ASASINUL UNUI VIS /editura Millennium Books/

 

leonard oprea

 ASASINUL UNUI VIS

  (fragment din volumulNOI DOMENII INTERZISE in curs de publicare la Editura Millennium Books, Romania)

 ===========================

(c) Copyright 2011, Leonard Oprea

All rights reserved.

No part of this text may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise,

without written permission from the author.

==========================

 Motto:

“Cine va citi aceasta realitate nu va pierde nimic,

fiindca va cistiga ceea ce nu s-a pierdut vreodata.“

(Theophil Magus)

 

******

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Timpul este infinit. Spatiul este infinit. Acestea este Dumnezeu. Si, astfel in aceasta infinitate sunt oameni carora le este daruit sa aleaga intre destinul personal si istoria a milioane de oameni.

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

 

Parca taiat brusc cu lama, zimbetul Presedintelui eliberase pielea fetei sale rotunde si, inclestind-o in plasa ridurilor adinci, adunate in jurul pungilor usor vinetii de sub ochi, o incremenise intr-un zimbet larg, viclean.

Doar privirea ii era opaca, de peste proaspat mort.

Toma mentinu pentru citeva secunde crucea lunetei pe chipul Presedintelui.

Pe urma o cobori incet, incet pe marul lui Adam, cioc ascutit ce impungea pielea incretita a gitului. Continua sa o lunece in jos, inspre inima Presedintelui. Aici se opri.

Degetul lui Toma mingiie tragaciul armei. Dar nu-l apasa. Romania e totusi la Portile Orientului si orice e posibil in Romania. Chiar daca si Presedintele si agentii sai protectori – haita feroce de pitbull-i gata oricind sa atace si sa sfisie pe oricine ar fi indraznit sa se apropie de boss-ul lor – chiar daca ei, in sinea lor, nu dadeau nici o para chioara pe ipoteza ca vreunul dintre romanii aflati pe Bulevardul Unirii la acest miting ar incerca sa atenteze cumva la viata Godfather-ului Romaniei, Toma se gindea ca, totusi, Presedintele s-ar putea sa poarte vesta anti-glont.

Intr-adevar, nu cutezasera romanii un asasinat presedintial in vremuri de-a dreptul crincene, cum fusesera cele ale dictaturii lui Ceausescu, cu atit mai putin ar fi indraznit astazi, insa niciodata nu se stie cum te corupe cultura de coca-cola, nu-i asa ? Toma zimbi amuzat, dar si ironic. Asasinarea Presedintelui – astazi, cind in tarisoara romaneasca democratia capitalista devenise cit de cit vizibila si fiecare roman-verde avea afacerea lui, mai mica, mai mare, mai legala, dar si mai ales perfect ilegala, insa, vorba aceea, business!…, nu hotarit lucru – asasinarea Presedintelui aparea ca imposibila …

Si, Toma surise calm, incredintat ca nu poate fi contrazis.

******

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Aflat in Centrul Civic al Bucurestiului, capitala Romaniei – si strapungind buricul “Micului Paris”, supranumele interbelic al acestei metropole europene, Bulevardul Unirii, monument comunist pavat cu marmura parca insingerata, inchinat de ex-cizmarul dictator Ceausescu poporului roman proletar si suveran vreme de aproape 50 de ani comunisti, ani de neuitat intr-o istorie a decaderii demnitatii umane, uriasul bulevard era aproape pustiu in acest ceas de amiaza al calduroasei zile de septembrie a anului 2000, racorita totusi de un vint lin. Da, isi continua Toma reportajul imaginar… supravegheat de o parte si de alta de inalte, masive, cenusii-galbui prisme din beton armat avind fatadele si balcoanele decorate cu basoreliefuri patriotic-proletar-folclorice si ghilotinat la un capat de “Casa Poporului”, gigantica lamaserie stalinist-fascistoida incarnind arhitectural delirul dictatorului Ceausescu, da, intr-adevar, Bulevardul Unirii era aproape pustiu. Si – emana o inefabila nostalgie dupa un Gulag romanesc neingropat inca, doar amortit intr-o trompe l’oeil stare de coma. Si parca lin vintul soptea, “Te iubesc Romanie Partid Comunist”… M-da, Bulevardul Unirii era aproape pustiu… Toma se opri din mers. Isi aprinse o tigara gindind ca poate n-ar strica sa incerce un alt subiect, ceva mai vesel… Dar, de indata ce reincepu sa paseasca pe trotuarul Bulevardului Unirii, parca anume programat se trezi ca isi continua reportajul:

…aproape pustiu… acest bulevard, fiindca totusi, la parterul blocurilor destintate odata sa fie locuite de inalta nomenclatura ceausista exista o oarecare prezenta umana. Asadar, exista totusi o oarecare agitatie in toate aceste magazine, agentii turistice, sedii de firme romanesti si straine, restaurante si chioscuri ticsite cu tot felul de produse, tipice tranzitiei economice post-comuniste, avind ca tinta suprema, fireste, paradisul capitalist. Cum-necum, mai spre neo-comunism, mai spre capitalism, tranzitia respira, se misca in Romania. M-da, precum acel fumator inrait, obligat sa se lepede brusc de tigare, oricit de buna ar fi ea. Si, se lasa omul de fumat. Ca… nu prea are de ales. Insa tot mai pufaie pe ascuns, uneori chiar trage cu sete din tigara, nu-i asa? Om e, nu inger. Insa, pe un bulevard ce pe largile sale trotuare zilnic putea cuprinde cu usurinta mii de oameni si ingaduia un flux al masinilor ca pe o autostrada cu sase benzi, toata aceasta agitatie nu era decit aceea a unui oarecare centru comunal intr-o duminca obisnuita, dupa ce satenii ieseau de la slujba bisericeasca si se grabeau la liturghia circiumareasca… iar Toma, pasind pe marmura rosietica a trotuarului, percepea toate acestea precum un ceva ciudat-viu si atemporal-molcom; si, simultan, complet nepasator la prezenta sa. Lui Toma i se parea ca inspira prin toti porii aceasta istorie neincheiata inca – un timp monstruos imposibil de dizolvat in orice vis taumaturgic ai avea, in orice speranta de reinviere ti-ar inflori in suflet. Si se simti brusc inmuiat de o dezamagire necunoscuta lui pina acum, un fel de ploaie inghetata, mohorita si neasteptata si cu furie ascunsa inundind lumea. O ploaie ce uraste viata.

Dintr-o data, inclestindu-l amarnic, il coplesi sentimentul ca viata sa e complet, dar complet inutila. Toata placerea fierbinte provocata de jocul sau de-a jurnalistul politic, inventat spontan in impresionista zi de septembrie a anului 2000 si practicat cu seriozitate de adolescent posedat de aventuri in cyberspatiu, toata aceasta placere intensa, chiar senzuala i se risipise acum – act sexual compromis brusc din cauza cosului cu virf purulent descoperit chiar pe sinul femeii lascive… Asa ca Toma arunca pe trotuar tigara fumata doar pe jumatate, stingind-o cu virful pantofului, dupa care respira adinc de citeva ori.

Apoi, descumpanit totusi isi aprinse alta tigara. Si isi ridica ochelarii de soare pe fruntea inalta. Se dezbraca de jacheta de piele galbui-roscata. Si tinind-o cu degetul de agatatoare, o arunca peste umar. Pe urma, cu pas hotarit porni inspre taverna cu terasa acoperita, aflata la capatul bulevardului, cel dinspre Dealul Mitropoliei.

Nu prea inalt, cu alura de boxeur de categorie mijlocie, avind fata ovala si barbia puternic reliefata; parul castaniu tuns perie; ochi verzui, luminosi; nas drept, nari arcuite si buze carnoase – Toma Constantin isi zimbea trist-vesel. Pasea elastic si, sportiv, elegant imbracat, parea a fi un business-man american in vacanta, ratacind fara graba prin Bucuresti. Doar uneori, un abur cenusiu ii incetosa ochii si atunci chipul sau lucea stins, atins de o sfirseala fara de nume.

Sprijinind peretele intrarii uneia dintre numeroasele agentii de schimb valutar de pe Bulevardul Unirii, imbracati la patru ace, tiganii care cumparau valuta si care, fireste, daca nu erai atent si nu verificai bine banii primiti, oricind te puteau fura cu iuteala de prestidigitator, oferindu-ti la schimb doar citeva bancnote reale, ce acopereau teancul de false bancnote, hirtii decupate din ziare – asadar, tiganii-shmenari, nu se lasara insa inselati de aparente. Instinctul lor de sacali bucuresteni functiona perfect. Cind Toma se apropie de ei, pasira inspre el si latrara scurt:

– Hai, conas’le, ceva verzi? Hai-da! ca dam pret bun! Hai-daa, ca toti are nevoie da verzi! Dam pret bun! Marci, marci n-ai? Pret bun si la ele! Hai-da, ca-noi nu este shmanari, pa crucia-mia, conas’le!

Toma continua sa paseasca fara graba, dar isi inclesta falcile. Tiganii se oprira din mers. Toma rinji provocator:

– N-am. Dar cumpar dolari. Am pret bun. Fara shmen, clar ? ii avertiza cu voce taioasa.

Tiganii ii rinjira si ei – acru. Dupa care se retrasera privindu-l pe sub sprincene, piezis si oarecum amenintator, grupindu-se precauti.

Toma ii ignora si trecu mai departe, continuindu-si plimbarea si rostind cu pelin in suflet: “… aceeasi lume romaneasca vestita prin tiganii sai si prin vampirii sai. Si prin mai cine renumita, Ceausescu, Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Hagi?… Sau, prin Brancusi, Eliade, Cioran, Victor Brauner, George Enescu, Tristan Tzara?… Si mai cine?!… Sau, nici macar prin acestia?” se intreba, dorindu-si sa aiba imediat o replica dura la impardonabila cunoscuta confuzie pe care americanii si europenii occidentali, oameni obisnuiti si nu doar ei, o faceau mereu, cu obstinatie parca: “Oh yeah, Ru…mania… Capital… aaa, Budapest! Oh, yes – Budapest!“ si zimbeau fericiti de cultura lor. Dar nu resi decit sa miriie: “Oh, yeah, Rumania”, caci mirosul patrunzator al mititeilor rumeniti pe gratar cu carbuni aprinsi, il elibera instantaneu de orice incercare metafizica ca raspuns si posibila solutie a renasterii neamului romanesc.

******

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Deplasa aproape imperceptibil arma si, prin luneta, privi iscoditor miile de mici si mijlocii si mari afaceristi romani adunati in piata. M-da… neo-burghezia proletara si liberalismul post-comunist… Nu, nu; mai mult ca sigur – nimeni n-ar fi sarit la gitul Presedintelui. Amara cugetare, isi zise Toma, dar asta e – nimeni…

Dovada?!… Care alta decit faptul ca el, Toma Constantin, se afla acolo, pe terasa cladirii cu apartamente personale si de stat, destinata odata de dictatorul Ceausescu camarillei sale, inalta nomenclatura a Partidului comunist roman. Cladirea era stapinita, locuita si astazi, dupa zece ani de la revolutie, de aceeasi sacali si hiene; desigur, alta blana… Fireste – tot ei sint si legiuitorii cu fatzarnic zimbet de buni samariteni ai noii puterii politice. Datorate cui, decit revolutiei anti-comuniste din decembrie 1989 si marelui popor roman, vorba lui Nea Iancu, box populi, box dei ?! isi inclesta falcile Toma.

Deci – cind astazi, septembrie sapte in anul 2001, el, Toma-nimeni se afla acolo, fara sa-l intrebe cineva de sanatate macar, daramite sa-i fi cerut vreun act de identitate, fiindca era blocul lor, al Puterii si era dincolo de orice suspiciune, care alta dovada ?!…

Dovada?!… Care alta decit aceea ca el, pina la urma un roman ca atitia altii in aceasta zi de septembrie a anului din inceput de mileniu trei, in asta dimineata cu cer diamantin, el Toma Constantin se instalase nestingherit pe terasa acestui bloc si acum statea asezat intr-o ideala pozitie de tragere asupra Presedintelui tarii?

Dovada?!… Care alta in afara de aceea ca multimea de pe marele bulevard, pavat cu marmura precum singele inchegat, monument poruncit de Ceausescu si inchinat proletariatului roman, poporul se agita zumzaind, trepida cu veselie de nuntas fluturind stegulete, inaltind baloane multicolore, aclamindu-si strident, dar entuziast Presedintele, acelasi – dar, cum altfel ?!! – acelasi mereu iubit conducator?

Dovada ?!… Care alta, cind, in drumul ei catre tribuna oficiala, desi abia se tira, limuzina prezidentiala se mai si oprea din cind in cind, pentru ca Presedintele sa stringa miinile poporului intinse febril spre el, sau – sa primeasca linistit, cu generozitate de Tatuc bun si blind, buchete de flori din partea poporului iubitor si recunoscator?

Uriasul carnaval ii reamintea lui Toma de vizitele de lucru ale dictatorului Ceausescu care, pina in clipa mortii sale refuzase sa creada ca poate ajunge in fata unui pluton de executie format din soldati-proletari romani. De fapt, Toma nutrea convingerea ferma ca soldatii fusesera drogati, altfel nici unul dintre ei nu ar fi apasat pe tragaciul armei. Toma nu putea accepta nicicum celalalt film, prezentat de unii ziaristi si politologi, un pro-teoria conspiratiei, cum ca executia dictatorului si a sotiei sale nu fusese decit o abila punere in scena… Daaa, isi spunea mereu Toma, iar producatorii si scenaristii, odata cu regizorii, coregrafii, scenografii, actorii si chiar unii figuranti – toti meritau “Oscar”-ul pentru cel mai bun film strain al anului 1989. Astfel, ca o normala consecinta – toti acestia nu sint decit acei care, astazi, neinduplecati – oh, cit de neinduplecati, cit de aprig tin in ghiare biciul si piinea circului romaneasc al democratiei post-comuniste si pro-capitaliste si, ce mai incoace si-n colo, curat rai !… Soldatii, drogati sau nu, impuscasera doar doua cadavre… Toma rise infundat, dar ramase concentrat asupra tintei sale.

*****

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Taverna “Mititelu&Berea” era una dintre hibrizarile postdecembrie ’89, rezultat al mezaliantei dintre un restaurant de lux si o “bomba”, adica proletara circiuma de cartier. Pe scurt, era una dintre tavernele postcomuniste ce impinzisera Bucurestiul in ultimii 10 ani. Totusi, anumite particularitati o diferentiau sensibil de celelalte taverne. Astfel, incepind cu dusumelele vopsite, lacuite ca si cum ar fi fost unse doar cu pacura; continuind cu scaunele si mesele in stilul berariilor interbelice bucurestente; apoi, separeurile ca in restaurantele tipic americane; dar si barul cu tejghea, oglinzile, fotografii si tablouri de tot soiul, imitind pub-urile irlandeze; pe urma, frumos aliniate si lipite de zidurile din caramida aparenta, in stil nemtesc, uriase butoaie de lemn pentru bere; fara a uita – halbele de tot felul, unele avind capac metalic; prezente insa si pintecoase ulcele si cani de lut moldovenesti pentru vin; precum si oltenesti tzoiuri pentru rachiu si tzuica; fara a uita de vestimentatia personalului de serviciu – toti in camasa alba, cu o eleganta vesta verde; ospataritele cu fusta neagra, mulata pe coapse, o palma deasupra genunchilor si cu slitz inalt la spate; iar ospatarii cu pantaloni negri la dunga si cu manseta; si, toti purtind si un scurt sortz stacojiu; si sfirsind cu marile atractii ale tavernei – meniul traditional romanesc avind pe lista de bucate titlu si slogan “ca la mama acasa”, odata cu taraful tziganesc ce seara de seara rupea inima musteriilor – astfel, socotind toate acestea, taverna “Mititelu&Berea” era prezentata in reclamele din presa si de la televiziune a fi nici mai mult, nici mai putin decit modelul de renastere a faimoaselor berarii si circiumi din vremea “Micului Paris”, Bucurestiul interbelic.

Si – la taverana “Mititelu&Berea” in mod democratic si populist, nu exista discriminare sociala sau politica. Astfel, de la proletar la demnitarul de stat, de la ateu la calugar ; de la hotzul de buzunare la business-man ori invers; de la artist la politician; de la dama de lume buna la curtezana si pina la prostituata ordinara si viceversa; de la preot la politest; de la student la pensionar si asa mai departe, oricine era binevenit aici. Dar, mai ales, in deplin acord cu economia in tranzitie spre piata capitalista, la taverna “Mititelu&Berea” se putea cumpara si vinde aproape orice, de la un nasture si pina la un tanc, daca aveai nevoie de asa ceva. Lumea interlopa a Bucurestiului iubea mult si proteja cu grija – si materna si paterna – acest templu binefacator pentru afacerile ei.

Ca si ieri, alaltaieri, ca miine-poimiine si acum pe terasa acoperita, dar si inauntrul tavernei, cu larma mai sa acopere taraful tiganesc – ce, la aceasta ora a zilei lalaia jalnic slagare internationale – perena fiesta romaneasca se sfintzea cu acel minim necesar, un fel de baza-fundamentului-temeliei chefliului roman: o tzuicutza, citeva masline negre, rosii si telemea de Braila; urmate de o ciorba de burta aburinda si… dumnezeiestii mititei cu mustar, ardei iute si stropiti din belsug cu una pina la patru halbe cu bere de Azuga, rece si inspumata.

Taverna “Mititelu&Berea“ infatisa oricarui trecator un bilci fascinant si irezistibil. Cel care apucase sa fie cel putin o data, in mod temeinic, clientul tavernei, ori de cite ori se afla prin preajma ei ii era cu neputinta sa-si innabuse ispita… Si se oprea omul, asa, doar cit sa se mai odihneasca, sa se relaxeze putin, adica, macar atit cit sa guste doi-trei mititei bine rumeniti si sa poata savura berea proaspata, rece, aburind halba. Dar, fireste, omeneste, mai poposea acolo si pentru a mai croseta ceva discutii savante despre politica, fotbal sau muieri, sau despre vechile ori viitoarele alegeri in Romania noului mileniu, doar un strop de birfa experta, cit macar sa-si mai verse naduful…

… si Toma se opri in dreptul intrarii pe terasa tavernei, ferm hotarit sa nu-si iroseasca aiurea aste clipe pretioase ale reintilnirii sale cu “Mititelu&Berea”. Repede cauta din priviri o masa libera. Cam pe la mijlocul terasei descoperi o masa neocupata. Desi, dintr-un bun inceput i se paru cam ciudat faptul ca masa era libera tocmai in acel loc, mijlocul terasei, si nu avea decit doua scaune, totusi se indrepta grabit spre ea. Abia cind, fericit de-asa noroc, se pregatea sa se aseze, vazu pe masa cartonul alb, pe care, cu litere rosii, de o schioapa, scria : “Rezervat!” Toma injura printre dinti, ezita vreme de doua-trei clipe, pe urma, se hotari si ca cum rezervarea pentru el ar fi fost facuta, zimbi larg, lua cartonul si-l intoarse cu fata-n jos, pe masa. Peste carton, puse ulciorul borcanat, imitind ceramica taraneasca, plin cu un buchet de flori de cimp, din plastic tipator colorat. Apoi, incet, trase intr-o parte un scaun si se aseza. Pe urma, cu gesturi lenese scoase din buzunarul jachetei pachetul de tigari, bricheta, punindu-le pe masa.

*****

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

… si, oricare ar fi fost adevarul acelui Sfint Craciun patat cu singele lui Nicu si Lenuta Ceausescu, asa, ca-ntr-un istoric blestem de secol douazeci peste Carpati si Dunare, ei bine, Toma putea sa jure ca niciunul dintre judecatorii publici ai sinistrei perechi, nu doar juriul ce a pronuntat sentinta, dar destui altii, inalti, mari si obezi membri de partid, insa si falitii lor: negustorii si functionarii si intelectualii post-moderni si, in fine, toata acea boierime si ciocoime romana de secol 21 scalimbaindu-se, exhibindu-se in mod revolutionar si post-comunist pe la televiziuni, prin ziare, dar, mai ales in Parlament si Guvern, asadar nici unul dintre autorii directi sau indirecti ai sentintei ce condamnase la moarte prin impuscare satanica pereche carpato-dunareana, da, Toma putea sa jure ca nici unul nu traise si nu indurase tirania ceausista ca vreunul dintre iobagii si tirgovetii romanii aflati acum in piata, precum o imensa turma atit de fatidic, mioritica. Sau, atit de bovina? M-da, isi zise Toma, buna intrebare: popor sau, populatie? M-da, tare buna vorba: fiecare popor isi merita soarta. Chiar daca despre acel decembrie ’89 se tot trimbitase ca a fost momentul istoric cind, vezi draga Doamne, cutitul dictaturii comuniste ajunsese la osul romanului, ei bine, desi cam stirb, cutitul ceausist tot mai avea de spintecat ceva carne pina la os. Nu, nicidecum nu atinsese inca osul… Si, Toma era convins ca are dreptate.

Si, Toma mingiie tragaciul armei; … iar invizibilul cetatean roman iertator-impartial si cu deosebire patriot nevoie mare, continua Toma, la urma urmei nu dorea decit o bunastare personala cit de cit binecuvintata si cu bluejeans, coca-cola, cu televizore color, cu automobile occidentale… Dar si cu pasaport avind visa de turist, asa pe vreo 10 ani pentru Germania, Italia ori Franta, nici pentru SUA, Canada n-ar fi rau deloc; plus oaresce suma onorabila, valuta in marci sau dolari, deh, sa mai iasa prin lume, pentru una-alta cumaparaturi cu vinzare profitabila in tara, sau vreo alta gainarie cu cistig rapid si asa mai departe. Nu, in nici un caz cetateanul roman-proletar si de alt fel nu dorea varsare de singe, asa cum se intimplase. Si, remarca Toma, ca sa vezi ceasul rau, se intimplase din plin…, mai din pornire revolutionara, mai din greseala, mai din cine stie ce conspiratiuni tenebroase, ori din scenarii securiste profesionist executate, sau ca, deh, era ocazia neasteptata sa mai platesti indesat o polita vecinului, ori ca beat crimpot trageai la intimplare si urlai cit te tineau bojocii “Moarte lui Ceasca!” Daa – in fapt, doar in romanescul decembrie ’89 se savirsise mare si amarnica varsare de singe in “nopti furtunoase” de pomina internationala, macar pentru a se re-scrie cu litere de foc, ca la noi la nimeni… Toma zimbi larg, multumit de ampla sa cugetare istorico-politica. Apoi se posomori.

Dupa care, cu grija, Toma Constantin isi rearanja patul armei in causul umarului. Inspira lent, adinc. Expira la fel de lent si adinc. O data, de doua ori, de trei ori…

*****

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Prin lentilele rotunde ale ochelarilor de vedere cu rame subtiri, aurite, sfredelindu-l cu privirea ochilor sai negri, un barbat scund, suplu, astepta ca Toma sa-i acorde atentie.

Necunoscutul isi trecu degetele noduroase prin parul sau argintat, aranjindu-si pedant o suvita ce-i cazuse pe frunte. Buzele-i vinetii schitara un zimbet politicos sub nasul mare, acvilin si nici un muschi al fetei sale cu pometi ascutiti, aramii, proaspat rasi, nu tresari cind intreba ragusit:

– Buna ziua, domnule. Imi permiteti si mie sa iau loc la masa dumneavoastra?

Toma nu raspunse imediat. Continua sa-l priveasca pe intrus prin lentilele intunecate ale ochelarilor sai de soare. Acesta era imbracat cu un sacou din stofa de lina caramizie, in croiala clasica. Purta camasa neagra, din matase, deschisa la git doar la primul nasture si avea pantaloni din velur reiat, verde-brun. Pantofii, model englezesc, din piele roscata, aveau virful lat si se aratau a fi extrem de comozi. Barbatul se infatisa ca un pensionar bogat, complet relaxat. Si, continua sa zimbeasca politicos. Parea a sti ca era un loc liber la aceasta masa si parea a fi decis sa-l ocupe.

Toma trase din tigara. Elibera incet fumul pe nas, apoi rosti destul de neprimitor:

– Buna ziua. De ce nu? Poftiti.

Barbatul trase intr-o parte scaunul liber si se aseza. Scoase din buzunarul sacoului o tabachera masiva din argint mat. O deschise si lua o tigara “Camel” fara filtru. Apoi inchise la loc tabachera. Batu usor un capat al tigarii pe capacul ei. Pe urma, din celalalt buzunar al sacoului culese o bricheta “Zippo”. Cu o singura miscare ii deschise capacul si isi aprinse tigara. Inspira fumul adinc, cu vadita placere. Pe urma isi rotunji buzele si cercuri mici, concentrice, albastrui se rostogolira gratios in aer. Dupa aceea, rosti incet, meditativ, ca pentru el-insusi :

– Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta.

Toma tresari. Caci inca nu-si redobindise in intregul ei puterea launtrica sa se autoinunde cu acel Toma ca oricare altul dintre clientii tavernei “Mititelu&Berea”.

Si poate ca tocmai de aceea, chiar inainte de a fi tresarit, nu trebuise sa inchida ochii pentru a se vedea inconjurat de tot felul de mititei rotofei, zemosi, sfiriind si fumegind veseli, aseazati la mesele din jur si palavragind vrute si nevrute, gesticulind patimas, ciocnind halbele cu bere inspumata si, dupa ce se balaceau copios in mustar, muscind cu pofta unul din celalalt. Iar, exact in clipa cind un mititel sfirsea in stomacul altui mititel, pe data era inlocuit de un alt mititel la fel de rotofei, zemos, sfiriind la fel de vesel si nesimtitor la orice moarte si orice renastere.

Si, chiar inainte de a tresari, Toma Constantin incepuse deja sa se simta rotofei, zemos si sfiriind. Oh, da – berea curgea valuri, valuri. Spuma se revarsa din halbe si din ea, stralucind in bataia soarelui se inaltau balonase muiate-n curcubeu…

Toma tresari.

Isi lua ochelarii de pe nas, ii puse incet pe masa si il privi intrigat pe strain.

– Victoras! striga poruncitor noul venit.

Ospatarul sosi in trap marunt si necheza supus:

– A si venit baiatuuu’! Orr-donati, coane Beliar!

Beliar il privi tinta pe Toma si zise rar, rotunjind atent cuvintele:

– Vorbe, vorbe, vorbe, domnul meu.

Apoi, intorcindu-se spre ospatar:

– Victoras, comanda la mine! Domnul este oasptele meu. Stii ce ai de facut?

– ‘nteles, sa traiti, coane Beliar! Se face, se face!

Toma vru sa protesteze, dar un anumit licar inghetat din ochii de taciune ai lui Beliar, ii porunci sa se abtina. Dupa care ii intinse prietenos mina:

– Beliar. Dar mai toti imi spun, conu’ Beliar.

Toma ezita putin, apoi intinse mina. Isi simiti palma, degetele inclestate de gheara unui pasari de prada.

Vru sa raspunda cu aceeasi stringere, dar impotriva vointei sale isi lasa mina moale, parca lipsita de vlaga.

Il vazu pe Beliar cum ii zimbeste intelegator.

Cu un gest oarecum brusc, Toma isi elibera mina si, desi vadit iritat, replica politicos:

– Toma Constantin. Scuzele mele. Am inteles, masa era rezervata pentru dumneavostra.

Beliar isi rasfira a nepasare degetele miinii stingi:

– Nici o suparare domnul meu. Dimpotriva, placerea e de partea mea. Intotdeauna la masa mea exista un scaun liber… pentru amicul necunoscut, nu-i asa? Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta, nu-i asa ?

De data asta Toma nu mai rezista si intreba rar, apasat:

– Pot sa stiu si eu ce vrea sa insemne asta, domnule Beliar ?

– He-he-he, rise ragusit Beliar. In primul rind, va rog, coane Beliar. Iar in al doilea rind, de ce v-ati enervat domnule meu?!

Isi stinse incet tigara in scrumierea de pe masa. Il privi drept in ochi pe Toma si spuse calm, impaciuitor :

– Vorbe, vorbe, vorbe, domnul meu. Am si eu monologul meu. Am si eu ticurile

mele, verbale.

– Da…, il intrerupse Toma, fara a intelege prea bine de ce era ispitit sa

inceapa a-i povesti necunoscutului despre cum se imaginase un journalist prin Bucuresti… Insa Beliar isi descheie sacoul. Trase de revere, vrind parca sa si-l aseze mai bine pe umeri. Iar Toma amuti vazind hamul si tocul din piele galbuie, din care iesea minerul pistolului.

Beliar isi reincheie sacoul si continua pe un ton cit se poate de firesc:

– Da, domnule, tocmai ati vazut un pistol care se afla si in dotarea Politiei

romane. Am nevoie de aceasta arma in profesia mea si datorita acestei profesii am si unele ticuri verbale. Sint detectiv particular, domnul meu. Si scoase din buzunarul de la piept al sacoului o carte de vizita pe care i-o intinse lui Toma. Acestea o lua, o citi si replica ironic:

– Domnule Beliar , nu vreau sa par nepoliticos, dar eu inca n-am intilnit nici un detectiv particular in Romania. Stiu insa ca fostii securisti au tot felul de birouri… de paza si securitate, investigatii private…

Ca un bunic sfatos Beliar ii zimbi larg :

– Dragul meu Toma…, si se opri. Imi permiteti…?

Toma facu semn din cap ca nu-l deranjeaza deloc formula de adresare.

– Dragul meu Toma, vorba aceea: nu-mi spune cine esti, spune-mi pe cine cunosti… Pe deasupra, am si visat mereu sa fiu detectiv particular… Stii, draga Toma – adolescentul innebunit de cartile si filmele politiste. Daa, inca nu m-am vindecat.

Stii doar: ai grija ce-ti doresti, ca se-mplineste, nu-i asa ?

Il tintui pe Toma cu priviriea sa si repeta apasat, rar:

– Ai grija ce iti doresti, ca se implineste. Diavolul e doar un Inger cazut. Dar Ingerul bun si Ingerul cazut – sunt doar optiuni… ale omului. Singur Dumnezeu nu este, nu poate fi o optiune.

Toma il asculta atent si in ciuda faptul ca nu credea o iota din cele auzite, in ciuda banuielii sale ca Beliar era un agent al fostei Securitati comuniste, reactivat de Serviciul de Informatii Roman alias Securitatea neocomunista, se trezi spunind:

– M-da… Insa e legal asa ceva in Romania?

Beliar surise ironic:

– Toma, dragul meu, tu unde te-ai nascut, unde traiesti oare?! Oricum, fara

suparare, dar si accentul tau e cam ne-romanesc… Traiesti cumva prin Anglia sau America?

Toma ezita pret de citeva clipe, apoi raspunse scurt:

– In America.

Beliar zimbi intelegator si trecu mai departure:

– … asadar, legal in Romania de azi ? Toma draga, chiar si in vizita fiind aici, spre binele tau ar fi trebuit sa stii deja ca, practic, in tarisoara noastra, in reala ilegalitate nu se afla decit cetateanul cinstit si Legea. Astazi, cetateanul roman cinstit e o aberatie. Iar, fara obiectul sau, care este cetateanul cinstit, Legea nu exista. Romania e o tara in splendida ilegalitate – perfect legala. Da, mon cher, perfect legala. Pe scurt, se poate absolut orice. Dar, ori-ce, draga Toma…

Beliar tacu vreme de citeva clipe si apoi aduga cu glas venit din adincuri:

– Toma… draga, eu ma numesc Beliar. Iar tu, te numesti Toma.

Toma ar fi vrut sa-i raspunda cumva, orice, dar sa-l contrazica intr-un fel sau altul. Insa instantaneu se revazu – un mititel rotofei, zemos si sfiriind… Clipi de citeva ori sa alunge vedenia.

Beliar il sfredeli cu privirea sa – de foc rece, infiorator de inghetat.

Isi deschise tabachera si ii oferi lui Toma o tigara:

– Ia cu incredere, “Camel” fara filtru e o tigara fara pereche.

Toma nu-l refuza. Irimia lua si el una. Toma ii oferi foc, apoi aprinse si tigara sa.

– Si ai clientela, coane Beliar ?

– Glumesti draga Toma? Oricine e clientul meu. Mai devreme sau mai tirziu oricine este clientul meu.

– Chiar si eu? surise amuzat Toma.

Iar Beliar, parca … dintr-un nevazut strafund de lume, croncani:

– Toma Constantin, tu esti deja clientul meu.

Pentru citeva fractiuni de secunda Toma incremeni cuprins de o neinteleasa si mare spaima. Insa isi reveni respirind adinc, adinc; si zise cu voce puternica, auto-linistitoare :

– Buna gluma, buna de tot, coane Beliar ! dar nu reusi sa mai si rida in hohote, cum

si-ar fi dorit.

– Stiu, surise cu ingaduinta Beliar. Da, draga Toma, iti pot marturisi cu mina pe inima ca ii am de clienti pe toti… Lucrez si pentru ziare si pentru politie, si pentru parlamentari si pentru minstri. Dar si pentru popi, precum si mai ales pentru afaceristi. Da, si pentru mafioti. Si pentru curve si pentru pesti. Si pentru poponari. Si pentru amanti. Si pentru soti gelosi… Mai rar, recunosc, rar si pentru cetateanul ordinar. Pe scurt, sunt disponibil pentru oricine plateste cit cer. Banul n-are miros. Banul e ban si… e ochiul dracului, nu-i asa ? Iar eu – si se apleca usor inspre Toma, crestindu-l cu privirea – eu sunt dracul gol. Cu alte cuvinte exact asa cum scrie pe cartea mea de vizita, avocatura si investigatii particulare. Curat detectiv particular, nu-i asa?

Incercind sa-i infrunte flacara rece a privirii, Toma intreba sec:

– Si nu ti se pare periculos sa stii atit de multe?

– Toma, fii intelept – Catavencu si Farfuridi, Trahanche au trait si vor trai vesnic in Romania. Dar si ei sunt copii mici pe linga Agamita Dandanache… Nu, nu sunt deloc pasionat de “Academia Catavencu”, fitzuica ieftina, umor de ocazie… si desteptaciune goala, condei asemenea…

– Doar n-oi fi chiar Dandanache, ha-ha-ha ?! rise zgomotos Toma.

– Nu stiu…poate mai rau…, sopti Beliar si in acel moment ochii sai negri ivira din nou luciri de foc rece.

Victoras reaparu gifiind. Cu miscari de prestidigitator puse pe masa farfurii, tacimuri, paharele de vin si maruntele pahare pline cu palinca margelata; cosul cu piine de casa si platoul cu salam de Sibiu, sunca ardeleneasca, telemea de oi de Braila, masline verzi, rosii, ardei iuti, ciuperci si castraveciori murati in saramura si, mustar. Adauga, scoasa de la gheata, o aburita sticla cu apa minerala si pahare pentru apa.

Pe urma se indrepta de spate; rinji:

– Pofta buna! Micii si vinul le aduce, Rodica, si ii facu cu ochiul lui Beliar.

Dar nu apuca sa-si termine bine vorba ca, felin, Rodica isi si sprijinea deja coapsa

de umarul lui Beliar.

Toma ramase cu privirile sudate de sinii mari, rotunzi si copti ai ospataritei care, nu se stie cum, se desprinsese direct din paginile revistei “Play-boy” si aterizase la masa lor.

Beliar incolaci cu bratul mijlocul provocatoarei dive a tavernei si o impinse usor intr-o parte, neuitind insa, mai intii, sa-i mingiie tandru crupa lata, lunecindu-si palma pe fesele piriind sub fusta scurta si crapata la spate pina linga vizuina demonului mereu la pinda, sisiindu-si contiuu chemarea ce sufoca deja simturile si ratiunea barbatilor de la mesele alaturate.

Rodica zimbi languros lui Toma. Umplu paharele cu apa minerala, apoi pleca in treaba ei. Si pe unde trecea, in unduirea-i de sirena de Dimbovita amutzea brusc clientela masculina a “Tavernei Mititelu&Berea”.

– Ei, ce zici, draga Toma?… Merita, nu-i asa?…

– Coane Beliar…, zimbi oarecum jenat Toma.

– Hai domnule, lasa fasoanele! Bine, te inteleg. Altadata.

Isi stinsera tigara. Beliar inalta paharul cu palinca si rosti solemn:

– Bine te-am gasit, draga Toma!

– Noroc si sanatate! raspunse Toma.

Palinca arse gitlejul lui Toma. Lua imediat paharul cu apa minerala, sa stinga vapaia ce-l cuprinsese. Bau si ar fi vrut sa spuna ceva despre binecuvintarea ce este apa si minerala si rece pe acest Pamint, dar celularul sau incepu sa tiriie ascutit, prelung.

Beliar ii zimbi. Il cuprinse cu zimbetul sau venit de nicaieri si de pretutindeni. Se apleca peste masa si, protector, il batu cu palma pe umar pe Toma:

– Nu uita, ti-a fost daruit sa alegi. He! He! He!

Iar Toma surise, doar surise.

*****

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***