BOLERO pentru ANNA-MARIA

sau  AMINTIRI dintr-o PUSCARIE AMERICANA

***

Dragi Cititori,

iata ce si cum despre acest roman:

In luna Mai a anului 2009, am fost arestat de Politia Statului Maine, SUA – fiind acuzat de aceste trei crime: violenta domestica, obstructionarea chemarii telefonice, „911”, a Politiei si amenintarea cu moartea. Toate aceste trei acuzatii insemnind fiecare o pedeapsa maxima de un an, in total deci, trei ani de inchisoare in America, urmati de deportarea mea in Romania, eu nefiind inca cetatean american.

Acuzatiile au fost formulate de politistii americani fara sa existe absolut nici o dovada concludenta, sau vreun martor ocular ca as fi comis aceste crime.

Imediat dupa arestare am fost aruncat in Puscaria din oraselul Auburn, statul Maine, unde am fost detinut vreme de peste 3 luni de zile, fara nici o judecata si in conditii, pe care eu le consider inumane. Apoi, prin bunavointa cititorilor mei si datorita unor citiva adevarati prieteni, s-a reusit plata cautiunii mele, stabilita a fi in valoare de aproape trei mii de dolari. Le multumesc profund recunoscator acestor oameni, buni samariteni.

Eliberat din puscarie, am devenit un cersetor autentic, vreme de alte doua luni de zile dormind prin parcuri si pe sub poduri, cersind pentru o bucata de piine sau chiar mincind din gunoaie…Totodata, intre conditiile de eliberare prin plata cautiunii, nu am avut dreptul sa folosesc computerul sub nici o forma, practic fiind din nou interzis ca scriitor… (iata-ma, disident si in America, nu-i asa?) ; nu am avut dreptul sa imi vad copilul vreme de opt luni de zile… Intre timp, divortul-american – douazeci de ani de casatorie fericita s-au risipit ca un fum …

Am trait si inca traiesc complet izolat, tratat ca un lepros de catre toti cei carora le-am dedicat prietenia mea, cartile mele. Primii care nu m-au mai cunoscut din nici un punct de vedere au fost si inca sunt… marii mei prieteni, scriitori, eseisti, filosofi… de „renume mondial”.

Dar, banuiesc ca stiti mai multe decit mine despre toate acestea prin bunavointa presei americane si romanesti, dar si datorita forumurilor care m-au disectat cu gratie pe Internet.

Pe scurt, dupa un an si o luna de la arestarea mea, s-a produs mult asteptata judecata, in luna Iunie a anului 2010.

Toate cele trei acuzatii au fost retrase.

Investigatiile au dus la concluzia ca am fost arestat si intemnitzat si obligat sa traiesc cum am trait datorita unei inscenari (set-up) sustinuta ulterior de catre marii mei prieteni, intre care nume binecunoscute al culturii romane si americane.

Sentinta finala este: „reckless conduct”, in traducere libera si pe larg, comportament necorespunzator si perturbator al normelor de conduita publica. Ca si cum… ai fluierat in biserica.

Fireste, nu sunt deportat. Sunt resident legal in SUA.

Cind am intrebat de ce totusi nu se recunoaste faptul ca nu am savirsit nici o crima, mi s-a raspuns cu amabilitate suverana: daca s-a comis o eroare, trebuie sa demonstram ca nu s-a comis nici o eroare.

Aceasta a mea experienta americana constituie subiectul romanului din care va prezint un fragment, acum.

Marturisesc cu mina pe inima si pe Biblie ca aceasta experienta – din punctul meu de vedere – a depasit cu mult tot ce am indurat in 12 ani de disidenta anti-comunista.

Va multumesc anticipat pentru lectura dumneavoastra care, sper sa va prilejuiasca o fericita si iluminanta intilnire cu democratia americana globalizata, cu ceea ce eu numesc: americanul globalizat – al secolului 21. Cum globalizat? Veti afla intru toate cele dupa editarea romanului in Romania, in 2011.

Cu respect si prietenie,

Leonard Oprea.

***

Copyright © 2010 by Leonard Oprea. All rights reserved. No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author.

This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents either are the product of the author’s imagination or are used fictitiously, and any resemblance to any actual persons, living or dead, events, or locales is entirely coincidental.

***

Acest roman este inspirat de realitati ale lumii inceputului de secol 21, in Statele Unite ale Americii.

Dar cum viata este o fictiune infinita, orice fictiune este parte a vietii reale.

Singura realitate indivizibila, infinita, eterna si atotcuprinzatoare, atoatestiutoare este Dumnezeu.

Dumnezeu apartine acestei lumi, insa Dumnezeu nu apartine acestei lumi.

In afara Lui Dumnezeu, totul este fictiune.

In consecinta, orice asemanare a numelor si situatiilor, orice asemanare a personajelor si faptelor descrise in acest roman, cu nume si situatii, cu personaje si fapte reale este intimplatoare.

(Leonard Oprea)

***

Inchin acest roman,

fiicei mele Anna-Maria si sotiei mele Brigitte, dar mai ales, celor adevarati prieteni precum, Nardviana, Aura Imbarus, Mitea Zaitsev, Genut Ariseanu, Rafael Manroy – care, intru Christos, au stat neclintiti alaturi de mine in acele zile de holocaust, de cumplita spaima si crucificanta durere ale fiintei mele; caci intru toate cele am fost alungat, incarcerat, hulit si biciut crincen si apoi, aproape ingropat de viu pentru o vina anume, a mea. Insa la fel vina a fiecaruia dintre noi. Dar nu, nicidecum crima lui Cain, sa merite crunta pedeapsa. Sa arunce piatra primul, acela fara de vina – judeca Domnul, pentru fiecare dintre noi. Deci, cum as putea eu sa judec. Eu iert, lupt sa iubesc si, chiar sa uit. Da, pentru pacatele mele am stat si stau pe cruce alaturi de Iisus rastignit si, precum acel crucificat tilhar mi-am inchinat inima lui Christos Iisus si cred in dragostea lui mintuitoare pentru pacatosul care am fost si inca sunt. Si, Domnului ii multumesc. Domnul, doar El judeca si rasplateste dumnezeieste.

Dedic acest roman si unei Americi care de mult nu mai este si ma intreb daca mai poate fi vreodata Tara Fagaduintei pe acest Pamint. Oh, Doamne, democratia americana – ce demagogie anticrestina. The American Promised Land – ce distopie de secol 21… Iarta-i Doamne, caci – poate – nu stiu ce spun ca stiu a faptui…, sau chiar mai rau, faptuiesc. Amin.

***

Invatatorul meu,

Rabuni Sfint Nicolae Steinhardt, ma povatuia:

Nardi, roaga-te astfel: ‘Doamne, milueste-ma, caci nepricepindu-ma la nimic aceasta este ruga mea!’ Si, nu uita vreodata, Sfintul Apostol Pavel, ne spune mereu cu inima intru Domnul: dragostea este Dumnezeu si este nesfirsita si incepe prin a ierta, pe tine, pe ceilalati…, iubind si iarasi iubind intru Credinta. Fara dragoste nimic nu este, spune fara sovaiala, Apostolul Neamurilor.”

***

Intr-o puscarie americana, intr-un colt al celulei, linga cosul de gunoi, am descoperit un petic de hirtie mototolita. L-am netezit si l-am citit. Pastrez si acum acest indemn al Domnului. Iata-l:

LET GO, AND LET GOD

Today I let go and I let God

take charge of this life of mine.

Now in the dark corners of my soul,

His light is beginning to shine.

All the cares and worries that

I have carried around for so long

He has lifted them from my shoulders,

and filled my heart with love.

Problems that were overwhelming

suddenly seem very small,

and come what may, starting today,

I know I can handle them all.

If you are troubled,

“LET GO, AND LET GOD”

take charge of your life for you,

and however dark life’s shadows seem,

His light will come shining through.

(c DE GUADALUPE – D.A. Orth)

***

FRAGMENT DE ROMAN

***

CAPITOULU I

FUCK YOU, MAN

… ma trezesc lungit pe cimentul verde-cenusiu, mlastina inghetata, aburita de inserare…;mi-e sete; ce sete mi-e; imi ling buzele si simt gustul sarat al singelui ce-mi picura din nas…; ma sprijin intr-un cot si imi pipai nasul, nu, nu-mi este rupt, dar ma doare ingrozitor…; unde sunt? Pentru Dumnezeu ce s-a intimplat cu mine? tot trupul imi arde si un tziuit surd e tot ce aud…; ma rasucesc pe o parte si privesc in jur: vad tulbure, ma ustura ochii…

O femeie se apleaca asupra mea. Poarta uniforma de politist. Ma priveste dispretuitor si ma injura scurt, fffuck you son’ f a bitch! Se indreapta de spate, isi ia avint si ma loveste cu piciorul in coaste. Sagetat de durere, inchid ochii si icnesc. Scrisnesc. Imi musc buza de jos. Apoi, incerc totusi sa ma ridic de pe cimentul rece, sprijinindu-ma cu o mina de peretele vopsit intr-un albastru intuneca de latrina publica, intr-o gara uitata de lume.

Doamne, unde sunt, ce se intimpla cu mine?

Mi se face rau, imi vine sa vomez, dar vreau sa stau in picioare, drept. Drept… Insa, inainte de apuca sa stau macar in genunchi, alti politisti, doi tineri, rasi pe cap, cu alura de luptatori profesionisti, se reped la mine. Unul dintre ei imi prinde gitul in clestele bratului. Ma loveste cu genunchiul in piept, in timp ce ma stranguleaza. Horcai. Celalalt imi rasuceste violent bratele la spate. Simt pe incheieturile miinilor metalul rece si aud un clinchet. Incerc sa ma eliberez. Cei doi politisti ma trag in sus rasucindu-mi si mai puternic bratele, aproape dislocindu-mi umerii. Catusele imi intra in carne. Gem de durere. Nu apuc sa pasesc. Sunt tirit cu repeziciune si azvirlit pe unul dintre scaunele din plastic rosu, prinse cu suruburi metalice de o bara metalica fixata in perete. Ceafa mi se izbeste de spatarul scaunului. Iarasi gem. Si geamatul ma sfisie launtric. Scrisnesc mai sa-mi rup dintii. Lacrimez si o furie cumplita ma inunda… Dar respir adinc o data. De doua ori. De trei ori. Setea ma arde. Ce sete mi-e. Imi ling din nou singele ce-mi picura din nas amstecindu-se cu singele buzei muscata mai inainte. Ma asez mai bine pe scaun. Oftez prelung. Toate gindurile imi sunt tzandari. Mii de tzandari. Doamne, ce se intimpla, ce e cu politistii astia, ce crima am comis oare?!!… Ma privesc… Am pe mine doar un tricou galben si pantalonii de pijama: un crac rupt in dreptul genunchiului, celalalt cu manseta zdrentuita. Sunt descult. La git port vechiul meu lantzic de argint de care sunt prinse, tot din argint, o cruce simpla, marunta si, cit un banut, medalionul infatisindu-l pe Sfintul Anton de Padova cu Iisus Prunc, adapostindu-se in bratele sale. As vrea sa-mi sarut crucea. As vrea sa-mi sarut medaloniul. Doamne, ocroteaste-ma. Sfinte Anton de Padova, ajuta-ma. Oftez. Gem. Oftez. Trupul ma arde tot. Stetea ma arde. Gustul singelui.

Gindurile tzandari, aschii, cioburi… Sau flori de ghiata topite de creierii… Imi ard creierii… Incep sa ma prabusesc – launtric. Ma zbat sa zbor, sa ma inalt – launtric… Si, dintr-o data realizez ca in peste zece ani de cind traiesc in America abia acum, in acest sinistru: “nu stiu ce se intimpla, ce se intimpla, Doamne?!!”, acum ma intilnesc pentru prima oara cu Politia Americana. Pentru prima oara… cu Politia Americana… Pina acum Politia Americana a fost doar o prezenta… virtuala, pentru mine. Pe strada, sau privind din masina, ori pe aeroport, sau in mall-uri – doar personaje vazute in filme… acestia au fost pina acum, pentru mine, politistii americani… Si, imi soptesc ingrozit… Strivit de groaza imi soptesc: Doamne, ce crima am comis oare?!! Caci, tavalug al memoriei se napustesc peste mine toate cele din filme si din carti aflate de mine despre Politia Americana…toate cele, bune, dar atit de multe cele rele. O sudoarea rece, infiorator de rece imi acopera timplele, imi curge pe ceafa, se prelinge pe sira spinarii… Somacul mi s-a adunat in git, tziuitul din urechi e o sirena nebuna si panica imi suge toata vlaga, ma poseda intr-un coitus demential… Vreau sa urlu. Si urlu. Urlu mut in pustietatea fiintei mele: Doamne, ce crima am comis oare, asa dintr-o data, la cei cinzeci si cinci de ani ai mei?!! Doamne, sunt un om cuminte, Doamneee, ajutorrr!!! Si, ii simt pe toti cei trei politisiti cum imi adulmeca singele, cum truprurile li se incordeaza, cum inima le plescaie de pofta, cum isi pregatesc saltul de coioti turbati… Ca intr-o strafulgerare retraiesc acut, excruciant de acut toate intilnirile cu militienii si securistii Romaniei lui Ceausescu. In acest moment nu vad nici o diferenta. Dar nici o diferenta. Dimpotriva uniformele americanilor imi aduc pe ecranul mintii legionarii, Garda de Fier… Si, toate reflexele, intuitiile si cunoasterile daltuite adinc si pentru totdeuna in fiinta mea de catre teroarea comunista, de lupta mea zilnica vreme de ani si ani si ani impotriva holocaustului ceausist – toate acestea si totul se aduna intr-un naprasnic fulger globular ce ma izbeste si ma mistuie, ma reconstituie aiurea… Si, dintr-o data, o pace de om hotarit sa moara pentru dreptatea sa, o pace-de-veci se aseaza peste mine si in mine, ma cristaslizeaza si ma imbraca in nevazuta armura. Si, tusesc usor, o data, de doua ori, apoi intreb cu voce domoala, intreb politicos: officers, cu tot respectul, va rog – de ce sunt arestat si tratat astfel, va rog sa-mi raspundeti? Am dreptul sa stiu sub ce acuzatii m-ati arestat si de ce ma tratati in acest mod, necivilizat, nepermis de violent? Cu tot respectul, va rog sa-mi raspundeti?

Se asterne o tacere de sticla fisurata incet, tentacular, in toate directiile, in stinga, in dreapta, in sus si in jos – parca tot spatiul si tot timpul in acel moment s-au contopit intr-o nefireasca intrebare, intrebarea mea.

Imi rotesc privirea… Lumina neoanelor pilpiie incaperea – se infasoara si se desfasoara mortuar peste computerele mohorite, peste panoul acoperit de fotografiile si afisele cu chipuri de criminali in umarire, peste cele trei birouri pline de dosare si scaunele rotitoare, negre si ponosite; peste celularele si statiile radio portabile, camerele de luat vederi, usile metalice cu geamuri din sticla aramata, uniformele portocalii, tenisii albastri si paturile cenusii rinduite pe rafturi; peste cele doua televizoare mute si derulind nu se stie ce programe de stiri despre criminali si dezastre si politica si vreme si retete culinare si fitness si cum sa devii milionar si fotbal american si baseball si basketball; dar si peste aparatul de fotografiat fixat pe un trepied si atintind cu lentila sa oarba cafetiera mizerabila; peste canistra albastra, transparenta, cu apa poatabila si cu un minuscul robinet alb, erectat inspre paharele de hirtie; peste cutia cu trei gogosi rincede, una mincata pe jumatate, alta cu o musca incremenita pe zaharul topit; dar si peste bastoanele de politist lucind intunecat, catusele si lanturile cromate rinduite frumos in rastel, tusirele de luat amprente…

Ma scutur infrigurat. Ma arde trupul, ma arde … sufletul. Si, dintr-o data mi-e groaznic de frig. Imi simt degetele de la picioare si miini inghetate.

Pluteste un miros de morga…

Ma cutremur si chinuindu-ma sa-mi strunesc tremurul vocii, intreb inca o data, de data asta rostind rar si clar si usor raspicat fiecare cuvint: officers, cu tot respectul, va rog – de ce sunt arestat si tratat astfel, va rog sa-mi raspundeti? Am dreptul sa stiu sub ce acuzatii m-ati arestat si de ce ma tratati in acest mod, necivilizat, nepermis violent? Cu tot respectul, va rog sa-mi raspundeti?

Parca o maciuca invizibila i-a lovit pe toti trei brusc, in acelasi timp si direct in moalele capului. Evident, nu le vine sa creada ca m-am adresat lor in acest mod, nu o data, de doua ori. Vreme de citeva clipe chiar si eu ma indoiesc ca le-am vorbit in engleza. Si totusi enlgeza a fost. Engleza corecta. Poate doar accentul meu, datorat limbii romane?!… Nu, nu accentul…

Nascuti din si in uniformele la fel de intunecate si la fel de albastre precum masivii pereti de cazemata ai incaperii, inarmati cu pistoale, cu bastoane, cu spray-uri orbitoare, echipati cu cartusiere, cu lanterne, cu catuse sclipitoare – toate prinse de centura neagra, lata si lustruita curea de ascutit briciul, cei trei politisti se reculeg rapid si acum sunt in mod evident tare infuriati de intrebarea mea, de curajul meu de a o repeta. Ma tintuiesc cu priviri de rottweileri bine hraniti si antrenati sa anihileze orice amenintare, orice opozitie, orice suspect, orice infractor, orice criminal, pe scurt – orice si pe oricine aflat in afara legii si justitiei pe care ei o cunosc cel mai bine, o iubesc si o apara cu imaparabil devotement si infailibil profesionism. Pe pieptul fiecaruia, steaua de politisit luceste sumbru si are sase colturi; e steaua lui David – de milenii, simbolul iubirii. Pielea mi se infioara pe tot trupul. Insa, in ciuda haitei de spaime spumeginde, ce-mi da tircoale in cercuri tot mai strinse, tot mai strinse, pacea-de-veci inca ma ocroteste …

Scunda, grasa, machiata strident si cu parul tuns scurt, vopsit stacojiu, femeia-polititst si cei doi luptatori profesionisti se apropie de mine incet.

Isi pun miinile in solduri si, brusc, incep sa rida strident, in hohote.

Incerc din nou sa ma ridic in picioare. Vreau sa stau drept, Cit se poate de drept. Zimbesc. Cu bunatate. Si ma ridic in picioare. Drept.

Continuind sa rida cu sunete de balama ruginita, politistul roscat, cu mutra pistruiata de irlandez terorist, paseste repede inspre mine si ma loveste cu pumnul in piept, proiectindu-ma inapoi pe scaunul din plastic rosu. Iar ma izbesc cu ceafa de marginea spatarului. Iar gem. Ma ineaca tusea. Aproape ca horcai. Dar ii privesc senin si incerc sa zimbesc. Cu bunatate. Omeneste.

Negresa intinde spre mine degetul aratator al miinii sale dolofane, ornata cu un ceas urias, cu tot felul acccesorii, ceas de scafandru, si, latra ascutit: adica habar n-ai de ce te afli aici, fff-uck you, son’f a bitch? yeeah, esti acuzat de violenta domestica, obstructionare sa suni 911 si amenintare cu moartea; esti un criminal; you’re fffucked, son’f a bitch, fiecare crima un an de puscarie, de trei ori 365 de zile in puscarie!!! Sper sa ai fun in fiecare zi, mother fffucker, ha, ha, haaa!

Ma izbeste odoarea ei, de parfum dulceag, gretos de dulceag, folosit de mai toate femeile de culoare, mai ales daca sunt albite, adica au in vene si singe de alb, cu infuzie de singe de nativ, de indian american. Parfumul e si mai puternic si mai gretos daca, femeia-barbat se intimpla sa mai fie si in serviciul statului.

Al treilea politist, o matahala albinoasa, cu buze subtiri taiate cu lama, isi ingusteaza ochii mici, porcesti. Rinjeste si printre coltii galbejiti, suiera: …asadar, suckerrr, habar n-ai de ce te afli aici? te joci cu noi? joci jocuri periculoase, suckerr, da, jocuri periculoase… Se apropie lent de mine, ma mingiie pe crestet cu palma sa uriasa si asudata, dupa care ma pocneste amical peste ceafa si continua sa suiere: nu, nu e bine ce faci, nu e bine deloc, nu te joci cu legea, nu te joci cu noi – s-ar putea sa te mai acuzam si de dispret fata de lege, dispret fata de noi, te-ai opus, ai rezistat arestarii, iar asta, asta… hmm, m-da, inca vreo citeva luni, chiar si un an in plus la cei trei ani… Tace. Pe urma, pe neasteptate, se repede la mine si se opreste cu buzele aproape lipite de urechea mea dreapta. Ii simt, ii aud rasuflarea intretaiata. Apoi, urla isteric: nu misca!!! m-ai inteles, nu misca!!! Se indreapta de spate. Si ride. Suiera cu vadita placere: fuck you, man!

Inchid ochii si string pleoapele strivind boabele lichide, sarate ale disperarii. Ma sufoc. Pur si simplu ma sufoc. Anaconda infasurata pe mine, rasucindu-se prin mine, panica ma sufoca. Lupt sa-mi recistig starea de pace-de-veci. Si, reusesc. Imi dreg vocea si rostesc cit se poate calm: officers, cu tot respectul, nu inteleg despre cine vorbiti; cred ca e o confuzie regretabila; personal, nu imi aduc aminte sa fi comis vreo crima; dealtfel, puteti verifica, in cei peste zece ani de cind traiesc in America, nu am nici un fel de cazier; nu am primit nici macar o amenda de circulatie cu masina. Va rog, lamuriti-ma, cu ma ajuns aici, de ce m-ati arestat, de ce ma tratati astfel? Uitati-va la mine, sunt in pajama, descult, nu am nici un act la mine. Nu tin minte sa fi comis crimele de care ma acuzati…

Nu apuc sa-mi termin fraza. Gurrra!!! tipa isterica politista. In acel moment se deschide usa de la intrare si in incapere paseste un politist intre doua virste, de statura potrivita, incaruntit. Fata sa rotunda, maslinie si ridata intens – chipul unui om obosit, imbatrinit inainte de vreme si extrem de plictisit: ce se intimpla aici? hai, ajunge, gata, luati o pauza! hamaie scurt, cu voce scazuta, dar autoritara.

Ceilalti trei intorc spre el. Nu sunt intimidati de prezenta sa, dar atitudinea lor este acea a gradului inferior. O.K., sergeant ; yes sir; yes, sir, raspund in acelasi timp cei trei, cam nefericiti de ordinul primit, asa pe nepusa masa. Sergentul, fara sa priveasca inspre mine, intinde bratul in directia mea si, inainte sa apuc sa deschid gura, imi ordona sec: taci! vorbesti cind esti intrebat, O.K.?

Tot asa, fara sa priveasca inspre ceilalti politisti, ordona: rapoartele! Irlandezul terorist ia de pe unul dintre birouri citeva foi si i le intinde. Sergentul ii ordona: pune-le biroul meu si da-mi o cafea! Apoi mareste volumul la unul dintre televizoare si se instalaeza comod pe scaunul rotitor din spatele biroului aflat in apropierea sa. Nu se aude decit vocea comentatorului sportiv.

Lungi clipe de tacere. Ma concentrez chinuind-ma sa-mi amintesc ce s-a intimplat cu mine inainte de a ma trezi pe cimentul de ghiata al acestei camere de tortura. Iar imi picura singe din nas. Din nou imi ling buzele si din nou ma arde stetea. Ma arde trupul. Ma ard creierii. Toate gindurile mele in continuare nu sunt decit tzandari, aschii… ce se aprind si ard instantaneu la orice incercare de aducere aminte. Nu, hotarit lucru, am suferit un soc amnezic, fiindca tot ce revad cu claritate este ziua de basm… zi de basm petrecuta impreuna cu fiica mea Anna-Maria si sotia mea…, daa, simbata… Dintr-o data realizez ca nu stiu in ce zi sunt, nu stiu daca este seara, dimineata, sau… nu stiu… incaperea nu are geamuri exterioare, sau are si nu le vad eu… nu stiu… nu stiu nimic… Respir adinc. Ma tin cu dintii si ghearele starea de pace-de-veci, altfel, altfel… nu stiu… Si, simt ca mi se face rau… ingrozitor de rau, capul imi vijie…

Hei, tu de colo, ma biciuie vocea sergentului, care si-a roti scaunul in dreptul computerului, raspunde scurt si clar la intrebarile ce ti le pun, O.K.? Isi aranjeaza la indemna claviatura, privind incruntat ecranul monitorului. Cafeaua, McCharty! Irlandezul terrorist ii pune pe birou, linga claviatura computerului o cana neagra, uriasa. Sergentul soarbe zgomotos din cana. Plescaie si ofteza satisfacut. Asadar, mi se adreseaza el, numele si pronumele? Dranoel Serafim, ii rspund cu voce de pace-de-veci. Ce nume mai e si asta?! se mira ironic sergentul si-mi ordona, hai, fa speeling!

Ii dictez fiecare litera. Virsta? 55 de ani! Casatorit? Da. Copii? Un copil. Baiat sau fata? Fata. Nationalitatea? Roman. Cetatean american? Nu. Cetatean roman, resident in SUA. Adresa? Ii dau adresa. Telefon? Ii dau numarul de telefon. Profesia? Scriitor si ziarist. Sergentul se opreste din scris, isi ia miinile de pe claviatura computerului si ma priveste atent, pe sub sprincenele stufoase, apoi emite un: hmm! dupa care se uita la cei trei catzei si intreaba rar, accentuind fiecare cuvint: domnul scriitor si ziarist a fost tratat corespunzator, nu-i asa? Yes, sir! rostesc in cor, prompt si fara ezitare cei trei. Mmm-da, ati fost tratat corespunzator, domnule Serafim, ma anunta, sergentul.

Inteleg ca nu am dreptul la replica si tac. Imi ling de pe buze singele uscat, picurat din nas. Gustul singelui. Ce gust are singele?… Ce gust are viata mea acum? De ce se spune ca singele este sarat?!

Nu, hotarit lucru – nu-mi amintesc nimic… Dintr-o data ma simt obosit.

O oboseala de plumb ma cuprinde. Pulmb in vine, plumb in creieri, plumb in inima… o moarte de plumb ma imbratiseaza cu inefabila tandrete… devorindu-mi memoria si sufletul… si, si ma scurg tot numai plumb lichid in zbor lent spre un abis atit de intunescat incit stiu ca e de necuprins si mai stiu ca imi voi pierde cunostinta… sau poate mor… si mai aud ca intr-un vis de vata vocea negresei … fffuck, fffuck! son’f a bitch! sir, sir, asta chiar lesina; McCarthy cheama salvarea …

RESPIRATIE

SENINATATEA FIINTEI

Exista o anume cugetare a Pelerinului Crestin, sapata cu litere frumos rinduite in marmura pe care se inalta statuia acestui pelerin, in Catedrala “Sfintul Leonard of Port Maurice”, din Boston. Statuia e din lemn. Si este pictata. Omul nostru, obosit, se hodineste un strop. Se sprijina intr-un toiag inalt, de pastor. Poarta sanadele tocite si gamba dreapta ii este bandajata de la glezna pina sub genunchi. Pelerina bruna, prafuita si marunta desaga cenusie de pe umarul sting sunt singurele sale poveri. Chipul lui, ars de soare si valurit de vint, e acela al unui batrin tinar, iar barba rotunda, castanie, te duce cu gindul la un cersetor cu harul profetiei. Pelerinul are ochi mari, caprui, scinteietori. Privirea sa tzinteste undeva in zare, inspre acel orizont unde Cerul se uneste cu Pamintul, Raiul cu Iadul, iar omul este acolo un nevazut fir de praf… Cugetarea suna astfel:

„Rugaciunea nu il schimba pe Dumnezeu, dar il schimba pe cel care se roaga.”

“… statia de metrou…

… atit de pustie; muta…

… o vrabie in zbor…”

***

CAPITOLUL II

CELULA AMERICANA

… m-am trezit…. si mi-e teama sa deschid ochii, dar simt ca ma aflu in alt spatiu, alt miros pluteste in aer, un miros de rinced, de pivnita…; orice ar fi, trebuie sa deschid ochii… privesc in jur si vad peretii inalti vopsiti aici intr-un verde lucind sumbru, pereti de cazarma…; de pe tavanul galbui se holbeaza la mine un bec urias, vomind asupra mea lumina laptoasa, orbitoare…; sub palme ceva ca o blana aspra: sunt acoperit cu o patura cenusie, gaurita in doua locuri si cu marginea aflata pieptul meu, zdrentuita; ma sprijin intr-un cot – sunt intins pe un pat metalic; dau patura la o parte; port o bluza portocalie, cu mineci scurte, trasa direct peste piele; la fel, pantalonii portocalii; nu, nu am nici o perina si cearceaful alb-galbui mototolit sub mine, este pus peste o saltea subtire, acoperita cu invelitoare din plastic verde, verde de cimitir…

Ma ridic in capul oaselor.

Celula in care ma aflu are usa metalica, inalta si masiva, vopsita in albastru, de cazarma. Din usa, un gemulet din plastic tulbure, cit doua palme de mare se zgiieste la mine. Nu e nici o clanta. Doar o placa metalica, lucitoare, in dreptul zavorului. Podeaua este din ciment nevopsit. Intr-un colt, in apropierea usii, tronul wc-ului. In intregime metalic si prins in perete si in podea cu suruburi groase. Alaturi, o chiuveta minuscula. Metalica si prinsa cu suruburi groase. Deasupra ei, o oglinda. Metalica si prinsa cu suruburi groase. Incerc sa misc patul. Zadarnic. E metalic si prins cu suruburi groase. La capatul patului o etajera – un fel de masa. Metalica si prinsa cu suruburi groase. In dreptul ei, cu fundul rotund si fara spatar, un scaun. Metalic si prins cu suruburi groase. Linga pat, o cutie. Din plastic, negru. O trag inspre mine si vad: un sul de hirtie igienica, o sticla de plastic cu sapun lichid. Un minuscule sapun solid. Un tub de plastic cu pasta de dinti. O periuta de de dinti, tot din plastic. O cana neagra, din plastic. Un prosop tocit si desirat la colturi. Un sfert de creion. Doua foii de hirtie alba, coala de cerere. Un plic alb. Linga cutia de plastic o pereche de tenisi chinezesti, unul gaurit la calcii, celalalt in dreptul degetului mare. Ma incaltz cu tenisii. Stingul e un numar mai mare decit dreptul. Insa oricum si dreptul imi este mare.

Ma ridic in picioare. Tot trupul doare de parca as fi fost batut cu saci umpluti cu nisip.

Ma apropii de usa si incerc sa privesc prin plasticul tulbure al geamului.

Vad ca prin ceata, doua mese mari, rotunde, cu un singur picior. Sunt albastre, metalice si prinse de podea cu suruburi groase. Mai zaresc alte doua usi metalice, albastre, exact ca a mea.

Si – atit.

Nimeni.

Nici o suflare.

Nici o miscare.

Doar biziitul becului din tavan.

Sub prosopul din cutia de plastic aflu trei biscuiti imapchetati in celofan.

Ma descopar o cutie marunta, din carton, plina cu suc de portocale.

Rup celofanul iau un biscuit, asemanator cu pasca evreiasca.

Desfac cutia cu suc de portocale.

Mestec biscuitele. Nici un gust.

Iau o gura de suc. Nici un gust.

Continuind sa mestesc ma apropii de oglina metalica.

Ma privesc cu mare atentie.

Inchid si deshid ochii de citeva ori.

Da, sunt eu, nimeni altul. Eu, Dranoel Serafim.

Sunt chiar eu si nu imi mai picura singe din nas.

Nasul e vinat si umflat.

Buza de jos mi-e crapata si umflata.

In partea stinga a capului am un cucui de toata frumusetea.

Intr-o derulare fulgeratoare revad filmul cu cei trei politisti, plus sergentul…

Apoi, brusc imi apare chipul sotiei mele, chipul copilei noastre, Anna-Maria…

Dupa care – nimic.

Nimic.

Nimic.

Un pustiu alb si inghetat ma absoarbe…

Si, nu stiu…

Ba da.

Da, da.

Sunt intr-o puscarie.

Iar asta este o celula de puscarie.

Incep sa rid ca un nebun si urlu cit ma tin puterile: nu e camera de hotel!

Nu, nu este camera de hotel!

Nu, nu, nu este o camera de hotel!

Ma scund cit pot de repede sub patura gaurita si zdrentuita.

Inchid ochii si string cu putere pleoapele.

Trebuie sa fug in somn.

Trebuie sa fug in somn.

Dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi…

***

Nu stiu cit am dormit.

Nu stiu de cind ma aflu in carcera asta.

Sunt claustrophobic si simt cum panica ma inclesteaza – monstru indescriptibil.

Trebuie sa urinez.

Ma duc la tronul-ul metallic, prins de perete si in cimentul podelei cu suruburi groase. Da, nu are capac.

Imi dau jos pantalonii portocalii si imi lipesc gamba de metalul rece. Senzatia de rece – sa imi ususresz urinarea, dificila din cauza prostatei mele bolnave.

In sfirsit, dupa citeva lungi clipe de asteptare un jet subtire si complet transparent. Apa, doar apa ma pish. Ce altceva?

Observ vinataia neagra si mare de pe coapsa dreapta.

Ma intorc in patul de puscarias. Metalic si prins cu suruburi groase.

Inainte de a ma acoperi cu patura gaurita si zdrentuita, observ un chip buhait zimbindu-mi dulceag, dinapoia frestruicii din usa metalica.

Nu stiu daca e un gardian sau un alt detinut.

Apoi, in dreptul fetei grotesti, se ridica si se roteste erectat degetul mijlociu al unei labe paroase. Traduc mesajul mut: esti futut!

Inainte de a adormi imi reamintesc curtea din spatele casei, gratarul cu fripturile fumegind, pisicina in care Anna-Maria se balaceste – ratzusca fericita; catelului ce da tircoale gratarului, agitindu-si frenetic coada si o aud pe sotia mea spunindu-mi: asta e-o zi rupta din rai, nici nu mai stiu de cind n-am mai avut o zi ca asta, te iubesc, te iubesc…

Doamne, ce-am facut de ma aflu aici? mai apuc sa ma intreb si ma prabusesc in lumea despre care doar Dumnezeu stie cit reala sau nu este.

Ma cresteaza adinc, infinit de adinc dorinta sa mor.

Sa mor acum, instantaneu. Da, vreau sa mor acum. Chiar acum.

Ma ghemuiesc – foetus la cincizeci si cinci de ani.

Dormi. Dormi. Dormidormidormidormidormidormi…

Simt cu adorm. Sau – mor…in aceasta camera de gazare?…

RESPIRATIE

TEAMA DE MOARTE

Am avut un catel binecuvintat intru toate cele. O foxterrier-itza. A trait aproape saptesprezece ani. Cu o saptamina inainte de moarte, deseori abia se mai tinea pe picioare, saliva intens, minca te miri ce, raspundea cu greu cind o chemai, lipaia doar citiva stropi de apa si dormea aproape toata ziua. Scincea in somn. Iar cind se trezea latra stins, de parca plingea cersind mila. Groaznic. Insuportabil, mai ales fiind vorba despre foxterrieri, unici pentru pofta lor de viata, prieteni desavirsiti prin inefabila si enorma bucurie ce ti-o daruiesc, mingiindu-ti oricind si oriunde inima, tamaduind tristetile si singuratatile si nu numai… Un ciine rupt din Rai, se poate spune despre foxterrier. Intre ei, cei care au foxterrieri obisnuiesc sa se salute: Dumnezeu sa ne binecuvinteze foxterrierii! Doamne – vazind-o si auzind-o pe Arainimioara astfel… Sinistru. De neindurat.. Eu si sotia mea am hotarit sa consultam de urgenta medicul. Am luat-o pe Arainimioara si am dus-o degraba la cabinetul veterinar. I s-au facut analizele si in mai putin de o ora am avut sentinta: cancer generalizat. Apoi, cu blindete veterniara, ni s-a explicat ca mai poate trai cel mult doua saptamini. Dar… Dar, chinuindu-se infiorator. Cu aceeasi blindete veterninara, am fost intrebati daca vrem sa o “adormim”. Chiar atunci, in acea zi. In acel ceas. Doctorita, o aud:… e mai bine acum, pentru toata lumea. O simpla injectie si adoarme linistita, rapid si fara dureri. Daca vreti o incineram. Nu costa foarte mult. Avem si urne frumoase. Daca doriti putem inscriptiona urna. O.K. va las sa decideti singuri.

O tineam pe Arainimioara in brate si ii auzeam bataile inimii. O sarutam pe trufa uscata din cauza febrei si imi mingiiam obrazul cu catifeaua urechii ei, mici, triunghiulare…

Am privit-o drept in ochii ei, rotunzi si atit de buni, atit de tristi…

A sciincit usor si m-a lins pe obraz.

Doamneeee!!!

Eu? Eu doar bolboroseam numele ei, numele fetitei si al sotiei mele, care o mingiiau mecanic pe blanitza aspra alba patata cu brun si negru… Si, le ascultam litania – plinsul surd…

Inchisesm ochii: …acel condamnat la moarte, intins pe masa de executie, incatusat si injectat cu otrava. Asta, doar asta vedeam in fata ochilor mintii…

In inima mea?… Care inima?!

In acele clipe – inima mea murea odata cu acel catel binecuvintat pentru bucuriile dumnezeiesti ce ni le daruise mereu, mereu si mereu vreme de saptesprezece ani… O eternitate…

Murmuram ruga disperarii: Doamne, de ce? De ce, Doamne?

Nu mai stiu cine a hotarit si cum si cind.

Am strins si mai tare pleoapele. Nici lacrimi nu aveam.

Si nu am mai auzit nimic.

Absolut nimic nu mai simteam.

Parca disparusem… asa, dintr-o data.

Eram doar un pustiu al Mortii.

Si, apoi, am simtit doar cum Arainimoara mi-a a fost luata din brate…

Si, nu am mai vazut-o niciodata …

Iar visele sunt vise – cine e viu in vise?

Dar niciodata nu am mai vazut-o… vie…vie rostogolindu-se, sarind, muscindu-ma de glezne, dind nebuneste din coditza ei…

Dar niciodata nu am mai auzit latratul ei ascutit chemindu-ma la joaca, din toata inima ei inchinata noua cu pentru-totdeauna credinta…

Dar niciodata nu m-am mai plimbat cu Arainimioara ceasuri si ceasuri si ceasuri, zi de zi, in zi senina, sau cu ploaie, sau cu flugi de nea peste noi…

***

Am intilnit Moartea in fel si chip in viata mea.

Fel si chip am infruntat Moartea.

Atunci insa, in acea zi, in acel ceas de cumplit cutremur al fiintei, abia atunci am cunoscut insa teama de moarte, caci a fost acel catel primul rod, intiiul copil al iubirii mele pentru sotia mea…

***

Teama de moarte este teama de moarte a iubirii.

Iara fara de iubire Dumnezeu nu poate fi cunoscut.

Si atunci – nimic nu este.

“… peste tarm nesfirsit

val peste val aprinde

zorii… mi-e dor…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: