Publicat de: leonard oprea | 12 Ianuarie 2017

AGNUS DEI – CALEA și ADEVĂRUL și VIAȚA


leonard-o-meditation-5

AGNUS DEI – CALEA și ADEVĂRUL și VIAȚA

Dintre cele mai cunoscute credințe și idei religioase antice, dar vii, viguroase, parcă revigorate de trecerea timpului, și extreme de active și azi, preocupate constant și intens de problema salvării individuale, iudaismul și budismul (le numesc în ordinea apariției istorice) sunt religii care până la urmă, ambele caută soluții practice pentru eliberarea de chinurile existenței / suferinței umane.

Necesitatea vitală a găsirii acestor soluții eliberatoare de durerea existenței este motivată fie escatologic (iudaism), fie de posibilitatea atingerii Nirvanei / „stingerea setei”, Mircea Eliade / (budism).

În consecință, avem formulate următoarele enunțuri fundamentale:

Iudaism:

„Primul Comandament”:

„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru, Domnul este Unul singur!

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta și cu toată puterea ta!” (Vechiul Testament: Deuteronom 6 / 4-5), dar și în Noul Testament: Matei 22 / 37-39, Marcu 12 / 29-31, Luca 10 / 27, Ioan 17 / 3.

„Al doilea Comandament”:

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Vechiul Testament: Leviticul 19 / 18), dar și în Noul Testament: Matei 22 / 37-39, Marcu 12 / 29-31, Luca 10 / 27.

Cele două Comandamente / adevăruri fundamentale / ale iudaismului sunt completate prin adăugarea la / pentru ele a binecunoscutului Decalog al Vechiului Testament (Cele 10 Porunci revelate lui Moise de Dumnezeu pe muntele Sinai (Exod 20 / 2-17 și Deuteronom 5 / 6-21), cod spiritual, moral, etic și social care, nu e altceva decât calea practică de împlinire a Comandamentelor. Cu alte cuvinte, în iudaism, Cele 2 Comandamente plus Cele 10 Porunci definesc / alcătuiesc o cale a eliberării de suferința proprie iudaismului.

Budism:

„Cele Patru Adevăruri Nobile”:

– existența suferinței;

– originea (cauzele) suferinței (ignoranța, dorința și existența);

– eliberarea de suferință (Nirvana);

– Calea de mijloc sau Calea cu opt brațe;

Desigur, urmează Cele 8 Reguli ale căii; practic, ca și în cazul Celor 10 Porunci, reguli de existență zilnică:

1) punct de vedere corect sau opinie corectă / adevărată și 2) gândire corectă, acestea două constituind – înțelepciunea; apoi, 3) vorbirea corectă – să nu minți, să nu defăimezi, să nu calomniezi, să nu înjuri etc., 4) activitate corectă – să nu înșeli, să nu furi, să nu comiți adulter, să nu ucizi etc. 5) mijloace de existență corectă – să nu practici profesiuni dăunătoare altora, acestea trei (3, 4 și 5) fiind conduita etică; iar ultimele trei: 6) efort, 7) atenție și 8) concentrare corecte, alcătuiesc disciplina mentală / samadhi / (prin exerciții ascetice de tip Yoga).

Așadar, decurgând din Cele 4 Adevărurile Nobile (budiste), și adăugat lor, acest cod al Celor 8 Reguli formulează în budism, la fel de precis precum Cele 10 Porunci în iudaism, calea practică de împlinire a Celor 4 Adevăruri Nobile ale budismului.

Iar împreună cu aceste adevăruri – o cale proprie budismului pentru eliberarea de suferință.

În ambele religii avem deci 12 (douăsprezece) trepte ale eliberării de suferință.

Chiar dacă formal cele două seturi de trepte par a nu semăna deloc, la o analiză mai atentă se va observa că, de fapt, fiind născute de idea de salvare individuală ca și contopire / dizolvare întru Dumnezeu Unul Singur, adică întru „Eu sunt Cel care este”

(Vechiul Testament Exodul III / 14), iar conform Vedelor și Upanișadelor, Brahman – cel în / cu care se produce contopirea prin Nirvana – este Ființa absolută, Absolutul cosmic … adică întru Cel imposibil de cunoscut altfel decât prin parcurgerea integrală a celor 12 trepte, setul iudaic și setul indian sunt identice în esența lor.

Însă această observație nu înseamnă absolut deloc o nerecunoaștere a valorii distincte și extraordinare a iudaismului, precum și a budismului: prin gigantica, fascinantă lor forța spirituală; dar și prin înalta lor ținută morală și conduită etică; totodată și prin ansamblul de soluții practice extrem de benefice sănătății individuale, fizice și psihice; și prin imensa bogăție a cunoașterii oferite omenirii; în sfârșit, dar nu și în ultimul rând, prin puterea reală de a practica și realiza în mod propriu eliberarea de suferință.

Dimpotrivă, eu unul le admir, le respect sincer și învăț continuu din lecția lor, fără a fi însă adeptul acestor religii.

Iată totuși că, fiecare dintre aceste două căi (religii), începând cu comandamentele iudaice sau adevărurile budiste, continuând și sfârșind cu treptele practicii propriu-zise, prezentate ori succint, ori cu lux de amănunte, se va înfățișa omului modern acum la început de mileniu III – din nefericire – doar ca o poveste bună de cunoscut cam așa: fie din curiozitate, fie din snobism, fie din interes profesional; fie că una ori alta sunt religii instituționalizate / naționale; fie dintr-un impuls care conține câte ceva din toate acestea sau, finalmente, fie pentru că reprezintă tradiții (etnico-)religioase respectate / împlinite cu diverse ocazii festive, familiale sau naționale.

Dar, în nici un caz, la nivelul înțelegerii imediate și mundane, iudaismul sau budismul nu sunt receptate ca fiind un posibil crez religios acceptabil fără rezerve; atractiv în asemenea măsură pentru a fi însușit și practicat zilnic ca soluție individuală viabilă(profitabilă – în limbajul de astăzi) în scopul eliberării de suferință. Sau, altfel spus, de practicat ca salvare individuală într-o lume care tinde evident spre salvări de tip colectiv datorită uniformizărilor sociale create prin accesibilitatea tehnologiilor și a produselor de tip tehnologic, majoritare.

Nu vorbesc despre rabini și evrei evlavioși, despre hasizi sau despre călugării budiști. Deși ei sunt cu siguranță sute de mii și milioane, din punctul meu de vedere, între miliarde alți semeni, ei nu reprezintă decât excepțiile care confirmă regula.

Iar regula celui neinteresat de credința / religia lor este doar una, cât se poate de simplă și de dură: „N-am timp pentru așa ceva!”

Și, într-adevăr, aceste căi ale eliberării de suferință cer acel timp statornic și generos al reflexiei individuale, act care nu prea mai are loc, individul comun abia respirând, strivit continuu astăzi între timpul subzistenței computerizate și timpul relaxării tehnologizate, amândouă dând timpului individual o singură dimensiune: banul.

Comentariile sunt de prisos.

Creștinismul nu neagă nicidecum soluțiile propuse de iudaism și budism.

N-are cum: fiindcă viața, cuvântul și învățătura lui Christos Iisus le conțin implicit.

Bine ar fi să demonstrez afirmația anterioară, dar cum nu aceasta urmăresc acum, vă propun să citiți atent Evangheliile. Sunt texte scurte și extrem de lizibile. Apoi, căutați câteva dicționare specializate sau folosiți Internetul și studiați câte ceva despre Vechiul Testament, precum și despre viața și învățătura lui Buddha.

Vor fi lecturi plăcute, chiar pasionante (vă garantez asta!) și veți constata și singuri că am dreptate fără să mai aveți nevoie de argumente sofisticat elaborate.

Totuși, spre deosebire de iudaism și budism, creștinismul propune eliberarea de chinurile suferinței în această lume, având doar atât:

un singur enunț fundamental:

Iisus Christos

și o cale practică cu o singură treaptă:

calea Domnului Dumnezeu Iisus Christos, adică Evanghelia.

Ce înseamnă asta?

În esență, ceva simplu și omenește posibil (fără nici un fel de premise speciale) pornind cu lectura, continuând cu înțelegerea, apoi practica / trăirea Evangheliei:

Să încerci a-L iubi pe Iisus Christos cel puțin cât te iubești pe tine însuți.

Restul vine de la sine.

Într-adevăr, pare mult mai ușor să te eliberezi de suferința devenind creștin, decât ai putea să faci asta devenind adept al iudaismului sau al budismului.

„Da, dar nu trebuie să suport povara tuturor acelor comandamente, adevăruri și reguli imposibil de respectat…  Nu-i așa?” va replica omul din fața computerului.

Și, într-adevăr, în lumea actuală, la început de mileniu III, creștinismul este religia majoră, dominantă: ca răspândire și ca civilizație.

Dacă nu neapărat ca număr al adepților (dar este în continua expansiune), atunci neîndoielnic dominantă și economic și militar, și politic și cultural.

Să însemne asta oare că avem de a face cu sute de milioane de oameni care se află deja pe drumul eliberării de suferință, fără a mai socoti puzderia de preafericiți trăind printre noi ca îngerii Domnului?…

N-ar fi rău deloc…, dacă n-ar există întrebarea ce nu poate fi evitată nicicum:

câți dintre noi suntem creștini adevărați?

Câți dintre noi nu acceptă creștinismul decât pentru că este cea mai simplă, cea mai comodă și libertină religie și, (… să fim realiști, nu?) cea mai eficientă economic, cea mai eficientă în vreme de pace și război și așa mai departe…?

Și astfel, fără nici un fel de probleme legate de respectarea strictă și împovărătoare a comandamentelor, adevărurilor, poruncilor și regulilor, a fi creștin echivalează practic și automat cu, a fi salvat (cu minimum de efort personal); eliberat de suferință în lumea asta.

Ești creștin, ești mântuit încă de acum 2000 de ani. Punct.

Nu mai continui, căci nu mi-am propus să fac critica creștinismului instituționalizat, adică a Bisericii.

Da, astfel precum mai sus e prezentat, creștinismul pare a fi, pentru salvarea individuală, o soluție simplă și la îndemână oricui.

Nu pare, chiar așa este. 

Nu are decât un enunț fundamental și o cale practică doar cu o treaptă, așa cum am arătat mai înainte.

Atât doar că, vrând să împlinești acel enunț mai sus citat, deci:

să încerci a-L iubi pe Iisus Christos cel puțin cât te iubești pe tine însuți, înseamnă a fi în stare de cel puțin atât: să întrebi zilnic, măcaro dată pe zi, cum a întrebat Sfântul Apostol Toma (Ioan 14 / 5-6):

„Doamne, nu știm unde Te duci; cum putem ști calea?”

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” îți va răspunde Domnul Iisus Christos.

Doar așa, încet, încet, cu răbdare, pe calea crucii tale, cu Credință vei cuprinde și trăi înțelegerea faptului că, de 2000 de ani, Domnul Iisus Christos moare pe cruce și învie perpetuu, cu speranța nestinsă că tu sau eu vom pricepe odată și o… dată că:

eliberarea din chinurile suferinței în această lume, nu poate fi decât puterea de a fi fericit dăruind fericire celor din jurul tău.

„… pâcla peste râu…

… duhurile morților…

… samba bărcilor…”

„…răsărit pe râu…

 sub nor chiuie șoimul

singur, Doamne – zbor…“

( din Lehamitea lui Theophil Magus – Ed. Eikon, 2016 / București, România / Prefața: Christian Crăciun; Postfața Mirela Roznoveanu și Vladimir Tismăneanu / ediție ilustrată) ISBN 978-606-711-517-8 <http://www.edituraeikon.ro/lansari-evenimente.php?idE=798>

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: