Publicat de: leonard oprea | 23 Septembrie 2016

Leonard Oprea: BIZANTINISM sau ȚIGANIADA ROMÂNEASCĂ?


IMG_5053

BIZANTINISM sau ȚIGANIADA ROMÂNEASCĂ?

O PROFEȚIE despre ROMÂNIA în SECOLUL XXI

(Povestită în anul 2003 și publicată, prima oară, în an 2004, această amară tristețe este o profeție ce încă se împlinește cu brio în România Secolului 21. Cine crede alt fel este invitat să demonstreze – în mod civilizat și responsabil – contrariul.)

„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…“ (Raymond Poincaré), acesta este motto-ul superbului și binecunoscutului roman Craii de Curtea-Veche mãiestrit de Mateiu Caragiale. Romanul este o genialã poveste a României, cea aflatã parcã mereu la Porțile Bizanțului și, într-un anume fel, continuã opera lui I.L. Caragiale, tatãl lui Mateiu. Citindu-l pe Mateiu Caragiale, dar înaintea lor pe Dimitrie Cantemir, iar despre Constantinopolul otoman pe Nicolae Iorga, însã tot despre Bizanț și pe alți autori de mare notorietate, români sau strãini, ești înclinat sã afirmi rapid cã Romania a suferit și va suferi etern de bizantinism, în conformitate cu definiția datã cuvîntului prin motto-ul ales de Mateiu Caragiale. Însã, din nefericire, în România de astãzi, eu nu cred cã se mai poate vorbi de bizantinism… Iatã de ce:

Evident,  PSD-ul a pierdut Alegerile locale în România anului 2004…

Evident, alianțe ale opoziției democratice au mai condus România…

Evident, Ion Iliescu nu va mai fi președintele României…

Evident, Ceaușescu și dictatura sa sînt doar istorie acum…

Evident, România rãmîne prima țarã europeanã care, în mod deschis, hotãrît, alãturi de SUA și Anglia, imediat dupã tragicul, teribilul „9-11“ a votat împotriva terorismului internațional și islamic (descendent direct al comunismului, precum comunismul este descendentul direct al nazismului).

Evident, România a intrat în NATO în acel an de grație 2003.

Evident, România va fi primitã în Uniunea Europeanã.

Evident, bilanțul bunelor fapte românești poate continua.

Evident, însã cã:

în România celor aproape 50 de ani de co­munism și 14 de neo-comunism, colaboraționismul cu Securi­tatea este, fãrã doar și poate, național. Securitatea românã este acea protuberanțã unicã a societãții românești care dominã net și conduce copios întreaga inteligențã româneascã, la aproape toate nivelurile ei.

Excepțiile doar confirmã regula. Securitatea românã (sau oricare ar fi noul ei nume, eu îl prefer pe acesta ca fiind atotcuprinzãtor, ca un supra-creier național) este astãzi deja expresia cvasiperfectã a românului însetat în tainã de mîngîierea biciului ocrotitor și conducãtor.

Dovada irefutabilã:

Președinții României dupã Decemebrie ‘89 sînt doar ipostaze ale nostalgiei naționale la nivel subliminal dupã Ceaușescu.

Atîta timp cît aceastã nostalgie va exista, comunismul hiberneazã liniștit în inima românului de rînd și nu numai. Hiberneazã, dar nu înceteazã a-și pãstra în perfectã funcțiune cordonul ombilical prin care lumea româ­neascã îl hrãnește cu admirabilã iresponsabilitate.

Din nou, excepțiile doar confirmã regula. În opinia mea, disidența românã anticomunistã nu a existat decît într-o stare prematurã, mai corect, imaturã, mult mai apropiatã de aceea a rãsculatului, a haiducului etc. Iar, excepțiile au confirmat perfect și regula aceasta. Dacã privim la ce s-a întîmplat în celelalte țãri comuniste est-europene, din punctul de vedere al unei încercãri de a defini disidentul anticomunist izolat de cortina de fier sovieticã, vom sesiza cu ușurințã aceasta: toți disidenții români anticomuniști, de notorietate româneascã publicã, NU pot fi  definiți ca fiind disidenți anticomunști est-europeni. Ei, ai noștri, sînt pur și simplu ALTCEVA.

Și, încã o datã mai mult, tot în România – excepțiile confirmã regula.

Dar, dacã vom folosi ca „paradigmã“ mult îndrãgita declarație a lui Ceaușescu – astãzi și a multor altora, leaderi politici și culturali români – deci: „… noi construim o societate socialistã multilateral dezvoltatã specific româneascã, nouã, nu vouã…“, atunci putem vorbi totuși de disidentul anticomunist „specific românesc“.

În mod paradoxal – în raport cu disidența rusã, polonezã, cehã – disidentul român s-a opus regimului Ceaușescu și NU comunismului. O dovadã mai mult decît elocventã este faptul cã „eroi naționali“ erau considerați oponenții lui Ceaușescu iviți chiar din rîndurile propriei sale camarille.

Astãzi îi avem ca „eroi naționali“ pe noii Președinți, foști secretari de partid comunist, personalitãți de vîrf ale nomencla­turii ceaușiste. Dar sînt și alții la fel, destui.

Din punctul de vedere al românului care nu înceteazã sã urascã rusul, atît Gh. Gheorghiu Dej cît și Ceaușescu au fost și ei „eroi naționali“… Ei bine, da, este frumoasã și tare intelectualã expresia uzitatã astãzi: „disidența metafizicã“.

Mm-da. A nu se uita însã cã, înainte de a fi „meta“, disidența româneascã anticomunistã, așa-zisa rezistențã prin culturã, cum se tot subliniazã în mass-media, trebuia sã fi fost „fizicã“. Ori, din cîte știu eu, așa ceva nu prea s-a întîmplat.

„Nu prea“ fiindcã, repet, excepțiile confirmã regula. Ce argu­mente mai valide vrei decît cele întîmplate în cultura românã comunistã și cultura româneascã post-decembristã? Și aleg acest argument pentru simplul motiv cã mai toți disidenții români cunoscuți au fost și sînt… oameni de culturã, scriitori sau critici literari binecunoscuți publicului românesc. Imediat dupã Decembrie ’89 și pînã astãzi, în 2004,  în timp record au devenit de-a binelea star-uri de necontestat ale actualei societãți româ­nești. Desigur, star-uri cu tot tacîmul: adicã oameni ai Puterii, și culturale, și politice. Oameni ai Puterii, adicã hoitari la festinul Puterii politice (din cine alcãtuitã, știe tot românul, nu-i așa? odatã, Comitetul central și haita – guvernul și parlamentul, astãzi!). Pe scurt:  membri onorabili și activi ai neo-nomenclaturii românești. Lideri de opinie în România postdecembristã. Și, nu uita: excepțiile confirmã regula.

Cît despre culturã?

Cine decît ei, acești hoitari, au dictat în cultura românã comunistã?

Cine decît ei, aceeași hoitari, dicteazã în cultura românã post-comunistã? Vorba aia: eu te-am fãcut, eu te omor – nu-i așa?

Cîte dintre cãrțile așa-zise disidente ale „marilor“ prozatori și poeți români ai „obsedantului deceniu“, sau ai „generației ’70 “, sau ai „generației ’80“ au fost realmente interzise de cãtre cenzura comunistã, cercetate și confiscate de cãtre Securitatea românã?

Cîți dintre „marii“ noștri prozatori și poeți, critici și eseiști, vestiți disidenți anticomuniști, cum altfel?! cîți dintre ei au mai produs ceva cu adevãrat valoros în peisajul literaturii române, în cei 14 ani post-comuniști? Cenzura NU a existat în cazul acestor autori, eroi naționali, disidenți anticomuniști și mai cum vrei tu. Premiile naționale – ploaie de aur pe capul lor… Slujbe și fotolii calde și cãlduțe – cîte vrei.

Auto-cenzura însã, da, a existat din plin. Altfel cum și-ar fi pãstrat ei, eroii noștri disidenți, privilegiile lor de hoitari autentici?

Îți reamintesc – excepțiile confirmã regula. Și nu uita, te rog, aproape toți aceștia de mai sus au fost onorabili membri de partid, unii chiar cu poziții înalte în chiar nomenclatura comunistã de vîrf. Constantin Noica în autorecluziunea sa de la Pãltiniș aducea un omagiu filosofic naționalismului de înaltã ținutã spiritualã și intelectualã de care atîta nevoie aveau românii. Dar nu în cu mult mai micã mãsurã și comuniștii. Am tot respectul și toatã admirația pentru acest om și filosof român egal oricãrui alt filosof al culturii occidentale. Un ascet aristocratic al spiritului. Poate singurul român filosof autentic, alãturi de Lucian Blaga. Însã, îl citeai pe Noica și nu-ți mai pãsa de comunism, fiindcã pluteai deja în sferele înalte ale filosofiei germane, convertitã în românism întru poezia limbii române cu neașteptat de adînc înțeles ontologic… etc. etc. etc. Dar iatã cã pînã la urmã Pãltinișul a ieșit învingãtor. Discipolii au scris cãrți, au fost disidenți anticomuniști cãrora acolo, la domiciliile lor forțate, nu le-au lipsit frumusețile naturale românești, mioriticele peisaje de basm, salamul de Sibiu, precum nici icrele negre și nici șampania, dar nici excursiile de documentare prin bãtrîna și splendida Europã. Desigur, oricînd îi puteai asculta la Radio „Europa Liberã“, turtit de declarațiile lor de o amãrãciune visceralã… și… dupã Decembrie ’89, îi aflãm pe aceeași discipoli ca patriarhi ai culturii române, filosofi mai îngîndurați decît o morgã naționalã sau mai scînteietori decît Dionysos însuși. Și astãzi, chiar dacã sînt tiranici, ei bine, sînt așa spre binele națiunii. Și astãzi, chiar dacã uneori primesc și cîte un scãunel la festinul Puterii, ei îl acceptã cu înțelepciune și fãrã emfazã, tot spre binele națiunii. Și chiar dacã astãzi produc din coapsa lor de aur scriitori-minune care prin forța lor creatoare de semizei holbeazã nația, mai abitir decît o fãcea Einstein cînd își tortura prietenii cîntîndu-le la vioarã și crezînd sincer cã e un mare talent, ei bine, și de data asta, tot spre binele națiunii o fac. Nu mai continui, iar excepþiile confirmã regula.

Îți amintesc totuși cã în cei aproape 50 de ani cristalin-comuniști doar România a fost acea țarã comunistã care nu și-a promovat în nici un fel, și insist, în nici un fel valorile culturale naționale în planul culturii universale. Toate celelalte țãri comuniste, toate fãrã excepþie (deci chiar și Albania), prin inițiativa la nivel național și-au tradus și publicat în întreaga lume autorii reprezentativi ca valoare naționalã… a tezaurului cultural universal. Verificã singur și vei vedea cã am perfectã dreptate.

Chiar și în acest caz avem excepțiile care confirmã regula. Securitatea românã a gãsit cu ușurințã, și nu mai sînt necesare argumentele pentru „cu ușurințã“, solul perfect pentru a însãmînța și a avea „culturi“ perene în acest sens, adicã al anulãrii oricãrei inițiative, precum cea amintitã mai înainte, acest sol fiind: spiritul de turmã al intelectualitãțtii române.

Astfel, România a dezvoltat o adevãratã paradigmã a geniului mediocritãții, adicã așa-zisa literaturã a sub-textului denunțãtor împãnat din abundențã cu „șopîrle“. Prima reginã a acestui produs original și de larg consum a fost literatura obsedantului deceniu. Delfinul ei a fost literatura optzeciștilor, care în aproape egalã mãsurã, împreunã cu dinosaurii șaptezeciști supervizeazã și azi destinele culturale românești. Și are deja prinț moștenitor legitim: nouãzeciștii.

Salieri-i români nu se vor sinucide nicicînd, fiindcã pentru ei Mozart-ii români sînt pruncii care se avorteazã prin decret național.

Desigur, excepțiile confirmã regula.

Așadar, oricare ar fi excepþiile care confirmã regula, te întreb rãspicat: care disidențã metafizicã?

Te întreb rãspicat: care rezistențã prin culturã?

Oare poți vorbi de o rezistențã prin culturã, cînd aceasta nu s-a constituit (și nu se constituie încã) într-o rezistențã naționalã unitarã, cu un program bine definit, cu acțiuni specifice și clar concertate pentru salvarea și promovarea valorilor culturale naționale, dincolo de interesul politic și economic, oricare ar fi el, individual sau național?

Așa-zisa rezistențã prin culturã, armã și scut ale majoritãții disidenților români anticomuniști, nu a vizat decît individul și interesul personal – într-atît de mult și de sistematic și cu atîta energie încît astãzi, așa cum am mai spus-o, România nu mai este o națiune, ci este o sumã de indivizi care-și asumã interesul național, fiecare cum îl taie capul.

Te rog mult, nu uita însã, excepþiile confirmã regula.

Explicația acestui punct de vedere, îți subliniez, personal, nu este nimic altceva decît simplul și elementarul fapt cã rezistența celor cu adevărat disidenți (cautați și îi veți afla, bate și ți se va deschide…) a însemnat în primul rînd o rezistențã prin moralã.

Da, rezistența prin moralã ar trebui, cred eu, sã fie scalpelul oricãrui istoric, sociolog sau politolog pentru a întreprinde o cercetare istoricã, sociologicã sau politicã privind disidența româneascã anticomunistã. 

Nu poți trece cu ușurințã peste tot „folclorul oral“ și nu numai; pe scurt, sã ignori cu detașare bîrfa referitoare la disidenții români anticomuniști consacrați în public de mass-media actualã. Se știe de mii de ani cã fãrã foc nu iese fum. În opinia mea, toți aceștia, adică acei prea-consacrați astãzi, au fost mai mult sau mai puþin, fiecare dupã nevoile sale personale, colaboraționiști ai Securitãții ceaușiste.

Ciocoi vechi – ciocoi noi. Ciocoi și ciocoisme.

Și, ca-ntotdeauna, dincolo și dincoace de Carpați mai ales, excețiile confirmã regula.

Ce sînt oare toate acele cãrți albe și negre sau verzi ale ex-Securitãții ceaușiste?

Ce sînt oare toate acele comisii și para-comisii de cercetare ale dosarelor ex-Securitãþii comuniste conduse de cãtre, cine alții, decît de „patriarhii“ culturii și politichiei românești trecute și prezente și  de „star“-urile lor de conjuncturã, cu ajutorul entuziast a tot felul de „generații“, constituite în grupãri para-culturale fel și chip, dar dominante bine în emisia de sentințe publice în România de astãzi?

Nimic decît aceeași ȚIGANIADÃ ROMÂNEASCÃ.

Desigur, existã excepții, desigur, doar pentru a confirma regula.

Crezi oare cã mai are vreun rost sã scriu cîte ceva și despre politicienii români democrați-socialiști, liberari, democrați de stînga sau de dreapta, de mijloc și așa mai departe, despre tot ce înseamnã în adevãr nucleul Puterii politice românești actuale, neo-comunistã încã, despre Biserica românã ortodoxã ca parte frãțeascã a Puterii? Sã-ți mai vorbesc oare despre mafia neo-comunistã instituționalizatã prin Parlament și Guvern în România anului 2004, cînd toate acestea au devenit truisme demonetizate deja? Cum oare aș mai putea sã-ți vorbesc despre acestea și altceva, cînd inima și sufletul unei națiuni, cultura ei deci, ei bine, cultura româneascã pare sã supraviețuiascã astãzi doar prin excepțiile ei care confirmã… lipsa ei de culturã?

 Tabloul culturii, intelectualitãții românești de vîrf, și peștele de la cap se împute, nu este altceva decît o incredibilã și îngrozitor de vie, de triumfãtoare…

…ȚIGANIADĂ ROMÂNEASCĂ.

Evident, astfel cã, spre exemplu, în SUA, în 2001 șii 2002, aparițiile de marcã și de succes ale României în fața Americii, implicit în fața lumii întregi, au fost douã „memorabile producții“:

– aceea a cunoscutului istoric (și politolog) american Tony Judt (amplul studiu critic din 1 noiembrie 2001, publicat în prestigioasa publicaþie „The New York Review of Books“, cu titlul, „Romania – Bottom of the Heap” despre România post-decembrie ‘89 în context european; finalmente România, candidatã la titlul de membru al UE)

și,

– cea a faimosului comentator NPR (National Public Radio) și binecunoscut poet, eseist, prozator american suprarealist (nãscut la Sibiu, de unde a emigrat în 1965, la vîrsta de 19 ani), Andrei Codrescu (filmul de televiziune, documentar-artistic, difuzat în seara de Halloween, 31 octombrie 2002, pe canalul național de televiziune american PBS (Public Broadcasting Service), în celebra sa serie „Frontline/ World“, cu titlul „Frontline/ World – Romania“, despre România anului 2002; în acest documentar-artistic Andrei Codrescu fiind și reporterul de televiziune).

Tony Judt analiza în perspectiva sa istoricã (și culturalã) lumea politicã și economicã româneascã a celor 11 ani de tranziție continuã de la comunism la capitalism și ajungea la concluzia cã, fiind „la fundul grãmezii“ țãrilor candidate la UE, „România va fi o piatrã de încercare pentru Bruxelles“. Pe scurt deci, și fãrã eufemisme inutile, românii sînt fãrã doar și poate „paria“ Europei.

Iar Andrei Codrescu, în perspectiva sa poeticã suprarealistã și umoristicã, tocmai în noaptea de Halloween (în SUA noaptea morților, strigoilor, fantomelor, zombilor, monștrilor, vampi­rilor, vrajitoarelor etc.) prezenta România anului 2002 ca fiind, spre exemplu, țara în care celebra formație punk româneascã „Sarmalele reci“, prin șlagãrul sãu „Criogenia salveaza Romania“ propune salvarea nației române; dar și țara în care urmeazã sã se construiascã, în Transilvania, un uriaș parc de distracții dedicat lui Dracula, „Dracula-land“. Sau, România – țara în care țiganii suferã de o acutã discriminare rasialã și apoi sînt învinuiți pe nedrept cã ei, țiganii, sînt cei care genereazã cele mai multe crime, furturi, trafic de prostituate, de stupefiante ș.a.m.d. Colecția de curiozitãți a lui Andrei Codrescu despre România culminînd cu prezentarea ei ca fiind țara în care trãiește liniștit și cu succes la public, liderul politic naționalist C. Vadim Tudor, sau VC Tudor, unicã îmbinare de „Hitler cu Elvis“, Presley, desigur…

Evident, nu pun în discuție profesionalismul celor doi creatori de imagine ai României și, idem, nici subiectivitatea sau obiectivitatea lor, precum nici business-ul lor legat de aceste creații/ analize politologice: de tip istoric sau de sorginte poeticã.

Evident, însã cã aceste critici „constructive” au fãcut mult rãu și vor mai face mult rãu României în ceea ce privește imaginea ei publicã internaționalã.

Evident  – da, de ce nu?! – cã pînã la urmã ar fi însã interesant de știut dacã un bolnav aproape cronic poate fi vindecat pur și simplu doar oferindu-i un drastic diagnostic bine elaborat sau doar fãcînd un „mișto“ suculent de boala sa… oricare ar fi ea.

Evident, iar, este faptul cã acești 14 ani – ce abia au trecut – sînt sub semnul relativitãșii privind durata și faptele întru o bunã sau întru o nefericitã evoluție a societãþii românești post-decembrie ’89, înspre o democrație realã și o economie capitalistã.

Evident, totuși, cã românii au partea lor de vinã. Off, din pãcate – mare vinã.

Și, recunoaștem cu ușurințã, din nou, la fel de incredibilã și îngrozitor de vie, de triumfãtoare…

…ȚIGANIADA ROM­NEASCÃ.

Evident – nu trebuie sã uitãm cã: între 1867 și 1947, deviza înscrisã pe ștampilele, monedele și drapelele statului român era „Nihil sine Deo”.

Iar în acele vremuri, cîndva, România avea o capitalã supranumitã „Micul Paris“ și o monedã care bãtea în valoare lira englezeascã. Dacã mi-aduc bine aminte, atunci, cîndva, i se mai spunea acelei Românii și „grînarul Europei“.

Și tot cam pe atunci, cîndva, avangarda culturalã a Europei îi avea pe artiștii români printre pãrinții ei buni și la mare, foarte mare cinste, acolo, în Pantheon-ul euro­pean…

Tot astfel se manifestau și erau cinstiți atunci, cîndva, și oamenii de științã români. La fel – mari politicieni români…

Evident, deci: nimic și nimeni nu mã poate împiedica sã sper cu toatã tãria Credinței mele cã, odatã și odatã, cîndva-curînd, românii vor reveni la „Nihil sine Deo“.

Evident, existã Dumnezeu – este Cel ce/care este.

Fãrã însã a uita nici o clipã:

Dumnezeu e bun, dar nu e prost; îți dãruiește, dar nu-ți bagã El Însuși în desagã.

Evident, astfel cã astãzi românii Îl cam ignorã pe Dumnezeu.

Evident, așadar, recitindu-l atent pe Mateiu Caragiale, dar înaintea lui pe Dimitrie Cantemir, iar despre Constantinopolul otoman pe Nicolae Iorga, însã tot despre Bizanț și pe alți autori de mare notorietate, români sau strãini, vei concluziona cã pentru tot ceea ce a însemnat civilizația Bizanțului în istoria omenirii existã în mod evident definitoriu acest atribut: splendoare.

Nu doar la Porțile Orientului, dar în întreg Bizanțul „tout est pris à la légère…“ funcționa precum o condiție sine qua non întru trãirea splendorii sale…, iar asta nu însemna cam deloc, practic nu însemna frivolitate, lipsã de scrupule sau altele ale mizeriei umane etc. Pe de altã parte, în lumea Orientului, „tout est pris à la légère…“ semnificã percepția timpului, implicit a vieții ca duratã și importanþã în Oceanul Veșniciei…

Și eu unul mai cred cã istoria, oricare ar fi ea, nu este pînã la urmã decît o istorie eminamente individualã, cel puțin fiindcã orice act istoric necesitã în concluzie un comentariu moral.

Prin urmare, considerînd toate cele mai sus cuprinse ca istorie eminamente individualã, deci trãitã de mine din plin, și cugetind la toate aceste evidențe mutual contradictorii (Mircea Eliade), vin și zic:

mon cher, care bizantinism?! bre, asta e curat…

…ȚIGANIADÃ ROMÂNEASCÃ.

„… aprins în apus

de septembrie – tango…

din crizanteme…” 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Responses

  1. SPLENDID!!!

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: