Publicat de: leonard oprea | 26 Aprilie 2016

Theophil Magus – ZÂMBETUL LUI IISUS și MILENIUL 3


Leonard Oprea scriitor portret1JPG

Theophil Magus – ZÂMBETUL LUI IISUS și MILENIUL 3

 Și Apostolii au zis Domnului: „Mărește-ne Credința.” (Luca 17 / 5)

„Dragul meu Pustnic, mai sunt exact 21 de zile și strângem

– încă nu știu cum – mâna domniei sale, Mileniul 3. Ei

bine, Mileniul 3 sau III sau trei… Ei bine, să vedem cum stăm.

Pesemne, americanul vine și zice: „So what?!” sătul de scandaluri

prezidențiale cu perdea sau fără cortină; de Saddam Hussein, de

Kosovo, de Y2K, de Hollywood, de MacDonald, de Internet, de

SIDA și de UFO, de Seinfeld și de imigranți asiatici și est-europeni;

și… de bine, la urma urmei.

Pesemne, românul vine și zice: „Mai dă-l în mă-sa!” că e și el

sătul de foame, frig, scumpirea benzinei și contrabanda cu țigări,

de convenții democratice și manuale de istorie, dar și de americani

și de FMI și de toate câte-or mai fi.

Pesemne, chinezul vine și zâmbește mut, amabil și fără

expresie, gândind însă o înjurătură sub formă de ideogramă la

adresa Mileniului 3, că în America tot prea puține boabe de orez

au ajuns, că în România CDR-ul i-a dat peste cap invazia și că, în

general vorbind, galbenul nu prea strălucește autoritar în lumea

asta. Pesemne mulți, foarte mulți alții, într-o formă sau alta, la

fel simt, gândesc, reacționează, și, de ce nu?!, au și ei dreptatea

lor. Doar Eclesiastul (1 / 8-9) nu-i contrazice, dimpotrivă cugetă:

„Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu

se poate spune; ochiul nu se mai satură privind și urechea nu

obosește auzind. Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face;

nu este nimic nou sub soare.”

Alții sunt însă turtiți de groază că vine sfârșitul lumii, taman

acum după două mii de ani de fabuloasă istorie și năprasnice

cuceriri omenești asupra Naturii rebele, asupra Cosmosului, asupra

și pe deasupra… Mai să fie! Pierim sau nu? Apocalipsa sau o simplă

eclipsă?

S-a întâmplat cândva, demult…cu vreo 2000 de ani în urmă,

ca un dulgher evreu să se nască miraculos, având ca mamă o

fecioară. Apoi, la vârsta la care alții abia se dezmeticesc și încep să

trăiască, dulgherului nostru i se întâmplă să moară, apoi să învie

și să se înalțe la Dumnezeu Tatăl, binecunoscut încă de pe atunci.

Dar, cum în lumea asta, așa cum e ea, nimic nu e întâmplător,

Cuvântul dulgherului Iisus devine Christos și prin El, din și

întru El se nasc primii creștini. Plini de Credință și râvnă, aceștia

creștinează omenirea.

Toate bune și frumoase. Dar numai la începuturi.

În nici câteva sute de ani creștinarea se transformă în cucerirea

lumii.

Cuvântul dulgherului devine armă. Și dacă ceva poate însemna

ceva-anume mai nou sub soare, în istoria omenirii, în cei 2000 de

ani care imediat ne vor spune adio și n-am cuvinte, atunci este

această evidență deloc mutuală și nicidecum contradictorie:

Neta dominație creștină asupra lumii în care trăim.

O, nu; NU întru Cuvântul Christosului Iisus. Dar nici fără

El, că deh…, creștinul nostru domină copios astăzi prin arsenal

nuclear, Internet etc. și, firește, totuși și prin Biserică.

N-o să aflăm poate niciodată dacă Iisus știa de Platon sau nu,

ori dacă filosoful îl intuise pe Iisus. Cert e că, gânditorul grec oftase:

„Oamenii politici se cuvine a fi religioși în mod conștient.”

Inconștiența sau într-un fel (ne)creștin conștiența, asta a fost

politica neclintită a creștinătății vreme de 2000 de ani.

Și a ajuns repede ultraperformantă prin arsenal nuclear,

Internet etc. și Biserică.

Dar dacă astăzi Politica este „evanghelia” creștinătății, ce se

întâmplă cu acel creștin de pretutindeni, cel care când și când își

mai aduce aminte de Iisus Christos, sau chiar cu acela care încearcă

în mod constant să reînvie în inima lui chipul și învățătura Fiului

Omului?

Pai, nu prea mai are de ales. Copleșit de imensa creștinătate

și pacea ei cu gheare și colți, de darurile ei tehnologice, de îngerii

și demonii ei, așteaptă și el ca toți ceilalți Mileniul 3 și, desigur,

Apocalipsa groaznică, dar izbăvitoare…

Și cum Îl vede el pe Iisus Christos?

Pai, ca și ceilalți: Cel în numele căruia se produce Apocalipsa.

Cel care în urma Apocalipsei va judeca, Judecătorul suprem. Cel

încruntat și încrâncenat și mai ales fără strop de milă.

Creștinătatea la sfârșit de mileniu doi se teme cumplit de tare

de Domnul Iisus Christos.

Dacă așteaptă cumva întoarcerea Domnului, creștinul

atoatestăpânitor de astăzi o face cu spaima-n oase și sudoare rece

pe spinare. Iisus Christos nu prea mai poate însemna pentru el,

Domnul este Mântuitor. Îi este peste putință să mai înțeleagă așa

ceva. Dar, Iisus Judecător, DA!

Se conturează tot mai clar imaginea unui chip celest incapabil

să fi zâmbit și să zâmbească vreodată. Capabil doar să privească

rece și tăios, neîndurător. E chiar chipul înfricoșatei Judecăți de

Apoi. Uiți să mai ceri iertare, așa de mare e groaza! Un zâmbet,

abia schițat, un zâmbet cald și bun al Domnului, doar un zâmbet

și totul s-ar schimbă, nu-i așa?

Dar eu personal, cu excepția nobilului învățător creștin,

regretatul Sfânt Nicolae Steinhardt, n-am întâlnit pe nimeni, credemă,

căruia să i se pară posibil așa ceva. Replica obișnuită a fost

mereu aceeași: „Arată-mi și mie în Evanghelii unde și când

zâmbește Iisus șiți

fac rost de o audiență la Papa, sau la Teoctist… Când zâmbește

Iisus Christos?

Dar mai întâi când plânge, tună și fulgeră, sau râde dulgherul

Iisus în scurta Lui peregrinare lumească?

Plânge din înțelegere și durere omenească, spre exemplu când

îl învie pe Lazăr, sau în Ghetsimani, sau când, pe cruce, mai om

ca oricând șoptește: Eloi, Eloi, lama sabachthani?

Se mânie ca orice om simplu și curat și revoltat când înfruntă

fățiș ticăloșia cărturarilor și a fariseilor.

Tună și fulgeră ca orice om, ca orice evreu cu adevărat iubitor

de Dumnezeu când alungă vânzătorii din Templu.

Râde sincer ca un rabbi hâtru când Petru ține morțiș să-l imite

și vrea să umble pe apă; și până la urmă se alege cu o baie bună.

Îl înveselesc teribil cele două femei istețe foc, canaaneanca și

samariteanca, dar și stupoarea cărturarilor și fariseilor când, la

ospățul dat de Levi-vameșul în cinstea Lui, Îl văd stând la masă

alături de colectorii de taxe și vameși.

„Bine, bine, mi se va replica cu satisfacție dată în rânjet, ăla a

fost dulgherul, obișnuitul rabbi, în fine, omul! Dar Christos? Să

nu-mi spui mie că Lui Iisus îi ardea de zâmbete încurajatoare!”

De necrezut, însă Iisus, Christosul, zâmbește permanent.

Și zâmbește așa de la Naștere și până la Înălțare.

La modul propriu.

Fără acest zâmbet cum ar putea fi El Unicul neprihănit și

desăvârșit?

Cum altfel ar fi El Învățătorul și Mântuitorul?

Cum altfel L-ar fi dat Dumnezeu lumii jertfă pe Unicul Său

Fiu, ca dovadă a nesfârșitei Lui iubiri față de om?

Cum altfel ar fi fost posibilă însămânțarea Evangheliei în

cei doisprezece bieți oameni, truditori de rând, temători și de

umbra lor, metamorfozarea lor prin Cuvântul Lui în apostoli ai

creștinătății? Cum altfel ar exista în toată simplitatea lor divină și

monumentală cele nouă fericiri, dar mai ales a 10-a: „Iubește-ți

aproapele ca pe tine însuți”?

Cum altfel s-ar fi născut atunci ideea revenirii salvatoare /

mântuitoare a Christosului, Parousia?

Dar poate că mult mai simplu ar fi fost să te întreb doar atât:

poți tu, oricine ai fi, să împarți o pâine și doi pești la cinci mii

de oameni fără să zâmbești…?

În chip lumesc, este acest zâmbet al Domnului Iisus Christos

acel zâmbet inefabil și inconfundabil al omului cu adevărat bun;

și senin în inimă suflet, cuget, în toată ființa lui.

Și… „în ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, voi

sunteți în Mine și Eu sunt în voi.” (Ioan l4 / 20)

Pustnicul meu drag, un zâmbet bun și cald, un zâmbet abia

schițat al Domnului și totul s-ar schimba, nu?

*

Dar iată ca zâmbetul Domnului a existat.

Și încă există. E nepieritor.

E semnul iubirii Lui eterne pentru om.

Și se află după cum bine știi, o spune Însuși Domnul, nu?,

în fiecare creștin.

Și atunci cum rămâne cu Apocalipsa, cu Judecătorul

neînduplecat, lipsit de orice zâmbet…?

În ziua aceea va fi Zâmbetul sau sinistra Judecată de Apoi?

Va fi ziua aceea în Mileniul 3 sau nu?

Nu știu… Știu însă ca nu de Revelația lui Ioan se teme

creștinătatea arsenalelor nucleare, a Internetului etc. și a Bisericii:

ci pur și simplu îi este groază de una și mereu aceeași apocalipsă –

cea a puterii copleșită de propria-i prostie și îngâmfare…

Nu te temi de o revelație. O înțelegi sau nu, și cu asta basta.

Chiar nu știu și nici nu-ți pot răspunde ca toți ceilalți, fie ei

americani, români, chinezi sau alții atâția, doar pentru că eu chiar

cred în Domnul Iisus Christos.

Iar zâmbetul Lui ne va ocroti și-n acest mileniu.

Hai, zâmbește! Vezi ce simplu e?

Ziua aceea e acum, este în fiecare zi.

Nu va fi altfel în Mileniul 3.

Haide, pregătește de pe acum o pâine și doi pești pentru întâi

ianuarie 2000!

Nu zâmbi prostește!

Sfânt Crăciun fericit și La Mulți Ani!

Sihastrul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: