Publicat de: leonard oprea | 18 Aprilie 2016

A Tale of How to Drive the Winter Away /Poveste despre Cum să Alungi Iarna


Leonard O Meditation 0 

Leonard Oprea:

A Tale of How to Drive the Winter Away /Poveste despre Cum să Alungi Iarna

Au fost odată ca niciodată că de n‑au fi fost aşa nu s‑ar fi povestit şi nici nu s‑ar mai povesti.

Trăiau odată în lumea asta atît de mare şi de ciudată, că în curînd n‑o să‑i mai ajungă Pămîntul s‑o încapă şi nici Dumnezeu n‑o s‑o mai priceapă, doi fraţi tare diferiţi unul de altul. Nu semănau la chip şi trup deloc, căci nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Nu vieţuiau în aceeaşi cetate şi nu mîncau aceleaşi bucate. Aveau vîrste diferite, soţii diferite, copii diferiţi. Dar ei în inima, sufletul şi cugetul lor se ştiau fraţi buni, aşa că şi Domnul îi ţinea drept fraţi.

Unul scornea mereu poveşti, iar celălalt plăsmuia întruna poveşti despre poveşti. Pe primul lumea îl bîrfea şi rîzînd îi spunea Sihastrul. Pe celălalt lumea îl vorbea şi zîmbind mînzeşte îl botezase Pustnicul.

Sihastrul şi Pustnicul se vedeau foarte rar. Mai pe înţelesul oricui, se vedeau o dată pe an şi îşi vorbeau şi mai puţin de o dată pe an. Dar îşi ştiau  pe de rost, Sihastrul poveştile despre poveşti ale Pustnicului, iar acesta poveştile Sihastrului. Şi mai făceau ceva cam neobişnuit pentru semenii lor, adică, aşa cum puteau ei doi se ajutau unul pe celălalt, însă de fiecare dată pe căi ocolite şi tainice ferindu‑se astfel de necredinţa lumii care avea în puterea ei dorinţa de a sminti omul de la orice faptă bună şi folositoare lumii.

Totuşi, cei doi fraţi purtau în tainiţa inimii ascuns dorul să se întîlnească odată şi măcar o dată pe săturate şi să‑şi depene unul altuia păsurile, tot pe săturate.

Nu le‑a fost dat – drepte sînt şi neştiute vor fi căile Domnului – să se întîmple astfel în vremea vieţii lor.

Dar, Sihastrul şi Pustnicul s‑au întîlnit precum şi‑au dorit în cealaltă lume, după moarte.

Ei bine, neschimbaţi, mai degrabă scunzi decît înalţi, cu pîntecul frumos rotunjit, bărboşi, măslinii, cu ochii ca nişte castane migdalate, buze pofticioase şi neastîmpăr în privire, aşa cum fuseseră în viaţă, cei doi fraţi, aşezaţi la o masă plină cu bunătăţile lumii aceleia, gustînd din vinul dumnezeiesc, atît de răcoros şi înmiresmat, pălăvrăgeau de o bună bucată de vreme. Nici ei nu mai ştiau de cînd. Însă tare bine se mai simţeau şi nu o dată se rugaseră şi‑n gînd şi‑n cuvînt rostit, să fie asta veşnicia lor.

Căci, vezi bine, Sihastrul şi Pustnicul ajunseseră după moarte să plămădească tot poveşti. Însă acum dintr‑unul într‑altul. Şi povestea lor era una nesfîr­şită şi tot mai vie pe măsură ce nu se mai sfîrşea. Uneori chiar şi Dumnezeu mai ciulea urechea la spusele lor.

Iată însă că, într‑o bună zi, Sihastrul spuse:

– Azi‑noapte am avut un vis. Se făcea că mă întorsesem în lumea pămîntească. Totul era ca înainte de moarte, dar eu nu mai recunoşteam nimic şi pe nimeni. Soţia mea ştia că sînt eu, copiii mei ştiau că sînt eu, tu ştiai că sînt eu, lumea ştia că sînt eu. La fel ca înainte mă purtam, tot aşa scorneam poveşti şi îmi spuneau ca şi înainte, Sihastrul. Dar eu nu recu­noşteam nimic. Era ca într‑o iarnă fără început şi fără sfîrşit. Fiecare ninsoare schimbă la nesfîrşit aceeaşi iarnă. Şi mă întrebam mereu dacă poveştile mele sînt ale unui sihastru sau dacă eu sînt sihastrul poveştilor?

Pustnicul cugetă… şir lung, lung de clipe şi îi răspunse uşor sîsîit, aşa cum îi răspundea el, de obicei doar fratelui său:

– În cealaltă viaţă am călătorit odată, departe de cetatea mea. Am fost în Asia. Şi tu ştii prea bine că nu prea mi‑au plăcut mogîldeţele alea gălbui, cu ochi piezişi şi ascunşi în ei înşişi ca ţestoasa în carapace. Poate că nu mi‑au plăcut din cauza asemă­nării cu mine. Adică, ştii tu, ţestoasa… Dar, de ce să nu recunosc? Mi‑am dorit să rămîn în amintirea cetăţii măcar, ca un zid chinezesc. Oricum, atît cît am trăit printre ei, am aflat această poveste a unuia, Takuan. Ascultă:

„A fost un strop de timp. Iată cel mai preţuit diamant. Ziua care a fost. Cînd voi şti să sorb din nou acelaşi strop? Acea clipă va fi nepreţuitul diamant”.

Sihastrul tăcu precum unul dintre fulgii unei ninsori, alta în aceeaşi iarnă.

Pustnicul îi şopti sîsîit:

– Frate, hai să alungăm iarna.

Iar Dumnezeu îi trimise înapoi pe Pămînt luîndu‑i unuia sihăstria şi celuilalt pustnicia. Le înlocui sufletul şi cugetul, umplîndu‑i doar cu inimă şi duh. Şi le lăsă poveştile.

Să umble cu ele prin lume.

Să alunge iarna.

***

A Tale of How to Drive the Winter Away

It all came to pass once upon a wondrous time, or they would not be telling this tale, and tell it they shall in times to come. Once in this strange wide world, so wide and strange that the Earth can hardly hold it and the Lord Himself can hardly fathom it, there lived two brothers who were uncannily unlike each other. There was no resemblance between them in either frame or countenance, for they were neither of the same mother, nor of the same father. They lived not in the same city and ate not the same dish. They were of different ages, and had different wives and children. Yet in their heart, soul, and mind they knew themselves to be good brothers, so the Lord Himself counted them as brothers. One of them made up countless tales, the other endlessly conceived tales about tales. People would gossip about the former and laughingly call him the Hermit. The latter, people would talk about and grin and call him the Monk. The Hermit and the Monk rarely saw one another. In plain words, they met once a year and half spoke once a year. Still, the Hermit knew by heart the Monk’s tales about tales, as the Monk knew the Hermit’s tales. And they did yet one other thing for their kin that was peculiar, to wit, they helped one other to the best of their abilities, but always in wayward and secret ways, staying clear of the world’s faithless desire to try and estrange a man from any good and useful deed. But the two brothers were hiding deep in the recess of their heart a yearning to meet and at least once in their life to talk to their heart’s full, tell one another about their worries. They were never to live to see that happen – just and unfathomed be forever the ways of our Lord. But the Hermit and the Monk did finally meet as they had always wished – in the next world, when they died. There they were, every bit the same, rather short, bellies nicely rounded, bearded, tanned, eyes like long almonds, greedy lips and restless looks, just as they had been when they were alive, and sitting at a table full of that world’s bounteousness, sipping of God’s refreshing, incense-bearing wine, carried away with their long-spun chat. Even they could not say for how long. But it felt so good, and many a time had they prayed in speech or in though for this to be their eternity. For, you see, the Hermit and the Monk ended up still tale spinning, even after their death. Only now it was from one to the other. And their story was endless and livelier as it failed to reach an end. At times, the Lord Himself would eavesdrop on their tale. But one fair day, the Hermit said: ‘I had a dream last night. I was back on Earth. Everything was as it had always been before I died, yet recognize people or places I could not. My wife knew me, my children knew me, you knew me, people knew me. I conducted myself as before, kept on making up tales and was called the Hermit, as before. But I could not recognize anything. It was much like a winter of no beginning and no end. Each snow keeps changing the same winter endlessly. And I kept wondering whether mine are the tales of a hermit or whether I am the hermit of tales.’ The Monk fell a-thinking for a long, long while, then replied with a slight lisp, as he was known to do, mostly to his brother: ‘In my other life I once went on a journey, far away from my city. I went to Asia. And you know very well I was never too fond of the yellowish little people, with their slanted eyes and hiding inside themselves like a tortoise in its shell. Perhaps I did not like them because they were too much like myself. You know, the tortoise… Let me plainly confess I had always wanted to live in the memory of my city as a Chinese Wall. No matter. During my stay with them, I learned the tale of one Takuan. Hear this: “A drop of time passed. Here lies the most precious diamond. The day that passed. When will I know how to sip again the same drop? That instant shall be the priceless diamond.”’ The Hermit remained as silent as a flake of a snow – another in the same winter. The Monk lisped quietly: ‘Brother, let us drive away the winter.’ And the Lord sent them back on Earth and unhermited the one and unmonked the other. He replaced their soul and mind, and filled them with heart and spirit. And He left them their tales. To carry them around into the world.

To drive away the winter.

***

From: Trilogy of Theophil Magus – the Truth (“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9)   (In Trilogy of Theophil Magus’ 40 Tales about Man, a great variety of sacred and profane themes, archaic, mythical, contemporary /Moses, Gandhi, Christmas, children, journalism, pilgrimage etc./serves as vivid stimulation for this literary adventure, written with humor, knowledge and wit…in an inviting dialogue with the reader. /Norman Manea – American novelist, essayist);(The Truth, the second book of Trilogy of Theophil Magus is situated in the strange no man’s land where everyday life becomes truly magical. I consider these writings as splendid expressions of a unique vision of our fragmented but marvelously exciting world. Leonard Oprea’s style combines a discovery of hidden meanings of words with a fabulous sense of secret humor. His works received the highest praises from the most influential critics, who rightly compared his vision to works by Thomas Mann, Borges or Paulo Coelho./ Vladimir Tismăneanu – American philosopher, author, essayist); (Leonard Oprea’s 40 Tales of Trilogy of Theophil Magus – The Truth, range from the depiction of the everyday to the mythological and Borgesian to the religious. Honored with numbers of prizes in his native Romania, this writer is a true iconoclast and a true talent./ Adam J.Sorkin – American author, essayist, editor)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: