Publicat de: leonard oprea | 10 Aprilie 2016

Leonard Oprea: „SIEG HEIL !” – COMUNISMULUI PEREN


3 ilustr Rad Clip Noapte de iarnă

 

„SIEG HEIL !” – COMUNISMULUI PEREN

Floarea roşie

Îşi dezbrăcase scurta, o aruncase neglijent pe umăr, privi în sus, către soarele acestui aprilie torid – i se părea că împrejurul lui umbra dispăruse – îşi trecu limba peste dinţi şi gingii, cu vîrful ei simţi caninul din care-i rămăsese doar un mic ţurţure negru, nu, săptămîna viitoare o să caut neapărat un dentist bun, pun deoparte două sute, din avans? şi dacă vine gazul? nu-i nimic, ne descurcăm noi, trecînd pe lîngă chioşcul cu îngheţată nu putu decît să ofteze şi să transpire dintr-o dată abundent, făcu efortul disperat de a-şi uita trupul ca lepădîndu-se de o dragoste pătimaş ă şi plină de pofte şi reuşi să revină printre tranzitoare, circuite integrate, bobine şi condensatoare, se întoarse cu paşi febrili, uriaşi, între obiectele gîndurilor pe care le putea orîndui după legi fixe, aflînd astfel mai întotdeauna soluţii la problemele de serviciu, uneori i se întîmpla să tatoneze săptămîni sau luni pentru a găsi aceste rezolvări, dacă nu ideale, cel puţin mici victorii aducătoare de uitare de sine, aşa nu pot fi ucis: afiş al disperării, lăsat în urma tăvălugului prezent-istorie, uite, uite cum apar cuvintele idioate şi mari, pentru că sînt învăţate, memorate din cărţi în cărţi în explicaţii aberaţii întru rostogolirea bolnavului traiului zilnic, mişcat nu numai în sus şi-n jos, ci pe toate coordonatele posibile, care sînt alea? sînt şi gata! mi-e dor de bunăvoinţă şi înţelegere dreaptă, altfel o să-mi continui somnul greţos, pe căldura asta e atît de firească voma, iar mi-am părăsit feuda electronică şi nu e bine, nu e bine! În loc doar să-i lîncezească gîndurile, constată că arşiţa îi putrezea luciditatea, scoţînd la vedere colcăiala viermilor minţii. Înciudat, se opri pentru o clipă, îşi prinse capătul scurtei cu bărbia, după care îşi săltă pe talie blue-jeans-ii jerpeliţi. Sînt prea slab, m-am jignit de tot, îşi spuse Teodor; cu degetele lungi şi nervoase, îngălbenite de tutun apucă din nou scurta şi clătină din cap: cocor slăbit reîntors în primăvară; o nouă primăvară; şi totuşi aceeaşi.
Pas după pas, pe asfalt. Pe gri. Un gri lung, nesfîrşit. Călca repede. Şi, privit dintr-o parte, părea nesigur în păstrarea perpendicularei pe trotuarul cotropit de praf şi căldură. Mai nesigur decît un om beat, mai puţin nesigur decît un om bolnav; normal însă pentru un om cu sufletul apăsat. De tot ce-l înconjura. Nu, nu un necăjit. Pe trotuar, un cocor printre toate călătoarele şi vieţuitoarele obosite de iarnă şi sleite de puteri în prag de înmugurire, plictisite de truda înfrumuseţării – reînviere care, după anumit timp – nimeni nu ştie cînd – devine o povară. Sila, doar un fel de aureolă? a golanului, a intelectualului, a ignorantului sau a mea? se înfioră Teodor. Îşi îndreptă spatele, iar pe chip îşi tatuă rînjetul de primăvară, să revenim la regulatorul electronic, trebuie predat în maximum două săptămîni, altfel ăia vor sări în sus, ar fi necesar un proces-verbal de amînare… dacă semnalul de pe osciloscop… îl bag în aia mă-sii, de semnal… ce-o fi făcînd Alisia? s-au terminat cursurile, e trecut de patru, şi ce-o să facem amîndoi în după-amiaza asta? sublimul trup cu două capete şi aşa mai departe?… nu se poate, e prea cald şi prea primăvară, dar ne me quitte pas, no me quitte pas! unhappy little girl, please, believe me… let me go! şi din contradicţia asta ce va ieşi? ce vom întreprinde? trebuie să acţionăm, monstrul raţiunii naşte somni, dintr-o dată pe rîuri şi pîrîuri de munte-n sus, din cascadă în cascadă spre izbînda finală: depunerea icrelor! după Alisia, trebuie, eu, ea, noi să jubilăm. Scoase un oftat care-l făcu pe trecătorul de lîngă el să întoarcă mirat capul. Teodor îl observă şi-i zîmbi amabil. Mieros. Oarecum batjocoritor. Înţelegător, totuşi. Crud, prin încordarea buzelor. Pierdut, prin lucirea ochilor. Neobişnuit de mari, cu albul ochilor injectat. Ca la fiare. Sau ca la oameni turbaţi. Clarvăzător – prin ascuţimea feţei. Ascetic, din cauza asprimii chipului. Şi cu toate astea, un normal, suferind. Neajutorat? să existe vreo salvare? se întrebă tiuuu, tiuu-iuu, n-aud nici o sirenă, aha, m-au legat de catarg mi-au astupat urechile m-au orbit cu o cîrpă neagră aşa mori liniştit îmi spun ei neluîndu-mi în seamă încordarea tremurul răsunător al corzii în care m-au transformat aşteptînd săgeata ce pusă pe mine aruncată apoi de mine îi poate străpunge unul cîte unul atît de repede încît ar sfîrşi toţi deodată ba nu n-au să moară pisicile negre ele au nouă vieţi mereu mă vor prinde şi lega de catarg…
Întoarse capul şi aţinti cu privirea plăpîndul mesteacăn din faţa clădirii în care locuia.
Realiză gînd, observaţie, gînd, observaţie:…………………………………………………….relaxat, încordat, relaxat, încordat:
…care ar fi rostul meu, cînd mesteacănul leagă lacrimă de lacrimă spre pămînt, în crengi subţiri şi molatec răsfrînte în curbe domoale ca şuviţele părului auriu de copil răsfăţat şi visător…………………….. nu Cătălin, purul Iosif, în raze blînd arcuite, fire cu muguri şi, ici-colo, strălucitoare frunze mici de-un verde ceruit?
Am înnebunit oare?
Apăsă pe clanţă, împinse uşa şi intră. Gangul întunecat, tunel umed. Tac-tac, paşii săi. Glaciali. Sau nu, bucăţi de gheaţă lipite de tălpi. Brr! dintr-o dată în plină iarnă. Alergînd prin două spaţii dreptunghiulare, patru metri pe doi şi un metru jumătate pe cinci, printre: canapea, sobă, noptieră, altă canapea, raft cu bibelouri – Teodor nu reuşise s-o convingă de inutilitatea lor, în spatele cîinilor, păsărelelor,balerinilor de porţelan şi a balerinelor de sticlă – înghesuite cărţi, multe, şi albume de artă; Alisia se opri pentru o clipă, se răsuci pe călcîie şi, înapoi, în prima cameră hol bucătărie, pe lîngă masă, vitrină cu televizor şi aparat de radio, unul peste celălalt, în faţa ferestrei maşina de cusut – obsedante urme de zestre, spunea întotdeauna Teodor – chiuvetă, aragaz, ea se opri din nou şi îşi aranjă părul, apoi refăcu traseul punînd din fugă lucrurile în ordine, aşteptă mişcarea clanţei şi începu să respire din ce în ce mai repede: paşii lui Teodor se auzeau tot mai aproape şi dorea să-l întîmpine ca o adevărată iubită-soţie, nereuşind să înţeleagă că, în fond, de fiecare dată îl primea la fel, monoton şi stupid. Teodor accepta totuşi febrilitatea Alisiei, nu ca pe o anume mişcare exterioară, ci doar ca repetare inutilă a: sînt soţia lui, deci… şi convinse cu el însuşi să zîmbească de fiecare dată: acum, în primul an al căsniciei lor, acum cînd, de fapt, nu mai exista acum.
Teodor intră. Alisia se repezi şi-l îmbrăţişă. Apoi îl sărută. Primăvară, gîndi Teodor. O sărută şi el. Ghici ce ţi-am pregătit? întrebă cristalin Alisia, Ghici, rîse Teodor. Tocăniţă de cartofi şi salată de ceapă cu bulion! se lăudă ea. Bravo! zise el şi o mai sărută o dată. Şi? îl împinse Alisia lovindu-l cu spatele de uşă. Şi? repetă şăgalnic Teodor. Păi… îl aţîţă ea, de ce te-ai oprit? Aha, făcu el. N-ai înghiţi cu greu, aşa, fără nimic…? insistă ea. Nu ştiu, se prefăcu el, deşi îşi închipuia deja. Am găsit vin roşu! răsună victorios glasul ei. Ura! mimă Teodor bucuria în timp ce se gîndea la dentist şi la plata gazului. Privi în dreapta lui şi văzu că masa era pusă. Şi se miră: mai pot să mă bucur. Se spălă pe mîini. Se şterse cu prosopul de pînză aspră. Alisia stătea lîngă el şi-i urmărea atentă toate mişcările. Ce să-i spun frumos? se întrebă el. Nimic, nimic, absolut nimic nu pot să-i spun, o privi pe sub sprîncene, ştii, rîse Alisia, ai cam întîrziat, dar nu, nu m-am supărat, am început să mă obişnuiesc, munca ta – plăcerea ta, combinaţia asta înseamnă un adevărat noroc, mai ales dacă mă gîndesc că eu fac o facultate numai ca să nu ajung la sapă sau strung, sapă şi strung, mişcarea mecanică repugnă, în jurul nostru numai scîrba de automatisme, îi răspunse el şi se apropie de masă; se aşeză pe scaun, adăugînd, parcă mi s-ar lua un interviu pentru vreo emisiune…: bucuria de a munci e raţiunea actului…, e o idioţenie ca eu sau tu, dacă nu sîntem pasionaţi de ceva anume…, lasă-lasă, zise ea, iar vrei să-mi explici: monotonia vieţii animalului în jug, dar, Alisia! se aprinse el, de decîte ori să-ţi spun că nu eu, ci psihologii…, lasă asta! se răsti Alisia, ce vrei? să recunosc că sînt inaptă pentru facultatea pe care-o fac? din nou te gîndeşti la tehnicianul „mărit” cu o ingineră? Alisia, te rog, vrei să ne certăm? „vrei să ne certăm”, eu te aştept aşa… şi-i arătă, cu o mişcare largă a braţului stîng, masa pregătită pentru prînz şi sticla de vin, bine, bine, mormăi împăciutor, pune tocăniţa aia cu gust de fazan; să ştii că am pus mirodenii care-i dau, într-adevăr, un gust anume… îşi apără ea mîncarea; de fazan, rînji Teodor; strici atmosfera, e inutil, se supără ea; vino lîngă mine, o chemă el şi ea păşi legănîndu-şi şoldurile late, dar frumos arcuite, cel puţin asta-i o realitate de necontestat, gîndi bărbatul şi îşi petrecu braţul după mijlocul ei, lipindu-i pîntecul de umărul lui, gata, hai să încheiem discuţia asta stupidă, pune să mîncăm.
Teodor: mestec ce? divina ambrozie, ba nu, ambrozia se bea, ba nu, de fapt, ştie cineva cum e? lichidă, semilichidă sau solidă?
Alisia: mestecă de parcă are gumă între dinţi, ba nu, asta e teama mea, dacă nu dintotdeauna, cel puţin de cîteva luni încoace, aceeaşi, dar ce-aş putea să-i gătesc…? să-i torn vin, după ce termină prînzul, poate ieşim undeva… dar dacă are de reparat vreun televizor, trebuie să-l las, avem nevoie de bani… pe care el nu-i prea obţine, dar de noi nu avem nevoie? e încruntat, cum să fac…?
Teodor: e primăvară, e femeie, iar eu simt, simt, simt şi…?!
Alisia: e primăvară, iar eu vreau să simt ceva, ce?
Teodor: şi ce să facem într-o după amiază de aprilie cu soare şi flori multe, multe…?
Alisia: e obosit, a lucrat peste program, dar eu…?
Teodor: am venit destul de tîrziu, unde naiba să ieşim? abia peste o săptămînă iau banii, unde să ieşim?!
Alisia: …?
Teodor: …?
mulţumesc pentru masă, Alisia. Excelentă. Vinul e bun. L-ai nimerit.
Alisia dădu din cap satisfăcută şi, după ce-şi goli paharul cu vin, se sculă în grabă. Începu să strîngă farfuriile.
Teodor îşi aprinse o ţigară. Trase fumul adînc în piept, dar nu simţi nimic, o ţigară ieftină după o masă obişnuită, ieftină, nimic, nimic, şi acum ce să fac? ce? ce? O cafea? Îl întrebă Alisia; da, da, îi răspunse; dacă vorbirea, continuă în gînd, s-ar limita la monosilabe… dar nu numai ea, gîndurile să fie un fel de acţiuni simple… tot n-am fi adevăraţi roboţi, mai degrabă nişte animale mutilate, trăim pentru a………… trudi-muri, ne împărţim între viaţă şi moarte, înjumătăţim astfel fiecare secundă a noastră: fă cafeaua, îi zise Alisiei, eu merg pînă afară; e gata imediat, spuse ea veselă şi adăugă, ia cu tine nişte hîrtie igienică, senilul de lîngă noi iar a furat sulul; n-am nevoie, răsună mohorît glasul bărbatului.
Teodor intră în chilia cufundată în semiîntuneric, întinse mîna şi bîjbîi pînă găsi comutatorul. Răsuci butonul. Parcă filtrată prin plămînii unui ftizic, lumina gălbuie cuprinse cămăruţa. Privirea rotită, în silă. Şi brusc descoperi, lîngă ţeava rezervorului de apă, aproape de closet – tencuiala căzuse din cauza umezelii – o mică stea roşie; se vede cărămida, gîndi, destinul nostru înscris în stelele de pe pereţi coşcoviţi.
Stinse lumina şi ieşi. Făcu trei paşi, trase încă o dată din ţigară, apoi o aruncă pe ciment şi o strivi cu vîrful pantofului. Ce distracţie îi poţi oferi unei femei simple cînd îţi fluieră vîntul prin buzunare? aa, plimbarea clasică pe sub pomii înfloriţi, mînă-n mînă după umeri sau în jurul mijlocului, ori pur şi simplu unul lîngă altul, legănaţi de boarea înmiresmată, visînd la o căsnicie de aur, rahat! îşi spuse, rahat! repetă tare, scrîşnit.
Inspiră cu putere. În nări îi pătrunse miros de mucegai, de sarmale. Şi de rufe fierte.
Se uită la porţiunea de zid neacoperită de boltă. Prea multă lumină în gaura asta de şobolani, îşi zise. Făcu un pas şi izbi cu piciorul suprafaţa de culoarea ierbii ofilite. Se dădu încet înapoi cu vreo doi metri, pînă-şi lipi spatele de geamul ferestrei de la camera lor.
Zidul îi apăru ca un obstacol în calea cerului.
Grotesc, dar real. Îşi înălţă privirea aţintind-o asupra fîşiei albastre, tivită cu mov străpuns de stacojiu, înghesuită între zidurile cenuşii ale clădirilor de dincolo de zid.
Îşi pipăi buzunarele căutînd o altă ţigară. N-o găsi. Enervat, întoarse puţin capul spre dreapta, vrînd s-o strige pe Alisia.
Atunci observă că în dreptul uşii lor, din spatele zidului se înălţa uşor peste marginea lui o stafie de primăvară:….ce nefiresc e verdele frunzelor ascuţite… se apropie şi, acolo:…………………………………………………….. stacojie, sînge proaspăt, peretele latrinei cu tencuiala căzută, gingaşă, mult prea gingaşă şi sălbatică faţă de iarba împietrită în zid: întinse braţul şi rupse cu grijă floarea…………………………………….o duse la buze. Mirosul ei pătrunzător îi aminti de……… ceva-uitat-de-mult, se concentră, dar nu reuşi să afle ce era acel ceva, o stare sau poate o altă viaţă, un vis? vru s-o cheme pe Alisia, chiar scoase un „A…” dar renunţă şi prinse floarea cu buzele, apoi cu limba; începu s-o mestece tacticos.
Nici un gust. De ce? Scuipă cu putere. Pe zid, pe galbenul bătînd acum într-un alb murdar, o pată întunecată. Atît, întunecată. În casă, Alisia se ruja în faţa oglinzii. Nu-ţi bei cafeaua? îl întreabă. Teodor îşi răni vîrful limbii în caninul spart. Ciot înnegrit. Pînă te aranjezi, mă întind puţin, răspunse. Beau cafeaua cînd mă scol. Deschise ochii. Speriat. Alisia îl zgîlţîia. Hai! auzi? hai în oraş! Nu simţi miresmele care plutesc în aer?! teatral, glasul ei. În cameră mirosea puternic a deodorant ieftin. Mormăi ceva nedesluşit. O apucă de braţ şi o trase spre el. Alisia îşi apropie faţa de a lui. Zîmbea provocator. Cu buzele strident rujate. Teodor o sărută uşor şi îşi aminti de floare, floarea-amurgului, un crepuscul al meu, gîndi. O mai sărută o dată. Apăsat şi muşcîndu-i uşor buza de jos. Gust amar. De medicament. Sulfamidă. Ah, suspină Alisia, rujul, mmm, Teodor, ce-i dragă? M-am mestecat în propriul meu crepuscul şi m-am scuipat, tremurară în el, nerostite, cuvintele. O împinse cu blîndeţe pe Alisia şi-i vorbi răguşit, stins: mai bine ne culcăm puţin, măcar un ceas, sînt prea obosit, lasă, ieşim noi… noi… Închise ochii şi adormi din nou.
Pe buze, îi rămăsese o urmă subţire de sînge.

http://atelier.liternet.ro/articol/2106/Leonard-Oprea/Radiografia-c…

/Leonard Oprea – Radiografia Clipei – proză – volum interzis oficial în 1988, ediţia I-a Ed.Dacia, 1990; ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, cu referinţe critice la Ed.Curtea Veche Publishing, 2003; curând, a III-a ediție completă și ilustrată, Ed.Tracus Arte, 2016/

 

Cuvinte cheie :

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: