Publicat de: leonard oprea | 27 Februarie 2016

Există THEOPHIL MAGUS ?


Leonard scriitor portret

LeonardOprea_TrilogiaLuiTheophilMagus_COPERTA_1

THEOPHIL MAGUS – există; sau, nu? / o introducere /

  • Trilogia lui Theophil Magus (ediție integrală, ilustrată si adăugită, 690 pagini) Editura Eikon, București, România, 2015. Prefața: Vladimir Tismăneanu, Postfața: Liviu Antonesei.
  • Straniile întîlniri ale autorului cu un mag transilvănean care seamănă foarte bine cu preoţii sacri ai dacilor, sacerdoţii lui Zalmoxis
  • În ceafă îi simţeam răsuflarea fierbinte – ardea şi otrăvea. Alergam parcă în faţa unui val de lavă incandescentă, necruţătoare. Groaza mea nu avea nume. Am avut brusc senzaţia că mă aprind. Şi m am oprit. Răsucindu mă scurt şi lovind cu toată disperarea animalului încolţit… Sîngele i a ţîşnit din arcadă. M a privit uluit, clătinîndu se. Doar o fracţiune de secundă… Am văzut cum în ochi îl inundă ura însîngerată. Acea ură ucigaşă, inconfundabilă a celui hrănit, crescut, învăţat şi antrenat să apere glorioasa dictatură a proletariatului. Acum şi aici, român. Acum şi aici, dictatura lui Ceauşescu. Eram deci, fără doar şi poate, condamnat la moarte. Şi atunci am mai lovit o dată. Cu piciorul în boaşele umflate de furie ale ofiţerului de Securitate. Ca un taur înjunghiat a gemut, prăvălindu se pe asfalt. N am mai aşteptat să văd ce se întîmplă. Am ţîşnit ca un veritabil sprinter înspre parcul din capătul străzii. Auzeam deja, în spatele meu, înjurăturile suculente ale celorlalţi agenţi de Securitate şi miliţieni care mă hăituiau. Ajuns în parc am continuat să alerg orbeşte în bezna nopţii, doar cînd şi cînd sfîşiată de secera lunii. Mă loveam de copaci, mă împiedicam, iar în cădere tufişurile îmi biciuiau faţa. Dar mă ridicam şi porneam mai departe în cursa mea de iepure înnebunit de spaimă. Deodată, în faţa mea, în stînga mea, în dreapta – luminile năucitoare. Farurile maşinilor Securităţii şi Miliţiei. Apoi, spoturile iscoditoare ale lanternelor… Înaintînd spre mine, tot mai aproape… M am lipit cu spatele de trunchiul gros al unui copac. Îmi doream să fiu înghiţit de copac şi scoarţa aspră îmi pătrundea în carne. Aproape că nu mai răsuflam şi efortul de a mă face neauzit îmi pulsa în inimă, în tîmple ca un gong uriaş lovit ritmic. Pe neaşteptate, o rază bolnăvicioasă a lunii a lins ţeava unui pistol. La cîţiva metri de mine. Imediat apoi, lumina lan¬ternei. Şi mîrîitul care mi a îngheţat sîngele în vine. Înalt, costeliv, cu blana neagră zburlită pe spate, aţintindu mă cu ochi fosfo¬rescenţi, în timp ce şi dezvelea colţii, ciobănescul german mi a apărut precum un were wolf… Am închis ochii şi am început să mă rog. Să rostesc de fapt, în şoaptă, cioburi de cuvinte, sunete din care uneori, rareori, poate doar o dată, nu mai ştiu, m am auzit închegînd febril: „Oh, Iisuse, Dumnezeul meu…”. Atunci a început cineva sau ceva să mi apese umerii… Am zvîcnit încer¬cînd să mă eliberez, chiar înainte de a deschide ochii. „Nu te teme. Nu te teme şi mai ales nu te împotrivi. Îţi sînt prieten, fii în pace”, mi a vorbit, mai degrabă mi a poruncit cu voce clară, cristalină, şi totuşi atît de blîndă, bărbatul care mi apăsa umerii cu mîinile lui puternice. În noaptea întunecoasă l am văzut precum în lumina unei zile senine. Poate s a întîmplat asta din cauza ochilor strălucitori ca nişte cărbuni aprinşi, a frunţii înalte, a pletelor şi bărbiii din omăt… Poate datorită faptului că era îmbrăcat într o cămaşă din lînă albă, lungă pînă la glezne… Un lucru e sigur: m am liniştit ca prin farmec şi mi s a părut extrem de firesc să văd cum were wolf ul şi fraţii lui de cruce, securistul şi miliţianul trec pe lîngă noi ca şi cum am fi fost realmente invizibili. Mai mult, chiar inodori, căci were wolf nu dădea semne să fi adulmecat vreo urmă de a mea, deşi pe mine mă văzuse, la mine mîrîise, mirosul meu îl călăuzise… „Du te acum. Mergi în pace. Şi mai ales, nu te teme. Vor mai fi încercări. Însă fii tu arcul şi credinţa, săgeata. Du te acasă liniştit.” Apoi acel bărbat necunoscut mi a zîmbit îndemnîndu mă să plec. Şi am păşit în noapte, printre copaci, tufişuri ca pe o cărare binecunoscută de ani şi ani… Fără să întorc capul, eliberat de spaime, golit de temeri, mergeam uşor spre casă de parcă mă întorceam dintr o lungă şi inspirată plimbare, noaptea, prin parc. De parcă tot ce mi se întîmplase fusese doar un fuior de gînduri, eboşa imaginată a unei noi poveşti pe care urma s o scriu. Abia a doua zi, dis de dimineaţă, cînd agenţii Securităţii m au invitat politicos, telefonic, să le fac o vizită la sediul lor, sinistra clădire albă, masivă ca un spital kafkian, de lîngă Baia Publică a Braşovului, am înţeles cît de real fusese tot, absolut tot ce mi se întîmplase în acea noapte de 21 noiembrie 1988. Abia a doua zi, în timpul interogatorului, cînd am aflat că pe ziaristul francez al cunoscutului cotidian parizian Libération îl arestaseră imediat după ce îl ajutasem să sară gardul grădinii casei mele pentru a l scăpa de urmăritori – omul avusese inspiraţia să mestece şi să înghită hîrtia pe care notase interviul cu mine despre ororile ceauşiste, aşa că îl eliberaseră repede din lipsă de dovezi concludente şi pentru a nu şifona imaginea externă a dictaturii –, abia cînd nu s au putut abţine să nu mă întrebe cum naiba le am scăpat printre degete, iar eu negam cu vehemenţă orice implicaţie a mea în această „periculoasă aventură”, abia atunci am realizat îngrozit că dacă ei, securiştii, reuşeau să mă aresteze chiar atunci, cum s ar spune în flagrant delict, eram acum deja în drum spre una dintre înfiorătoarele temniţe politice sau, în cel mai bun caz, îmbarcat şi trimis cu acte în regulă la muncă în una dintre minele ucigaşe ale Văii Jiului. Nu mai adaug la toate acestea bătăile şi torturile legitimizate, nu i aşa?, de prinderea în flagrant delict… Astfel, acolo, în inima Transilvaniei, în vestitul Braşov (mai ales după Revoluţia din 15 noiembrie 1987, îndreptată direct împotriva dictatorului Ceauşescu, şi familiei sale, revoltă la care participasem), mi s a întîmplat ca printr un act magic să fiu salvat de la moarte. Cum altfel decît act magic, aş putea numi apariţia acelui bărbat, cuvintele lui şi ca urmare a acestora orbirea şi eşecul temutei Securităţi române în acea noapte cînd, practic, nimic şi nimeni nu ar mai fi reuşit să i oprească să mă aresteze? Cum altfel aş putea interpreta şi reacţia ulterioară a aceleaşi Securităţi care a admis ca reală declaraţia mea despre neamestecul meu în această poveste, despre cum stătusem eu acasă cuminte, împreună cu familia în faţa televizorului şi aşa mai departe…? Drept care m au şi lăsat în pace… „Mergi în pace” au fost cuvintele care m au urmărit apoi zile n şir, chiar din clipa părăsirii castelului groazei, unde fusesem interogat… cu incredibilă politeţe… Da, uitasem incre¬dibila lor politeţe. Începînd din acea zi, portretul viu al acelui necunoscut cu ochii doi – cărbuni aprinşi, pletele şi barba ca omătul, acel binefăcător miraculos pe care nici măcar nu l întrebasem cum îl cheamă, a cărui prezenţă şi cuvinte le acceptasem atunci precum respiram, acea apariţie luminoasă a fost mereu nestinsă în inima, sufletul şi mintea mea. Şi, într adevăr, precum el îmi prorocise, au mai fost încercări. Unele mai mult decît dureroase – fiind adevărate vivisecţii, ampu¬tări nevindecabile vreodată ale fiinţei; şi nu amintesc decît faptul că mi au fost interzise cărţile şi o dată cu această mutilare şi accesul în paginile oricărei reviste literare din România comunistă. Au trecut acei ani, dar am supravieţuit urgiei lor şi datorită voinţei de a simţi, înţelege şi trăi precum mă povăţuise necu¬noscutul meu binefăcător: Însă fii tu arcul şi credinţa, săgeata. * * * De la căderea Bastiliei şi pînă la căderea Zidului Berlinului şi o dată cu maleficul simbol, prăbuşirea Cortinei de Fier, cel puţin în Europa, toate revoluţiile, oricare au au fost durerile şi scînteia care le a declanşat, oricine au fost regizorii şi actorii, la fel figuranţii, un lucru e sigur: se ajunsese într o răscruce a istoriei, într un colaps al Timpului cînd cineva şi ceva trebuiau să moară pentru a se naşte o halcă de Prezent, acelaşi, dar cu miros de proaspăt, cu chip de virgină şi mult mai gustos, mai comestibil, mai uşor de cumpărat, mai uşor de vîndut. Moartea regilor, bucuria nebunilor… Furia sîngelui şi răzbunările personale – iată izvoarele demo¬nice ale celebrului homo hominis lupus care l posedează rînjind satisfăcut pe cetăţeanul revoluţionar. Tată sau mamă să i fii, nu contează. Chiar şi o scamă adusă de vînt pe obrazul tău se poate transforma în stigmatul inconfundabil al unei vinovăţii, desigur, aceea de a fi duşmanul revoluţiei. Şi poţi să mori înainte de a exclama: „Auu!”. La fel s a întîmplat şi în Decembrie 1989, în România execuţiei tiranului Ceauşescu şi prăbuşirii regimului său comunist. Iar dacă revoluţiile din celelalte state comuniste europene, inclusiv URSS ul, au fost mai mult sau mai puţin de catifea, în România revoluţia anticomunistă a fost cea mai revoluţionară, pe scurt, a fost o veritabilă baie de sînge. Iar dacă în capitala ţării, în Bucureşti, faptele s au petrecut cu fastul şi pompa tipice oricărei capitale, în Transilvania, Dracula şi cetele lui de vampiri şi au făcut provizii de sînge pînă la Apocalipsă. În Sibiu, Cluj şi Braşov, luptele de stradă dintre cetăţenii revoluţionari şi cetăţenii contra¬revoluţionari, adică securişti, agenţi provocatori şi terorişti (şi fiecare era bănuit de a fi fost cel puţin colaboraţionist), cu alte cuvinte, răfuielile personale, individuale sau în grup, au fost crîncene. Există totuşi, altfel ar fi dezastru, şi moderaţii, adică oamenii cu capul pe umeri, cu destul sînge rece şi mult bun simţ, care se străduiesc şi deseori reuşesc să împiedice iacobinii în a transforma revoluţia într un măcel desăvîrşit. Avînd, zic eu, suficient bun simţ, am trăit acel de neuitat decembrie 1989, pe străzile Braşovului, strecurîndu mă printre baricade, printre tancurile şi blindatele despre care mult timp nu s a ştiut de partea cui erau de fapt pe sub ploaia necontenită de gloanţe, împreună cu un grup de prieteni moderaţi şi revoluţionari. Oriunde era nevoie de un ajutor medical sau de organizarea împărţirii alimentelor, distribuirea proviziilor de apă potabilă (se zvonea că teroriştii otrăviseră apa în anumite zone ale oraşului), sau pur şi simplu de liniştirea spiritelor prea înfierbîntate şi trimiterea omenilor pe la casele lor, ori de explicaţii referitoare la ce se întîmplă în restul ţării, ori cum va fi în lumea democratică şi capitalistă, noi eram prezenţi ca nişte „porumbei” ai păcii. Deşi nu o dată cetăţeni – pe care îi ştiam drăguţi, oneşti, cum¬secade – chiar amici ne au înfipt ţeava pistolului mitralieră AKM în piept, ne au lipit cu spatele la zid şi ne au percheziţionat la piele, ne au întrebat de sănătate de ne treceau fiori reci pe şira spinării. Într o noapte ne aflam în squarul din faţa clădirii fostei Judeţene de Partid, în acele zile transformată în Statul Major al Armatei şi Frontului Salvării Naţionale. Peste tot grupuri de cetăţeni revolu¬ţionari unii înarmaţi alţii nu, soldaţi, blindate, tancuri, baricade. Se discuta aprins, se fuma, se bea, iar de la balconul larg al clădirii din cînd în cînd, la microfoanele instalate acolo, cîte un conducător revoluţionar urla cîte un comunicat, fireşte, foarte important, urmat obligatoriu şi invariabil de uralele mulţimii. Uneori, nu prea rar, AKM urile răpăiau sec, mitralierele lătrau cu foc şi toată lumea se arunca pe burtă. Apoi se ridicau, îşi scuturau hainele şi apoi îşi continuau imperturbabili programul revolu¬ţionar. Acum, privind de departe, pot fi uşor ironic la adresa acelor zile. Dar, în acea noapte, n am mai avut deloc simţul umorului. Dinspre cele două intrări laterale în piaţă, se apropiau luminaţi de torţe zeci de oameni. De la distanţă se auzeau urletele lor însoţite de rafalele pistoalelor mitralieră. Imediat s a aflat că un grup era format din români, iar celălalt din unguri, secui şi ţigani. Mai erau înarmaţi cu bîte, cuţite, ciocane, sticle incendiare. În drumul lor prin oraş şi unii şi alţii devastaseră magazine, bătuseră bestial oameni nevinovaţi, incendiaseră maşini, jefuiseră, violaseră. Nu se ştia cine începuse, însă cei care ne povesteau susţineau că fuseseră răniţi de nişte ţigani unguri în timp ce încercau să jefuiască un magazin alimentar din marginea Braşovului. Ţiganii au reuşit totuşi să fugă, dar s au întors cu mic cu mare să se răzbune. Românii au ripostat. Focarul s a extins. Şi în acel moment totul risca să se transforme într un conflict etnic de toată frumuseţea. Iar tensiunea transilvăneană dintre naţionaliştii unguri, cu sprijinul secuilor şi ţiganilor unguri, şi naţionaliştii români a fost, este şi din păcate va mai fi, un fapt istoric real, de netăgăduit. „De toată frumuseţea”…? Vreau să spun – absolut tragic. Iar noi, toţi cei din piaţă, inclusiv armata şi statul major din clădiri, urmam să fim prinşi ca într un cleşte ucigaş între cele două tabere. Căci, nu e greu de imaginat cum explodează bomba interetnică, oriunde în această lume. Secundele se scurgeau rapid pe ceasul acestui amestec infernal şi exploziv, panica îşi încălecase armăsarii cabrîndu i înainte de galopul nebunesc, şi nimeni nu ştia care este firul ce trebuie retezat pentru a curma furia şi demenţa naţionalistă. Ţin minte chipurile celor din jurul meu aidoma celor pictate de Hieronymous Bosch pe pînza tabloului numit Corabia nebunilor, feţe distor¬sionate hîd şi tragic de spaime şi neputinţe. S au auzit nişte comenzi scurte, răcnite. Tunurile tancurilor şi ţevile mitralierelor de pe blindate s au rotit în direcţia celor două grupuri. Pe ramele ferestrelor clădirii au apărut alte ţevi, de pistoale mitralieră, carabine şi puşti cu lunetă. În piaţă s a lăsat o tăcere de sînge închegat. Ca două brute imense, monstruoase, oprite brusc în saltul sinucigaş şi devastator, cele două grupuri s au poticnit la capătul celor două străzi, la marginea squarului. Moartea dansa în aerul îngheţat. Şi atunci s a întîmplat din nou. Mai întîi am auzit înlăuntrul meu: „Nu te teme”. M am uitat repede în jurul meu. Nimeni. Doar, doar cîteva clipite mai apoi, a urmat vocea. La fel de clară, senină, poruncitoare şi totuşi blîndă. Am înălţat capul. Şi o dată cu mine, toţi cei piaţă şi dinafara ei. Se aşternuse o altă tăcere, de parcă ne am fi aflat sute de oameni într o catedrală urieşească, cu bolta pînă la stele şi nava cît o arcă cu pereţii străvezii. Acolo, la balconul clădirii, ne vorbea acel bărbat necunoscut, cu ochii din cărbune aprins şi părul nins. De data asta era îmbrăcat ca un oarecare unul dintre noi, cei din piaţă. De sub căciula neagră ca de dac sau de schior, cobora înspre noi fruntea i înaltă înscînteiată de o lumină albă, pîlpîitoare parcă. Stătea nemişcat şi lăsa să i curgă cuvintele pătrunzîndu ne cu ele. Nu cred să fi vorbit mai mult de un minut, două. După care, aşa cum a fost să fie şi la prima noastră întîlnire, nu ştiu, a plecat firesc… sau a dispărut… ca o vedenie, nu ştiu…? Singurele lui cuvinte pe care le am auzit acum, şi nu le am uitat vreodată, sînt: „Să nu te îndoieşi nicicum, oricine ai fi tu, să mori ca un prost, e ca şi cum te ai născut degeaba”. Înclin să accept că doar mie mi au fost spuse acestea, fiindcă altfel nu mi amintesc decît exclamaţiile aprobatoare, zîmbetele şi rîsetele românilor, ungu¬rilor, ţiganilor, saşilor, tuturor braşovenilor aflaţi acolo, revoluţio¬nari iacobini şi moderaţi. Ca prin farmec, totul s a terminat cu bine, fiecare a fost de acord cu asta, şi fiecare şi a reluat conştiincios programul lui de revoluţie, deşi, cu cîteva minute mai înainte, fiecare simţise dorinţa tiranică să ucidă. Am întrebat totuşi, în stînga, în dreapta, ce s a întîmplat, cine a fost omul acela, vorbitorul de la balconul revoluţiei? Nimeni, dar absolut nimeni dintre cei întrebaţi de mine – şi au fost destui – nu şi a amintit ce spusese moşneagul acela, cu aere de magician, au precizat însă unii. Da, au recu¬noscut că intervenţia acestui necunoscut a fost la timpul şi momentul potrivite; da, într adevăr glumele lui au fost inspirate, au destins atmosfera şi cam atît. Că pînă la urmă intervenea armata şi rezolva totul, mai spuneau ei. Dar, repet, nimeni nu reuşea să şi amintească exact ce se petrecuse, care fuseseră cuvintele bărbatului cu chip de mag. Cu atît mai puţin despre cine era acel om, de unde venea, cînd dispăruse… Ca prin farmec… Mult mai tîrziu am legat ruga mea fierbine din acele clipe de iad, să se întîmple o minune care să oprească măcelul, de apariţia bătrînului „cu aere de magician”. Şi mereu m am întrebat după aceea dacă nu cumva cuvintele lui, cele pe care le auzisem, reţinusem, acea afirmaţie simplă şi elementară nu fusese cauza directă a retragerii mele – poate ruşinoasă, dar sănătoasă chiar în acea noapte de pe străzile Braşovului înceţoşate cu abur de crimă în decembrie 1989. Laşitate? Trădare?! Aiurea. Am fost născut să lupt împotriva prădătorilor de libertate, oricare ar fi ei. Cu atît mai mult să lupt necondiţionat împotriva paranoicelor dictaturi comuniste. Care, marxiste, leniniste, maoiste sau ceauşiste, nu sînt decît aceeaşi istorie, ori acelaşi delir fascist al crimei justificate ideologic. Nu. Pur şi simplu am plecat liniştit, firesc spre casă, trezit magic la realitate de cuvintele bătrînului necunoscut. Cred că e foarte clar: revoluţia română se consumase rapid o dată cu exe-cuţia soţilor Ceauşescu. Ce se întîmpla acum, a doua zi de Crăciun, nu era decît un sinistru carnaval la care nu vroiam să particip. În primul rînd ca bun creştin. Căci era această nebunie parfumată cu praf de puşsă şi mascată în dreptate revoluţionară doar eternul blestem al lui Cain. Aşa că am mulţumit în gînd înţeleptului bătrîn şi magiei lui, apoi m am retras fără grabă şi cu amărăciune din faţa Morţii care dansa în aerul îngheţat. * * * Au fost şapte la număr aceste prime întîlniri cu omul care, după cel dintîi Învăţător al meu, Iisus Christos, îmi va rămîne maestru toată viaţa. Şi toate cele şapte magii au avut importanţa şi aura unor deşteptări precum nişte trepte, repet, primele spre trezirea şi cunoaşterea de sine. Desfacerea acestor noduri gordiene ale existenţei mele, bătrînul mag transilvănean o numea „arta de a da bună ziua celor aleşi să înveţe rostul acestei lumi”. Următoarele patru întîlniri, mult mai puţin spectaculoase – vorba aceea, o dată e ca niciodată, de două ori treacă meargă, a treia oară împuşti actorul şi salvezi recuzita – şi mult mai her¬metic, au fost identice în formă, dar nu şi prin conţinut. Au fost – într o încercare de a le defini – patru imersiuni magice în abisurile fiinţei mele. De fiecare dată mi s a aşezat pe marginea patului trezindu mă la miez de noapte. Şi de fiecare dată tresăream, ţipam înăbuşit: o hoo!!!, holbam ochii cît cepele, mă ghemuiam şi adunam plapuma sub bărbie de parcă vedeam fantoma tatălui – aşa cum stătea lîngă mine înţolit cu lunga lui cămaşă din lînă albă, sfre¬delindu mă cu privirea, luminat de un halou care i dădea contur de mumie abia ieşită din sarcofag. Şi rîdea. Chestia asta, ce mereu i am reproşat o mult mai tîrziu, deşi rîdea cu blîndeţe, în acele clipe mă făcea să transpir rece. Dar punea mîinile pe umerii mei şi sufla uşor asupră mi, iar eu mă linişteam ca prin farmec. Apoi, mă aşezam cuminte lîngă el ca un copil încrezător în bunicul lui cel bun care l smulsese din ghearele coşmarului. Iar el: „Nu te teme”, mi a spus. „În a 40 a zi de acum înainte, în ziua celor cincizeci de stele albe, vei întîlni o femeie. O vrei recu¬noaşte negreşit, căci poartă pe chip pecetea olmeca şi va citi Cartea Ţării Zăpezilor, a unui înţelept japonez. Poartă numele unei zeiţe celte, ocrotitoare a poeziei, dar şi numele unei sfinte creştine. Aşa e scris – să îţi fie soţie. Prin ea vei cunoaşte taina androginului. Vei medita asupra hierogamiei. Nu te împotrivit destinului tău, armo-nizează te cu el”. Aşa a fost. Am cunoscut o pe Brigitte cea cu chip şi fire de olmeca, în Ziua Independenţei Statelor Unite ale Americii. Într un vagon de clasa a II a, unde în acel vacarm, în acea înghesuială şi căldură sufocantă, ea citea liniştită şi zîmbitoare Yasunari Kawabata, Ţara Zăpezilor. Exact în a 40 a zi de la întîlnirea cu bătrînul mag. Şi Brigitte mi a devenit soţie. Pînă la sfîrşitul zilelor mele este ca jumătatea mea sacră, pîine din Pîinea Vieţii. „Nu te teme”, mi a spus, a doua oară. „În a 40 a zi de acum înainte, la răsărit de soare, în ziua cînd vei părăsi Grecia, acolo, pe ţărmul mării îţi va fi arătat Muntele Athos. În acea clipă uită de tine. Lasă te pătruns de ce vei vedea. Dumnezeu este ce este. Şi nimic nu e întîmplător.” Aşa a fost. Părăseam Grecia, acel pămînt pictat în alb şi albastru, binecuvîntat să fie Omphalos între Occident şi Orient; şi chiar în dimineaţa plecării – fără să ştiu prea bine de ce – am ajuns pe malul mării, cînd, abia aprins, bulgăre imens de foc stelar, soarele ieşea din valuri. Ceaţa s a despicat ca o cortină trasă brusc şi Muntele Athos mi s a ivit ca o fantasmă din basme. N am să pot povesti niciodată ce am simţit, ce am înţeles atunci. Cine sau ce a rămas în mine pentru totdeauna este viu, intangibil şi indestructibil. Este ce este Dumnezeu. „Nu te teme”, mi a spus din nou. „În a 40 a zi de acum înainte, vei întîlni tigrul. Ţi se va întîmpla asta în India, în jungla munţilor. Îl vei auzi, îl vei vedea, dar cînd îţi va da tîrcoale, nu l vei auzi şi nu l vei vedea. Vei simţi doar spaimă fără nume. Vei înţelege că nu există ratare în viaţă. Fiecare clipă a vieţii ţi a fost dăruită ca să nu uiţi gustul neasemuit al vieţii. Învaţă să trăieşti.” Aşa a fost. În rezervaţia naturală Shishkra, de lîngă Jaipur, celebrul oraş roz al Indiei, într o dimineaţă de noiembrie a anului 1996, am întîlnit tigrul. Stăteam liniştiţi pe malul micului lac cu ape limpezi şi puţin adînci, eu, ghidul şi soţia mea. Cuprinşi de o muţenie izvorîtă din acel sentiment pe care ţi l dă pădurea virgină, cu liniştea ei necuprinsă, cîntată fără ostentaţie şi continuu de corul şoaptelor şi ţipetelor păsărilor, animalelor, foşnetul plan¬telor, abia îndrăzneam să respirăm. Pe neaşteptate, aerul a devenit greu şi o anume tăcere ne a ţiuit în suflet. Instinctiv ne am apropiat unii de alţii. Venit de nicăieri, dar de pretutindeni, vibrînd adînc toba pămîntului uscat, a tunat înalt de trîmbiţă, ca un herald care anunţă intrarea regelui. Ghidul a întins braţul, arătîndu mi ceva printre copacii de pe coasta muntelui. Tigrul. Tunetul s a mai repetat de trei ori, parcă tot mai aproape. Şi regele nu se mai vedea acolo, în depărtare. Iar noi păream hipnotizaţi. Livizi. Pînă şi tuciuriul ghid indian avea faţa ca de alabastru. Ştiu că în mintea mea nu era decît un vid îngheţat şi mi aduc aminte cum, cu mişcări lente de somnambuli abia am reuşit să ne urcăm în jeep. Indianul nu reuşea să pornească motorul, iar ochii Brigittei nu reuşeau să mi vorbească. Nu mai simţeam nimic. Cînd jeep ul a demarat în trombă ne am trezit cu toţii vorbind, ţipînd, cîntînd de a valma, rîzînd ascuţit fără să ne mai ferim de crengile care ne biciuiau pînă la sînge obrajii, gîtul, spatele. Iar dacă nu aveam să ştim vreodată numele acelei spaime de nemăsurat, opriţi şi între¬baţi ce se întîmplă, cu siguranţă am fi răspuns zîmbind ca drogaţii, Doamne, viaţa e atît de frumoasă. Aceasta a fost lecţia tigrului. Iar el: „Nu te teme”, mi a spus a patra oară. „În a 40 a zi de acum înainte, iată se va ivi în viaţa ta un Trismegistus. Atenţie, e om în semnat. Poartă nume de Apostol, iar în Transilvania e ocrotitorul fiarelor codrului. De aceea al doilea nume e al Codrului. Îl vei cunoaşte ca poet în oraşul sacru al Transilvaniei, Sibiu. Acolo s a născut. Îl vei cunoaşte ca alchi¬mist, în Praga. Acolo se luptă cu Golemul. Îl vei cunoaşte ca ascet, în New Orleans. Acolo se luptă cu Diavolul. Încredin¬ţează te lui pentru a înţelege rostul ascuns al singurătăţii şi pentru a trăi patimile sihastrului. Acest Trismegistus îţi va propune să scrii o carte despre magia transilvăneană. El nu mă cunoaşte, dar eu te voi ajuta să scrii această carte. Însă pînă atunci el te va învăţa să aduci mesajul; să porţi lumina pro¬tejînd o; să trăieşti scriind secretul. Vei întrezări astfel calea Credinţei.” Aşa a fost. Peste 40 de zile, de la Washington, din partea vechiului meu prieten, sociologul şi doctorul în ştiinţe politice, Vladimir Tismăneanu, o somitate în materie de societate şi politică est europeană, am primit o carte şi cîteva cuvinte scrise: citeşte o neapărat şi apoi, nu se poate să nu ţi placă, tradu o, public o, OK? Era The Hole in the Flag, best seller ul american al poetului Andrei Codrescu. Cu acordul lui prin fax, am tradus şi editat acest roman reportaj unic despre revoluţia din decembrie 1989, în România. Se ivise astfel în viaţa mea Andrei Codrescu. Face parte organic acest mare poet american al sfîrşitului de mileniu din familia nu prea numeroasă, dar strălucitoare a acelor români renegaţi şi exilaţi de regimul comunist pentru simplul motiv că sînt fiinţe cu adevărat planetare incapabile să slugărească orice dictatură şi cu atît mai mult pe cea a proletariatului român comunist. De ieri, de azi…, asta pentru a spulbera iluziile… Este Andrei Codrescu, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu sau Vladimir Tismăneanu şi alţii, destui nu prea, unul dintre acei români lăsaţi de Dumnezeu pe Pămînt să fie iubiţi, admiraţi şi lăudaţi de ţara lor, abia după ce Occidentul i a înfiat, i a judecat şi în final le a dăruit coroana de lauri. Cum spunea Kurt Vonnegut jr.: aşa merg lucrurile… În carne şi oase însă, l am cunoscut pe Andrei cu ocazia lansării genialului său volum de poezii Alien Candor, într o frumoasă ediţie româno engleză publicată de Fundaţia Culturală Română, la Bucureşti. În somptuoasa şi aristocratic proletara sală de festivităţi a fundaţiei se înghesuise aptoape tot VIP ul bucureştean. Foşti nomenclaturişi, neo nomenclaturişti ai prezentului democratic. Fiind plecaţi din ţară, aşa se zvonea, n au lipsit decît preşedintele României şi primul său ministru. Ghinionul lor, observau cei din opoziţie. Cei aproape 200 de români verzi, cu ziarişti, reporteri, plus televiziunile, se constituiseră într o mică armată de elită a salvării culturii naţionale şi cu guri întredeschise, cu ochi lăcrimoşi sor¬beau fiecare cuvînt, fiecare respiraţie a poetului recuperat, reani¬mat atît de nobil, sufocîndu l pe bietul Andrei. Stătea acesta – un Charlot puţin dezorientat, mai mult blue, întrebîndu se parcă de unde vine, cine este şi încotro se va duce, căci parcă nu prea înţelegea care e tîlcul aterizării direct pe corabia nebunilor, în zborul lui peste ocean, de pe ţărmul unei lumi normale, spre Sibiul natal şi magic. De fapt, sacru pentru el. Nimic nu e întîmplător, mă învăţase bătrînul meu mag, şi vîrtejul care s a produs la anunţarea continuării festivităţii cu un cocktail în holul nu prea încăpător al sediului fundaţiei, hol aflat chiar la ieşirea din sală, noua şi vijelioasa opţiune a VIP ului pentru cultura cu Coca Cola, gustări, fursecuri, whisky, vodcă, vin şi şampanie, m a proiectat în masa pe care poetul dădea autografe. Andrei, care tocmai scria cuminte şi disciplinat, o dedica¬ţie unei dame planturoase şi ude de admiraţie, a înălţat puţin capul, m a privit indescifrabil prin ochelarii lui de Cehov Caragiale şi a mormăit: hei, you know… Deşi cu mult n a lipsit ca dama intelectuală să mă plesnească pentru mitocănia mea, am spus rar şi a apăsat: eu sînt Nardi… Andrei a zîmbit. Relaxat. În dimineaţa următoare, am plecat împreună cu el şi muza lui, Laura, pentru trei zile. Bineînţeles, să ne reînviem inima şi sufletul în Sibiul sacru, al Transilvaniei. Acolo, doar în Sibiu se putea, am descoperit că marii poeţi nu sînt nemuritori decît în sanctuarul limbii în care pentru prima oară au spus Tatăl nostru. Acolo am înţeles de ce poeziile lui Andrei, poemele lui sînt psalmi transil¬văneni în limba engleză. Acolo, poetul m a învăţat că poezia e o cale – cea a unei incomensurabile singurătăţi. La Praga, vreme de o săptămînă, Andrei, alchimist apostol şi patron al fiarelor codrului, m a iniţiat în taina tragică a Golemului. Într o după amiază, la asfinţit, m a dus în taverna alchimiştilor. În acea hrubă neluminată vreodată de soare, avînd cranii şi alam¬bicuri pe poliţe săpate în piatra verde cenuşie, avînd pereţii pictaţi cu semne zodiacale şi alte scrieri, semne hermetice, iar deasupra rafturilor cu tot felul de instrumente necunoscute, eprubete şi sticle prăfuite, avînd fotografiile gălbejite ale maeştrilor alchimişti praghezi sau de aiurea, Andrei m a întrebat: ce ştii despre sihaştri? Şi l am ascultat cu luare aminte, sorbind din halba cu bere aromată. În New Orleans, ca ntr un blues inefabil al evreului rătăcitor pe Burbon Street ul durerilor, tristeţilor şi îndoielilor mele, am poposit o noapte în capela poetului. În acel spaţiu bîntuit de rostirile lui Andrei, ca nişte mantre împotriva demonilor şi pentru ajutorul îngerilor, la masa lui de scris l am văzut pe Prinţul Întunericului şi Stăpînul acestei lumi cum mă îmbie cu trădarea lui Faust. Nu eram acolo decît eu cu soţia mea, Brigitte, şi fox terriera noastră, Ara. Cînd Ara a mîrîit surd, iar Brigitte a aprins o lumînare, deşi amîndouă nu aveau nici un motiv vizibil să reacţioneze astfel, atunci l am văzut stînd la masa de scris şi îmbiindu mă cu auritul lui contract. Neauzit de ceilalţi, l am întrebat: a semnat şi Andrei? Niciodată nu e prea tîrziu, mi a răspuns el, la fel de binevoitor fluturîndu şi contractul. Şi în clipa următoare a dispărut. Şi atunci am înţeles cu inima şi sufletul că răbdarea sfinţilor este şi ordalia poeţilor cu har de la Dumnezeu. Iar poezia este însăşi esenţa fiinţei creatorului adevărat. Am scris după aceea o carte cu 40 de povestiri revelate mie de Evanghelii. Un Pustnic întru Borges i a dat acest titlu: Obiectele din oglindă sînt mai apropiate decît par. Cred că asta a vrut să mi spună bătrînul meu mag atenţionîndu mă că voi întrezări calea Credinţei. În sfîrşit, într o bună zi, în Baton Rouge, lîngă un druidic live oak, în liniştea lacului tulburată cînd şi cînd doar de ţipătul gros al bîtlanilor, Andrei mi a sugerat, aşa, parcă jucîndu se cu mine: ce ar fi să scrii o carte despre magia transilvăneană, dacă tot crezi în fantoma bătrînului mag care ţi a schimbat viaţa… Am zîmbit cam strîmb, cred, fiindcă Antrei a abătut conversaţia pe alt făgaş. Oricum, nu l mai puteam asculta. Mă concentram rugîn¬du mă să apară fie mergînd pe ape, fie din trunchiul stejarului, fie pur şi simplu să se întrupeze lîngă noi bătrînul mag, întocmai cum mă obişnuisem cu el, ochii de cărbuni aprinşi, pletele şi barba de omăt, cămaşa pînă la glezne lungă şi din lînă albă, aidoma unui venerabil druid sau sacerdot al lui Zalmoxis. Dar de data asta n a binevoit să apară. Eu însă n am uitat ce mi profeţise, că trebuie să scriu cartea despre magia transilvăneană şi că, el, magul, mă va ajuta. Începînd din acel moment propunerea lui Andrei a devenit o obsesie pentru mine. În sfîrşit, nu vreau să dau nimănui în cap cu toiagul lui Merlin pînă l las lat, la podea, ca să accepte realitatea poveştilor mele despre un bătrîn care a devenit deus ex machina în viaţa mea. Nu. Dar pentru mine aceasta este calea firească, cea mai firească, de a convinge pe oricine are bunăvoinţa să mă asculte, că acest om există. În carne şi oase, viu, înţelept şi magic. Poate că ar fi fost mult mai uşor de acceptat demonstraţiile bazate, de exemplu, pe lecturile – cărţi ce mi au ieşit în cale începînd o dată cu apariţiile magului transilvănean – şi informaţiile „cu caracter ştiinţific şi documentar” despre Pitagora, Sfîntul Apostol Ioan, Pico della Mirandola sau Agrippa von Nettesheim, Jakob Böhme, Eliphas Lévi, ca necontestaţi maeştri ai magiei albe. Sau despre marii iniţiaţi ai Kabbalei, Rabbi Simeon ben Yohai ori Rabbi Alexandru Şafran. Sau despre inegalabilii înţelepţi şi mistici ai Indiei, cum sînt Swami Shivananda, Swami Atamananda, Swami Prabhavananda, ori Sundar Singh, Sadhu Garhwali, ori Sri Ramana Maharishi, Sri Aurobindo… Lista ar putea continua cu maestrul Zen Taisen Deshimaru, cu DaEl Walker, maestrul cristalelor. Şi la fel de bine aş putea cita pro domo scrierile şi meditaţiile unor romani de înaltă cunoaştere în hermeneutică sacră, magie, alchimie, religie, adevăraţi iniţiaţi cum au fost Mircea Eliade, Lucian Blaga, Ioan Petru Culianu, Victor Kernbach. Trebuie să adaug, şi o fac cu dragoste şi veşnică recunoştinţă: cunoaşterile mistice dăruite de Sfîntul Anton de Padova, călugărul ortodox Nicolae Steinhardt, Rabbi Vladimir Colin, prinţesa clarvăzătoare Luiza Nicodem, iluminări date prin fapte şi slove fermecate. În sfîrşit, pînă la urmă credeţi ce vreţi. În fond, nu Toma Necredinciosul, prea credinciosul Apostol ales de Iisus Însuşi să spulbere îndoielile celorlalţi ucenici, Apostoli, nu înţeleptul Toma domină în această lume. Dubito, ergo cogito – Cogito, ergo sum împart lumea în alb şi negru, astfel încît aproape mereu restul culorilor nu sînt decît un jalnic cenuşiu sau „un admirabil bej”, vorba lui Andrei Codrescu. În sfîrşit, poate că pînă la urmă vor fi unii, aceia care fi vor stîrniţi sau măcar intrigaţi de spusele mele. Şi atunci, cine ştie…? Şi, într o bună dimineaţă, a fost a şaptea întîlnire. Stăteam eu aşa, visînd la cai verzi pe pereţi, sorbindu mi liniştit cafeaua, încolăcit de fumul albăstrui al pipei aprinse. Mi s a părut decupat din sonorul unui film horror ţîrîitul soneriei. Dar, ce să fac, nu… Înjurînd ca un artist veritabil, fiind însă un cetăţean burghez şi binecrescut, am deschis uşa de la intrare. În prag, el, bătrînul… – Bună ziua, m a salutat cu blîndeţe şi mi a întins mîna. L am privit. Arăta ca întotdeauna – cu excepţia nopţii din decembrie ’89 – aceeaşi cărbuni aprinşi, acelaşi omăt, aceeaşi albă cămaşă din lînă. I am strîns mîna şi l am poftit înăuntru. S a aşezat într un fotoliu şi mi a cerut un pahar cu apă rece. L am servit. Apoi, m am aşezat şi eu în fotoliul din faţa lui. Mi a surîs ca un călugăr sihastru, parcă puţin obosit de viaţă, de asceze, de încercări, dar pînă la urmă senin totuşi. Am tuşit puţin încurcat, însă am îndrăznit: – Nu mă tem… A rîs uşor. Şi, clipă după clipă, am simţit cum din lăuntrul meu cel mai adînc urca lin şi mă cuprinde întru totul o linişte precum a lacului de munte oglindind talgerul din argint al lunii. – Nu te teme, a rîs el din nou fără dojană în glas. Ţi aduci aminte, în urmă cu cincisprezece ani ţi ai chemat personajul din poveştile numite de tine, Spaima de mine însumi, Theophil. Cu trei ani în urmă te ai gîndit din nou la acest Theophil, citind în Faptele Apostolilor mărturisirea Evanghelistului Luca: „Theophile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Iisus să facă şi să înveţe pe oameni…”. E chiar primul paragraf, nu i aşa? Am confirmat zîmbind şi eu. – A venit vremea să ne cunoaştem şi altfel. Bunăoară, să afli că mă cheamă exact aşa cum ai bănuit, Theophil Magus. Nu sînt un preot persan, cum lasă de înţeles al doilea nume. Dar ai dreptate, sînt totuşi un mag. A făcut o scurtă paută. Îmi auzeam respiraţia şi pulsul. Dar… – Nu te temi. Foarte bine. Sînt un mag transilvănean iubitor de Dumnezeu. Iar tu eşti unul dintre cei nouă aleşi să ştie sau să îmi urmeze, asta vom vedea peste trei ani. Aşa e scris. S a ridicat din fotoliu şi s a îndreptat spre uşă. Înainte de a păşi peste prag, a adăugat: – Te voi ajuta să îmi scrii cartea. Pe curînd, aşa e scris. M a bătut uşor pe umăr şi a plecat zîmbind. Oarecum amuzat. Acesta a fost începutul uceniciei mele alături de Theophil Magus. Iisus i a întrebat pe orbi: „Credeţi că pot face lucrul acesta?”. „Da, Doamne”. I au răspuns ei. Atunci S a atins de ochii lor, zicînd: „Facă vi se după credinţa voastră”. Şi li s au deschis ochii. Acesta este începutul cărţii noastre pentru oricine crede că vrea şi îndrăzneşte să trăiască magic.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: