Publicat de: leonard oprea | 24 Februarie 2015

Theophil Magus: Totalitarismul exorcizat prin literatură /şi Respiraţiile ca exerciţiu de supravieţuire


Theophil Magus:ilustr 12 Hieronymus_Bosch_inspired_by_ShipMaster[1] Totalitarismul exorcizat prin literatură

şi Respiraţiile ca exerciţiu de supravieţuire în mediu mineralogenetic* presa [ ]

Leonard Oprea împotriva dictaturii

de angela furtuna [angela furtuna ] 2009-02-13  | Theophil Magus: Totalitarismul exorcizat prin literatură şi Respiraţiile ca exerciţiu de supravieţuire în mediu mineralogenetic*

Tetralogia lui Theophil Magus, scrisă de scriitorul american de origine română Leonard Oprea, îşi atinge o apoteotică expresie şi rafinare prin volumul Theophil Magus Confesiuni 2004 – 2006, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2007. Cartea este structurată în mai multe capitole: Respirând gânduri şi cugetări (100 de Respiraţii), In Hoc Signo Vinces (Eseuri despre Dumnezeu, Om şi Lume), Ist Gott Tot (Eseuri despre Nietzsche), Terorismul islamic în secolul al XXI-lea (Eseuri despre terorismul islamic actual), Poveşti mioritice (Eseuri despre români şi România), Epilog şi o Postfaţă despre confesiunile lui Theofil Magus. Lectura cărţii este deschisă de o prefaţă semnată de Vladimir Tismăneanu, care desluşeşte toate detaliile esențiale despre Voinţa-bună sau Binele şi Răul în viziunea lui Leonard Oprea. Analistul diagnostichează ferm dominanta scriiturii lui Oprea, transformată în temă a vieţii sale din timpul şi de după experienţa tragică a confruntării cu dictatura din România şi din spaţiile damnate: „Despre relele (Răul radical şi variantele sale) secolului douăzeci, dar şi despre marile primejdii cu care ne confruntăm în acest nou veac”, Leonard Oprea execută veritabile „puneri în gardă cu valoare tămăduitoare”, spune Vladimir Tismăneanu, cu eleganţa hermeneutului înnăscut pentru a identifica circumstanţe, oameni şi ipostaze ale demonicului ce îngrădeşte frumuseţea morală a omului contemporan. Autorul exorcizează prin meditaţie un rău mintal şi toxine sufleteşti pe care dictatura le-a inoculat generaţii la rândul în matricea de fiinţă a milioanelor de victime ce au fiert la focul dogmatic totalitar, când shoah intens, când perfid domol, timp de un secol, înghesuite de-a valma în lagărele regimurilor totalitare de dreapta sau de stânga. Leonard Oprea îşi asumă prin scris, cu sensibilitate de Poet, rolul de ispăşitor al purificării tuturor oamenilor atinşi de maladiile derivate din acest Rău ideologic ce atac㠄valorile veşnice” ale condiţiei umane. Luând asupra sa o suferinţă enormă, despovărând conştiinţele şi sterilizând pânzele sufleteşti, autorul îşi însuşeşte şi incomoda misiune de a critica starea de laşitate a celor ce pactizează cu ticăloşia politică.

În fond, Răul cu care se înfruntă Leonard Oprea de pe poziţiile apologetului creştin – acest Rău ce împinge statele la excese şi la extremism, la încălcarea drepturilor omului şi la represiune – vine din ierarhiile Puterilor politice, fie ele naziste, stalinist-comuniste sau radical islamice. Structura celor 100 de Respiraţii conţinute de acest volum în capitolul Respirând gânduri şi cugetări este simplă şi originală, exprimând foarte fidel însăşi personalitatea autorului aflat în dialog permanent cu lumea, în necontenită raportare la real şi în asumată nevoie de dualitate. Vorbim aici de o dualitate bună, tipică intelectualului autentic, care se îndoieşte în mod socratic de tot ce există şi o face pentru multă vreme, iniţiind această saga a minţii cu mult înainte de a emite sentinţele, de care gândirea umană, de fapt, se teme întotdeauna. Pentru că, în adâncul său, omul luminat ştie că decidenţa e, prin ea însăşi, o stare improprie omului creştin, îndatorat ascultării, iubirii, mântuirii şi iertării. E, aşadar, o stare de îndoială, de necontenită dubitaţie şi sfâşiere a fiinţei auctoriale, supusă ea însăşi zbuciumului omenesc, eclesiastic. O ruminaţie a naşterii Binelui din temporizarea şi depresurizarea prin meditaţie a Răului. O oprire din evoluţie a metastazărilor unor tipuri de gândiri agresive, ce par logice dar sunt lipsite de raţiune, şi cu toate acestea au invadat ideologiile secolului trecut şi pe cele ale mileniului ce abia a început. Nu glorios, ci tragic, gândul astfel emis, spre a fi sublimat final în empatie pură, universală, este condus printr-un sistem de comunicaţie dual: pe de o parte silogismul (adesea incomplet dezvoltat, ca marcă a gustului pentru ermetism al autorului), iar de cealaltă parte, terapeutic şi anxiolitic, faţeta lirică a meditaţiei, ilustrată la fiecare din cele 100 de Respiraţii, de un haiku.

Leonard Oprea a inventat această specie literară a Respiraţiilor (adesea intersectându-se cu fluidul liric al respirărilor nichitastănesciene), conferindu-le arhitectura unui templu de detoxifiere a omului contemporan; acesta este prins, prin discursul intensiv ingineresc multicultural şi post-uman, în capcanele logicilor demolatoare ale terţului exclus. Nu ar fi o greşeală însăşi atribuirea şi descrierea unei funcţii gimnastice pentru suflet a acestor Respiraţii, aşa cum sunt ele construite de Leonard Oprea. Utilitarismul adaugă o calitate nouă acestei invenţii, care îşi depăşeşte astfel condiţia literară şi, situată în acord cu vremurile actuale, trece şi în registrul de know-how al tehnologiei de optimizare a psihicului, prin care omul post-uman se poate raporta, cu logistica hypertextualismului, la problemele complexe ale timpului său. Omul legat numai de ecran şi de desolidarizarea de realitate, omul închis în coaja minţii imaginale, omul denudat de fiinţă în profitul algoritmilor de comunizare prin Big Brother, aşadar omul contemporan, este invitat de cartea lui Leonard Oprea să deschidă fereastra, să privească adevărul în faţă, să-şi asume lumea sa şi nu excesele de virtualitate (înseşi totalitarismele fiind specia ultimă a virtualităţilor ridicate la rang de lege politică). Autorul îndeamnă acest om să facă baie de lumină, să se purifice prin cunoaştere, să-şi respire împăcat condiţia umană: la expir, tehnica cere abordarea silogismului (care cade, are greutate şi împovărează câmpul conştiinţei), urmând ca la inspir, cititorul să intre în transa haiku-ului, eliberatoare, aducătoare de catharsis, făcând parte din specia travaliului oriental întru înţelepţire (cuminţirea imaginarului semantic prin cuminţirea materiei cuvintelor) .

Regăsim aici, de fapt, un Leonard Oprea didactic, militant pentru o devenire graduală a omului ce se înalţă mereu prin purificări succesive. El însuşi locuieşte un astfel de spaţiu mineralogenetic, trăind în absenţa timpului („realitatea imediată nu este niciodată percepută imediat în prezentul ca timp continuu”, p.17)şi în vecinătatea abscisei unui Dumnezeu omnireferenţial („Liberul Arbitru este: Dumnezeu nu te obligă să crezi în Dumnezeu”, p.18). În această cheie a Respiraţiei prin unificarea în tempou unic a registrelor de cogitaţie-emoţie, autorul reflectează asupra temelor la modă din imediatitatea cotidianului: hazardul, liberul arbitru, prezentul continuu, mediocritatea, istoria clipei, turma, evoluţia, moştenirea, fapta lui Cain, sfinţii, slujitorii puterii, confesiunea, istoria, succesul, rasismul, spaimele ancestrale, pruncii, cinicii, liniştea, blues, înţelepciunea, fluturele, antisemitismul, Adam şi Eva, caracter, adoraţia răului, infinit, visele, vaccinul, realitatea, pornografia, cultura, lehamite, jazz, minciună, distanţă, zbor, prietenie, iertare, a fi , a avea, nefericire, apolinic, spaima, simplitatea, smerenia, raiul pierdut, natură, credinţă…într-un singur concept autorul oferind oglinda spartă a deconstruirii realului. În ce scop îşi asumă Leonard Oprea , prin meditaţie şi prin literatura respiraţiilor, această misiune de decodificator de cioburi? În primul rând, e o fascinaţie personală pentru detaliu. Al doilea, angajarea sa în denunţarea eclectismului post-modern ce îndepărtează eul de funcţia integratoare a divinităţii. În al treilea, e nevoia perpetuă a omului contemporan de clasificări, de taxinomii ce urmează revizionismelor mereu necesare, de up-datări, de reactualizări de mituri şi de conexiuni către linkuri surpinzătoare, flashuri mnezice, stroboscopie afectivă, scanarea senzorialităţii şi reevaluări: descriind obsesiv aceste stări prin care este luată în posesie cu lasoul o conştiinţă ce face din omul contemporan un luptător împotriva luării de ostatici mentali, Leonard Oprea se opune ruperii omului globalist de cotidian. De aceea, el nu se teme de truisme, pentru că singur s-a eliberat de snobismul şi cinismul omului-criogenic actual, cel apt numai pentru a chibiţa, instalat într-o pasivitate sinucigaşă spălată de un prezent anistoric, scurgerea şi irosirea timpului istoric.

În fond, iluminărilor nu le urmează decât încă un nivel de înţelepciune: „Ultima redută a rezistenţei Sinelui împotriva sinuciderii se prăbuşeşte când începi a-ţi şopti tot mai des şi tot mai puţin interogativ: Gott ist tot.” Eseurile şi articolele politice sau tabletele dedicate terorismului islamic reprezintă o invitaţie la realitatea urgentă, adresată fiecărui om conştient de faptul că după 11 septembrie 2001 trăim, de fapt, în altă lume. Înainte de a medita asupra terorismului şi totalitarismului islamic, Leonard Oprea dă asigurarea bunei sale credinţe şi a angajamentului de tip jurnalistic, atunci când investighează această realitate a fascismului islamic devenit agresiv şi declarat de asalt pe teritoriile americane, europene şi ale Orientului Mijlociu, dar şi în alte arii unde spiritul democratic deranjează liderii extremişti ai acestei mişcări ce cheamă la al treilea Jihad: „Vorbind despre terorismul islamic manifestat cu precădere în ultima jumătate a secolului al XX-lea şi începutul acestui mileniu al III-lea, nu pot să nu gândesc mereu că în trecut a existat o lume arabă musulmană a lui Harun Al-Rashid, Avicenna, a lui Omar Khayyam etc., că a existat un Damasc şi un Bagdad al splendorilor din O mie şi una de nopţi…E ca şi cum aş încerca să-mi reamintesc mereu că Bucureştiul a fost odat㠄Micul Paris”, iar cultura românească era pe atunci…regală”. Dovedind lecturi profunde în scopul asimilării informaţiei despre această lume islamică plină de capcane şi de necunoscute, autorul formulează trei întrebări ce nu pot rămâne la stadiul retoric şi care invită la meditaţie şi reflecţie: 1. Unde sunt instituţiile civice islamice non-guvernamentale care îşi apără cetăţenii ale căror drepturi ale omului sunt încălcate? (un posibil răspuns ar putea veni din direcţia observaţiei şi memoriei noastre recente legate de România comunistă, în care, din raţiuni dictatoriale similare, nu existau organizaţii pentru apărarea drepturilor omului şi sesizarea abuzurilor. Aşadar, o societate tribală, constituită total în afara statului de drept nu garantează drepturi cetăţenilor săi, doar pretinde obedienţă de scalvi.) 2. Tribunalele supuse legii islamice încalcă sau nu drepturile omului? 3. O societate în care sinuciderea şi crima în numele religiei sunt declarate virtuţi şi în care aceste virtuţi sunt explicit cerute şi de cartea sfântă musulmană nu proslăveşte de fapt terorismul ca acţiune politică legitimă?

După efectuarea acestei analize şi utilizând procedee publicistice, Leonard Oprea deduce identitatea logică nazism=comunism=islamismul terorist actual, condamnând cu fermitate existenţa acestui produs monstruos al ideologiei teroriste actuale „omul carne-de-tun-drept-credincios care moare fericit la datorie indiferent de crima pe care o comite”. Aceasta nu este, ca să fim mai precişi, decât o entitate antiumană, creată de lideri terorişti; această entitate este confecţionată din indivizi ce fac parte din masa de manevră compusă de cetăţenii pauperi din unele state islamice, scopul fiind unul militar de atac şi având funcţia de a înlocuire a armelor clasice. Pentru stăpânii unei atari civilizaţii, înseşi locaşurile religioase au devenit fabrici de armament pentru că produc bombe umane prin injectarea religiei scăpată de sub control. La ora actuală întreaga Europă şi Statele Unite ale Americii sunt împânzite de aceste ciudate obiective militare ce simulează prin fanatism o legătură cu o divinitate ce miroase nu a tămâie ci a explozivi, a ură şi a sânge de „inamic occidental”. Există un grad de înapoiere, barbarie şi demenţă al civilizaţiei ce a conceput o atare strategie de război sfânt, prin lipsirea de libertăţi umane a propriilor cetăţeni, care sunt menţinuţi cu bună ştiinţă în promiscuitate spre a fi îndoctrinaţi cu teorii fasciste, fiind apoi obligaţi să se autodinamiteze pentru a ajunge la o lume idilică, promisă la fiecare rugăciune publică cotidiană în numeroase moschei, de către unii din liderii lor militar-religioşi.

În Eseurile despre români şi România, Leonard Oprea reia, cu amărăciunea exilatului din raţiuni politice, economice şi culturale de sub dictatură, lehamitea în faţa bizantinismului, a ţiganiadei româneşti, exprimându-şi dezgustul faţă de lăutărismul dâmboviţean, faţă de corupţia şi spiritul caragialesc, spaima în faţa lipsei de criterii şi a lumii anomice care ucide valorile sau le alungă, dezamăgirea încercată faţă de politicieni şi partide, ce nu se disting unii de alţii prin nici un program, prin nicio însuşire de consecvenţă, de respectabilitate şi de onoare. Leonard Oprea este îngrijorat în articolele sale de lipsa de reacţie a societăţii civile, de destinul de marionetă al cetăţeanului rămas şi după căderea dictaturii un om invizibil, exprimându-şi dezacordul în faţa cultului indiferenţei. Trăind în America, autorul ar dori ca democraţia să triumfe şi în România natală, iară nu, dimpotrivă, să se îndepărteze de spiritul lumii din vecinătatea Rusiei , ce stă la pândă, din nou, gata să restalinizeze Europa de Est: „Cetăţeanul american, pe scurt şi simplu, este: un om care se bucură în mod real de drepturi, dar şi de obligaţii, aşa cum sunt ele într-o lume liberă, definită, legiferată ca fiind liberă printr-o Constituţie democratică.” Remarcând într-unul din articolele din această culegere privirea piezişă cu care în 2004 intelectualitatea liberă şi democrată (dar încă fanatizată de reziduurile totalitarismului şi de emanaţiile politice conducătoare) a primit în România cartea lui Vladimir Tismăneanu „Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu” (Prefaţă de prof. Dinu C. Giurescu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, 500p.+ 12 p. cu fotografii), Leonard Oprea susţine câteva necesare puncte de vedere. În primul rând, el atrage atenţia asupra neadecvării discursului emoţional denigrator faţă de „un document istoric şi politologic absolut necesar istoriei şi ştiinţelor politice în România de astăzi, de mâine şi pentru totdeauna”. Polemicile valabile trebuie întotdeauna să fie duse pe aceleaşi plaje şi niveluri de discurs, altminteri sunt pierdere de vreme, irosire de energie şi atacuri la persoană. Autorul atrage atenţia asupra necesităţii ca adevărul să fie cules direct de la sursă, aidoma unui fruct proaspăt, chiar din locul de unde a crescut, şi nu importat din medii exotice. De ce Iliescu, aşadar, şi nu alţii? „Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică PSD au dominat politic 14 ani România şi încă domină politic România (discursul autorului datează din 2003-2004, n.m.).

În mod firesc deci, dacă vreţi să aveţi o imagine completă şi reală a tranziţiei postcomuniste în România, trebuie să studiaţi sursa autentică”(p.259). În cazul de faţă, sursa autentică este Ion Iliescu însuşi, aşadar, Iliescu este mărul autentic cules chiar din grădina lui, chiar dacă acest măr este mărul otrăvit, în timp ce grădina este o ţară adusă la starea dezastruoasă ştiută. Păstrând proporţiile, există nenumărate precedente sau situaţii similare, care denotă civilitate, Leonard Oprea exemplificând cu interviul pe care Adam Michnick l-a luat generalului Jaruzelski, după care Michnik nu a fost acuzat de trădare, ci invitat peste tot în Europa şi aiurea, inclusiv în România. Metodologia de achiziţie a adevărului şi de contemplare a realităţii în scopul extragerii maximumului de profit ştiinţific şi istoric, Leonard Oprea a dezvoltat-o ca maieutică a dialogurilor cu Vladimir Tismăneanu, care , nota bene, se confesează în prefaţa cărţii sale de dialoguri cu Ion Iliescu, astfel: „Ideea unei cărţi de convorbiri cu preşedintele Ion Iliescu s-a născut în vara anului 2001. (…) M-a frapat, cu acel prilej, disponibilitatea sa de a atinge obiective considerate mult timp tabu. (…) Oricare ar fi opiniile noastre despre rolul lui Ion Iliescu în diverse episoade din istoria recentă, nu se poate contesta faptul că a fost nu o dată unul decisiv. (…) Opţiunile preşedintelui Iliescu vor marca dinamica vieţii politice româneşti la începutul noului secol. (…) Am fost întrebat: „Nu te temi că prin simpla angajare în acest dialog contribui la legitimarea lui Ion Iliescu?” Am răspuns cât se poate de simplu: legitimitatea unui lider în democraţie se naşte din alegeri libere, din acceptarea regulilor şi procedurilor jocului democratic, inclusiv a alternanţei la putere, nu dintr-un dialog cu un intelectual situat în atâtea privinţe pe poziţii critice.” Practicarea zilnică a adevărului şi a meditaţiei creştine nu este un exerciţiu uşor. O mărturiseşte şi Leonard Oprea în cartea sa. Nevoia de a împărtăşi prin scris exerciţiile de exorcizare a Răului totalitar care i-a influenţat şi bulversat destinul a condus la aceste pagini de publicistică alertă şi impetuoasă, pagini care resuscită interesul pentru aflarea căilor ce pot conduce la eliberarea de trecut.

Tot Vladimir Tismăneanu oferă autorului, pe masa de analiză microscopică a stalinismului şi sub lentila corectă a developării tuturor interpretărilor academice aplicate Estului, o privire hermeneutică serenă: „Ca analist al comunismului, consecvent ataşat valorilor liberalismului politic şi civic, am fost interesat să aflu cum vede Ion Iliescu moştenirile leninismului şi tragediile legate de experimentele utopice staliniste şi neo-staliniste. Rezultatul acestor convorbiri este o carte despre iluzii, deziluzii, responsabilitate, regrete şi speranţe.” Sau, după cum susţinea Zbigniew Brzezinski, o carte care include o profundă şi precisă deconstruire a idiosincraziilor din Era Stalinistă. Aceasta este încă o lecţie despre dreapta aşezare a omului de ştiinţă pe plaja de interpretare a realităţii cercetate. Volumul Theophil Magus, Confesiuni 2004 – 2006 conţine, în tradiţia curentelor post-literare deleuziene şi a mărcilor de discurs poststructuralist anunţate de Harold Bloom, monologurile şi dialogurile unui autor aflat în căutarea mai multor niveluri simultane de abordare (jurnalistic şi literar-filosofemic), a unor teme fundamentale, politice şi morale, care îl preocupă. Intervenţia prin literatură şi publicistică a lui Leonard Oprea în modificarea pragului de sensibilitate şi percepţie al românilor faţă de fiinţa auctorială a celui condamnat la exil ne aminteşte cuvintele lui Gilles Deleuze: „Curios cum marii gânditori au în acelaşi timp o viaţă personală, o sănătate foarte incertă şi deopotrivă (în acelaşi timp) izbutesc să ducă viaţa la o stare a ei de putere absolută, de mare sănătate… Farmec, stil, sunt cuvinte improprii – ar trebui să găsim altele mai bune… Rămâne că farmecul dă vieţii o putere non-personală, superioară indivizilor ca atare, după cum stilul dă scrisului o ţintă exterioară lui, ceva ce depăşeşte cu mult scrisul…” Ceva ce depăşeşte cu mult scrisul stăruie şi în fiinţa de cuvinte a lui Theophil Magus… Angela FURTUNĂ 13 februarie 2009 *OPREA, Leonard – Theophil Magus Confesiuni 2004-2006, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2007 http://www.poezie.ro/index.php/press/1823198/Theophil_Magus:__Totalitarismul_exorcizat_prin_literatur%C4%83_%C5%9Fi_Respira%C5%A3iile_ca_exerci%C5%A3iu_de_supravie%C5%A3uire_%C3%AEn_mediu_mineralogenetic*

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: