Publicat de: leonard oprea | 10 Februarie 2013

The Tale of a Tale Teller / Povestea unui Basmuitor / by Leonard Oprea


leonard oprea

The Tale of a Tale Teller /  Povestea unui Basmuitor

 

Although he lived at the end of the twentieth century of our era and was past his first youth, he never felt tales were something unnatural. He rather thought of them as simple, clear, beneficial, and always needed. He had often considered that maybe it was time for the tales of his times to be written. He felt it was only natural that the tale be eternally reborn. And he even bravely voiced this view in front of all his friends. Naturally, they all thought he was out of his wits. For people were surrounded and besieged by micro- and macro-computers, by outer space flights, by nuclear missiles and cruise missiles, by hunger, by sex, by pollution, by unhappy marriages, by cancer and the flu and AIDS, by psychoanalysis, by dictatorships and democracies, by economic and political treaties, by books that drove you crazy with their analysis of artistic form, and  their dissection of social structures. At best, they were indifferent to his ways of feeling and thinking.

But he never felt tales were anything unnatural.

It was the end of the winter of I forget which year of his life, which, as with all great lovers of tales, seemed to stretch inordinately behind and ahead. One morning with ice flowers on windows, just as he had put down a book of tales and was staring stupefied at the beautiful frost orchids, it occurred to him that he must find a princess and nestle her in his feeble arms (they weren’t really that feeble, but this is what is commonly believed of tale tellers) and caress her ‘with silk fingers and with whispering butterfly wings’; and then ‘summon with a sigh a dream of a lagoon with corals and colorful fish, while happily falling asleep’.

This is what occurred to him and with eyes dimmed by fantasies he went on staring at the orchids, which meanwhile had turned into ice roses and chrysanthemums. The book had fallen from his knees on to the carpet. Suddenly he wondered whether he was entitled to sleep in the company of a princess, for he was after all no more than a common man. And then a bluish mist floated into his room. And at the same time the phone started ringing. And it buzzed and buzzed.

He was incapable of moving from his couch. The bluish mist had already enveloped him (great tale tellers are usually pictured as myopic, lame, full of pimples, frustrated by their physical defects), clothed him in a mantle of light, gave him an aura of pure thoughts, and turned him as beautiful as the saints of yore. Then the princess materialized from that mist and that blue. Her countenance was such that the taleteller gasped for breath. The princess smiled mysteriously, embraced him, and started to caress him. He felt he was soon going to cry with joy.

The phone was ringing in frenzy.

The princess reached for the receiver and placed it to his ear. He heard a voice spelling:

‘Good day. It’s me, the Princess. My name is immaterial for I am the Princess. Be advised that I forbid myself to sleep with you:

First, I have such a vast life experience that I cannot believe in this innocent sleep as you imagine it.

Second, my life turned me into an incredibly moral and fair person.

Third, as a mature princess with a good deal of self-respect, I have my own family, a husband and children. The children have grandparents, and lots of other relatives and friends. My friends have their own families. And I work for a living. So there are also my work associates. So start from this and think about the other two points I made and lose the notion of silk fingers and such nonsense. What you really want is sex. Don’t forget I am a princess and I will not risk my life foolishly. Here’s my advice. Take it. A soul you shut off yourself and the stagnant peace will give you moral strength and happiness. Be sensible. It is true, mature princesses, worthy of respect, do have to take a chance, occasionally. But not like that. Maybe there are a few world-orphan princesses left somewhere out there. Seek them out if you really must have a princess. But I recommend that you stop your vagrancy in the realm of tales. And, another thing, except for yourself and a few other loonies, no one thinks of us as princesses anymore. Not even ourselves. And that is because we became social beings. Good bye.

The princess had long hung up. The great tale lover stared dumbfound at the woman in his arms. Just as enchanting and with the same mysterious smile, she touched his forehead with her fingers. ‘Princess’, he muttered as she disappeared in the blue whence she had materialized.

Moments elapsed like ages. The silence and the peace of death thoughts plugged the ears of the tale lover. Finally, he sighed and the room vibrated with the faint moaning of a flute.

The man wiped off a tear that was sliding down to his quivering lips and spoke out loudly: ‘May the tale protect her!’ The bluish mist was still with him. It embraced him, rocked him, and brought sleep to his eyelids. It watched him for a while, then gathered into a drop of clear sky and entered his soul. There it unfolded once more as the room with ice flowers on the windows.

And out of the blue rose the Princess.

The phone was no longer on the small table by the couch.

The tale lover smiled in his sleep as the Princess nestled in his arms and happily fell asleep.

It all came to pass one winter day at the end of the twentieth century of our era.

***

 Povestea unui Basmuitor

 

Deşi trăia la sfîrşitul secolului douăzeci al erei noastre şi trecuse de vîrsta primei tinereţi, niciodată nu i s‑au părut nefireşti basmele. Le considera simple, limpezi, binefăcătoare şi necesare întot­deauna. Adeseori se gîndise că ar fi timpul să se scrie şi basmele vremurilor lui. I se părea absolut firesc ca basmul să renască veşnic. Chiar avea curajul să susţină ideea asta în faţa tuturor prietenilor lui. Şi, bineînţeles, toţi îl credeau scrîntit. Oamenii erau înconjuraţi, asediaţi de micro şi macrocalculatoare, de zboruri spaţiale, de rachete nucleare sol‑aer şi de croazieră, de foamete, de sex, de poluare, de căsnicii nefericite, de cancer şi gripă şi SIDA, de psih­analiză, de dictaturi şi democraţii, de tratate econo­mice şi politice, de cărţi care te înnebuneau cu analiza formei artistice, cu disecţia structurilor sociale. Astfel că modul lui de a simţi şi gîndi nu putea decît să‑i lase indiferenţi, pe toţi ceilalţi în cel mai bun caz.

Dar lui nu i se păreau deloc nefireşti basmele.

Pe la sfîrşitul iernii nu mai ştiu cărui an al vieţii lui, care, aşa cum se întîmplă cu marii iubitori de basme, părea întinsă înainte şi‑napoi fără măsură, într‑o dimineaţă cu flori de gheaţă pe geamuri, cînd tocmai lăsase din mînă o carte cu basme şi privea stupefiat frumuseţea orhideelor gerului, i se năzări că neapărat trebuie să găsească o prinţesă pe care să o cuibărească în braţele lui firave (nu‑i adevărat, însă aşa se crede îndeobşte despre marii iubitori de basme) şi să o alinte: „cu şoapte din zbor de fluturi, s‑o mîngîi cu degete de mătase” gîndea el; apoi, „suspinînd a chemare de vise cu ape de lagună şi corali şi peşti multicolori, să adormim fericiţi”.

I se năzărise chestia asta şi cu ochii adumbriţi de năluciri continua să privească orhideele care între timp deveniseră trandafiri şi crizanteme de gheaţă. Cartea îi căzuse de pe genunchi pe covor. Însă brusc se întrebă dacă are dreptul să doarmă împreună cu o prinţesă, căci, în fond, el nu e decît un simplu om, nu? Atunci în încăpere se ivi plutind un abur albăstrui. Şi tot atunci începu să sune telefonul. Ţîrîia şi ţîrîia.

Era incapabil să se mişte de pe canapea. Aburul albăstrui îl înfăşurase deja (marii iubitori de basme sînt închipuiţi miopi, schilozi, buboşi, complexaţi de defectele lor fizice) şi îmbrăcîndu‑l în mantie de lumină, punîndu‑i aură din cuget curat, îl făcu frumos ca sfinţii din vechime. Apoi, din abur, din albăs­trimea aceea, se ivi prinţesa. Arăta astfel încît lui, iubitorului de basme, i se tăie răsuflarea. Prinţesa îi zîmbi tainic, îl îmbrăţişă, după care începu să‑l mîngîie. El simţi că în curînd avea să plîngă de atîta fericire.

Telefonul suna ca apucat de amoc.

Prinţesa întinse mîna, luă receptorul şi‑l puse la urechea lui. Se auzi o voce care dactilografia:

– Bună ziua. Sînt eu, Prinţesa. Nu are nici o importanţă cum mă cheamă din moment ce eu sînt Prinţesa. Îţi comunic că îmi interzic să dorm împre­ună cu tine:

1.  în primul rînd am atîta experienţă de viaţă încît nu mai am voie să cred în acest somn nevinovat cum ţi‑l închipui tu.

2.  în al doilea rînd toată viaţa mea m‑a transformat într‑o fiinţă incredibil de morală şi de corectă.

3.  în al treilea rînd fiind o prinţesă matură şi care se respectă, eu am familia mea: soţ şi copii. Copiii au bunici. Pe urmă, celelalte rude şi prietenii. Iar prietenii au familiile lor şi prietenii lor. Eu muncesc. Nu trăiesc dintr‑o rentă pe viaţă. Deci trebuie amintiţi şi colegii de serviciu. Aşadar, pornind de la acest ultim punct care ştii că se numeşte cum se numeşte, gîndeşte‑te la celelalte două şi scoate‑ţi din cap chestia aia cu degete de mătase şi alte aberaţii din astea. Ce vrei tu înseamnă amor. Nu uita că sînt Prinţesa şi nu‑mi risc inutil viaţa. Îţi dau un sfat. Urmează‑l. Sufletul ferecat de tine însuţi şi liniştea stătută îţi dau tărie morală şi fericire în viaţă. Fii raţional. E adevărat că prinţesele mature şi demne de respect sînt datoare să mai rişte uneori. Dar nu în asemenea hal. S‑ar putea ca pe undeva să mai existe prinţese orfane‑de‑lume. Caută‑le dacă‑ţi trebuie cu orice preţ o prinţesă. Însă, pe de altă parte, îţi recomand să încetezi cu rătăcirea în basm. Şi încă un lucru. În afară de tine şi de alţi scrîntiţi ca tine nimeni nu ne mai consideră prinţese. Adeseori nici măcar noi înşine. Şi asta pentru că am devenit fiinţe sociale. La revedere.

***

Prinţesa închisese de mult telefonul. Marele iubitor de basme privea aiurit femeia din braţele lui. Aceasta, la fel de fermecătoare şi zîmbind la fel de tainic, îi atinse fruntea cu degetele. „Prinţesă”, murmură el şi ea dispăru în albăstrimea din care se ivise.

Se scurseră clipe cît veacurile. Tăcerea şi liniştea gîndurilor despre moarte înfundaseră urechile iubi­torului de basme. Pînă la urmă a oftat şi în încăpere s‑a auzit vaietul stins al unui flaut.

Omul îşi şterse o lacrimă care se scurgea spre buzele ce‑i tremurau uşor şi rosti aproape ţipînd: „Basmul s‑o ocrotească!”. Aburul albăstrui nu‑l părăsi. Îl luă în braţe, îl legănă şi în curînd îi aduse somnul pe pleoape. După ce îl veghe o vreme, se adună devenind o picătură de senin şi îi pătrunse în suflet. Acolo, se desfăşură iarăşi în încăperea cu flori de gheaţă pe geamuri. Şi din albăstrimea lui se ivi Prinţesa. De pe măsuţa de lîngă canapea lipsea telefonul. Iubitorul de basme zîmbi în somn, iar Prinţesa se cuibări în braţele lui şi adormi fericită.

Totul s‑a petrecut într‑o zi de iarnă la sfîrşitul secolului douăzeci al erei noastre.

***

The Book Of Theophil Magus Or 40 Tales About Man (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om),

with a foreword by Liviu Antonesei; Polirom Publishing House – 2001, Romania. Paperback English version (translated from Romanian by Bogdan Stefanescu); foreword by Vladimir Tismăneanu; published in the United States by Ingram Book Group, 2003; new edition at AuthorHouse, 2004. ISBN 141075278X (Trade Paperback); electronic book by “LiterNet” www.liternet.ro/ , 2004, Romania.

Trilogy of Theophil Magus – the Truth

(“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9)

(In Trilogy of Theophil Magus’ 40 Tales about Man, a great variety of sacred and profane themes, archaic, mythical, contemporary /Moses, Gandhi, Christmas, children, journalism, pilgrimage etc./serves as vivid stimulation for this literary adventure, written with humor, knowledge and wit…in an inviting dialogue with the reader. /Norman Manea – American novelist, essayist);(The Truth, the second book of Trilogy of Theophil Magus is situated in the strange no man’s land where everyday life becomes truly magical. I consider these writings as splendid expressions of a unique vision of our fragmented but marvelously exciting world. Leonard Oprea’s style combines a discovery of hidden meanings of words with a fabulous sense of secret humor. His works received the highest praises from the most influential critics, who rightly compared his vision to works by Thomas Mann, Borges or Paulo Coelho./ Vladimir Tismăneanu – American philosopher, author, essayist); (Leonard Oprea’s 40 Tales of Trilogy of Theophil Magus – The Truth, range from the depiction of the everyday to the mythological and Borgesian to the religious. Honored with numbers of prizes in his native Romania, this writer is a true iconoclast and a true talent./ Adam J.Sorkin – American author, essayist, editor)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: