Publicat de: leonard oprea | 27 decembrie 2012




The Advantages of Slow Reading

I received by chance the text of the present book written in a program which my computer does not have. For the people who know about it, the script was written in Times Ro and I read it in Times New Roman. Consequently, because I neither had the program nor the time to get a hold of it, I read the script slowly and painstakingly, because I was supposed to replace the Romanian diacritics by some weird graphic signs. Luckily for me, they were the same for each special Romanian character. So, I was happy because of the constancy of the rule of substitution.

Apparently, no effort is useless, every effort is rewarded.

Usually, I am a fast reader, sometimes I even read in a hurry. In this particular situation, I was forced to engage in a slow reading, I took my time to study the text, I paid more attention to nuances, details, to the structure of the stories, to the characters’ replies. In a nutshell, I was more careful about the text itself, I read the text more attentively, underneath the mere perception of the material text. This is what I suggest to all readers of the book ”The Book of Theophil Magus or 40 Stories about Man”.

Of course, I could ask the publishing house to edit the text in Times Ro and print it in Times New Roman, but unfortunately this is such an unusual demand. Furthermore, it would mean imposing my will on the reader, doubting his ability to read slowly, but efficiently, making pauses, coming back, self-suspending and re-starting. As far as I am concerned, I am not so suspicious about the reader, I consider her/him to be the writer’s “brother” or “accomplice” than his enemy.

In this book, Leonard Oprea seems to be one of the remarkably few writers capable of creating, in an authentic manner, such a relationship of brotherhood, of complicity with his readers. A surprisingly large number of readers, I may say. My suspicion subsides, however, when I think that these numerous and very different potential readers each have an individual perception and manner of reading, ranging from what critics call, “the basic”, “the innocent” reading to a very refined one, which enables true archaeological expeditions towards the multidimensional layers of the texts by this author who was born in Brasov, took a long detour through Bucharest, and now seems to have settled down in Boston, though nothing is definitive with him.  A lack of topographic settling matched by a happy lack of cultural and artistic settling.

Few of those who are familiar with Leonard Oprea’s science fiction style from the beginning of his writing career or who remember his civic militancy could foresee the countenance of his writing today.

In his prose, the discerning eye may detect the traces of Borges, Mrozec (especially the short stories) and Malamud, but these traces are so discreet, so diluted, so naturally assimilated, so thoroughly internalized, that they do not affect his originality of vision and writing. Why? For the simple fact that may strike some of us as a paradox that his originality comes from an appeal to originarity, an immersion into the cultural abyss of the species. Leonard Oprea’s fiction today is lodged in a larger intertext that spans the entire text of the Bible and the Talmud, the Arabic, Tibetan, and Zen-Buddhist teachings, Christian and pre-Christian folklore, Hinduism, the life and work of Edgar Allan Poe and Andrei Codrescu, that of his friends, and even his own life and that of his family. In fact, we are dealing with a “democracy of culture”, though different from the natural one proposed by another Romanian writer and dissident, Mircea Dinescu. It is truly sensational the way in which in Our Story,for example, the writer seems to listen to, read, and re-write his own life, one whose story is told by another One, the absolute alter ego, the divinity that is one, although it has so many names. I am equally struck by the fact that this polymorphic originarity is coherent, almost organic, and it does not give even for a moment any sensation of artificiality, of incongruity. Is it because “mythologies” are frequented in a distinct fashion in each story? Maybe, but I believe there may be a deeper, more fundamental reason: beyond the culturally marked, and therefore historical, originarities, there is a genuine originarity, that pre-dates history, that I would even dare call “pre-Babelian”, if this term, too, were not marked culturally, bearing history’s fingerprint.

 Two, even three types of reading

I have already said that Leonard Oprea’s stories can be submitted to an infinite number of readings. If I were to attempt some sort of didactic ordering, I would say they are placed on a scale between two extreme, “pure” types. First of all, we have the genuinely innocent reading, that comes in one of two fashions, either believing that the “tales” are taken as such from their cultural space, without any modification, or, on the contrary, taking the stories to be made up by the author and to be the result of his individual labor. Though not very accurate, such readings are not necessarily unwarranted. After all, this is how “the larger public” reads important writers such as Homer or Shakespeare, Eminescu or Dostoievski. And there is an undeniable pleasure of such “pure reading” that I also crave, although it became impossible for me and for those like me whose taste has been altered by the “criticism of pure reading”.

And thus we enter the territory of the second type of extreme reading, the one marked by the cultural experience of the reader who has lost her/his innocence, a reader who cannot help noticing that the “tales” are neither produced entirely by Leonard Oprea, nor “borrowed” by him from their original cultural domain, from the bulk of historically marked motifs. In fact, beyond the excellent writing Oprea displays in this volume, his great talent lies in his ability to metamorphose motifs, in his smooth playing with terms, a kind of  la modification which has nothing in common with the technique used by le nouveau roman français (the French New Novel), though I am at a loss finding a better term for it. La modification confers originality to the present prose and has an impact not only on the “mythological” reasons, but also on the “biographical” ones, whether we are talking about biographemes, as much as I have access to them, or about the context graphemes, whether we are in 1 May Market in Bucuresti, in the New Orleans’ seen through Andrei Codrescu’s eyes, in Oprea’s native Brasov or anywhere else in the visible world of the author. Slow reading allowed me to try a multitude of exciting exercises of detecting biographic-literary clues, deluding myself that I have discovered a lot of carefully locked “secrets”. This is an additional pleasure that not many readers can afford, of course, but whose absence does not affect in any way the pleasure of reading in itself, either “innocent” or “refined”.

 Tales? Never enough!

I believe that the title above states the essential about Leonard Oprea’s work. He really is responsible for a genuine and quite intense delight of reading. I do not know if the author himself enjoys writing, though I tend to believe he does, but he definitely offers his readers an immense pleasure. First, because he is impeccable when he ”carves” the “originary material”. Second, because he has the gift of telling stories, and he does it in an admirable way. The return to the pleasure of telling stories, to the art of the tale, may very well be his chief narrative device. This does not mean that, when in need, he cannot appeal to updated technical innovations, as in the case of the already mentioned “Our Story”. But the technique assists the story, it never substitutes it, as so many modern or, horrible dictu, postmodern writers would have it. Of course, Oprea’s greater ambition may very well be to simply tell the story exquisitely not through excess, rather through parsimony of literary devices.

Indeed, I wonder whether in “Our Story” and in other such texts, his intention was not to exhibit how he can visibly renounce certain techniques, in order to recapture the actual story without which true fiction cannot survive. It is as if he were telling us: ”Look at how well I have mastered composition techniques, look at my consummate craft, no less than that of any good writer, but notice the difference: I can freely give up this arsenal, because I have rediscovered a long lost gift, I can still tell stories, my own stories”. Yes, he knows how to tell his stories and all the tales of the world because he uses la modification to place his unmistakable fingerprint on each of them.

In this, no doubt that Leonard Oprea is a genius “thief” who strangely wants to enlarge the public domain he furtively relishes, not diminish it.

This book contains 40 stories ”taken from the world and given back to it”. Alas, not enough of them. There is no such thing as too many stories, they are never fulfilling enough. Another advantage of slow reading, which I cannot refrain from recommending to every reader once again, no matter how “innocent” or  “refined” they may be, is that you can “make the reading take longer” and tell yourself it may never end. You could read one or two tales a day, in the manner that stories are told in the evening, before going to bed. Of course, if Leonard Oprea did like Sheherezade when confronted with a mortal danger, he could help us make the reading of his delightful tales take longer. But does the author really have a choice? Isn’t the life of every storyteller in danger since her/his life depends on the capacity of “telling” more stories. I can imagine Nardi on top of a mountain, fishing for motifs in the nearby oceans, throwing back the smaller “fish” and keeping only the big ones, preparing for us the awaited stories (that the better of us really deserve) tot take us to the end of the world. Here I am, trying to capture the tone of my good and far-away friend’s fiction. I don’t know if I got it right, but, as a character in a famous American novel says, “at least I tried”. And if Nardi willingly assumes Sheherezade’s fate, I promise that I will try again.

During the slow reading of this book, but also while I was writing the preface, I repeatedly asked myself if one can say about a writer who is still alive, whom I had the privilege of knowing, that he is a very good writer, even a great one.

I have always had my doubts about it until now when I braced up and concluded that you can. In a nutshell, all important writers were alive once and in most of the cases, their value was recognized, at least by some of their contemporaries who even knew them directly.

Liviu Antonesei

August 2001, Iaşi


Avantajele lecturii lente

Întîmplarea a făcut să primesc spre lectură textul volumului de faţă cules într‑un program pe care computerul meu nu‑l posedă. Pentru cunoscători, manuscrisul este cules în Times Ro, iar eu l‑am citit în Times New Roman.Neavînd deci programul, neavînd nici vreme să mi‑l procur, am citit manuscrisul încet, cu mari dificultăţi, trebuind mereu să substitui fonturile româneşti unor semne grafice ciudate, din fericire mereu aceleaşi pentru fiecare font românesc în parte. M‑am bucurat cel puţin de constanţa regulii de substituţie. Însă, se pare, nici un chin nu este cu totul inutil, orice efort se compensează pînă la urmă. Cititor rapid de obicei, uneori chiar grăbit, nevoit fiind acum să mă supun unei lecturi lente, am zăbovit mai îndelung asupra textului, am fost mai atent la nuanţe, la detalii, la structura poveştilor, la replicile personajelor. Am fost deci mai atent la textul ca atare, am efectuat, dincolo de efortul material al perceperii pure şi simple a textului, o lectură mai atentă. Este ceea ce sugerez oricărui alt cititor al volumului Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om. Sigur, aş putea solicita editurii să culeagă textul în Times Ro şi să‑l printeze în Times New Roman, dar din păcate o astfel de procedură este cu totul neobişnuită. Pe deasupra, ar însemna să forţez mîna cititorului, să mă îndoiesc de capacitatea sa de a efectua o bună lectură lentă, capabilă să facă pauze, să revină, să se autosuspende şi să reînceapă. În ce mă priveşte, nu sînt atît de suspicios faţă de cititor, îl socotesc mai degrabă „fratele”, „complicele” scriitorului decît „inamicul” acestuia. Iar Leonard Oprea din acest volum mi se pare unul dintre foarte puţinii scriitori capabili să instaureze în mod autentic o asemenea relaţie de con‑fraternitate, de complicitate cu cititorii săi. În mod ciudat, în opinia mea, cu un număr foarte mare de cititori, chiar suspect de mare aş îndrăzni să spun. Suspiciunea mea se mai reduce, desigur, în momentul în care constat că aceşti numeroşi şi foarte diferiţi cititori potenţiali practică la fel de multe maniere de lectură, de la cea, să‑i zic, „primară”, inocentă, pînă la cea foarte rafinată, capabilă să efectueze veritabile călătorii arheologice în straturile multi­dimensionale ale textelor propuse de cel care, născut la Braşov, după un ocol prin Bucureşti, pare să se fi fixat, deocamdată, dar deloc sigur că definitiv, în îndepărtatul Boston. O nefixare topografică însoţită de o fericită nefixare culturală şi chiar scriitoricească. Puţini dintre cei obişnuiţi cu literatura science fiction de la începuturile scriitoriceşti ale lui Leonard Oprea ori cu militantismul său civic vor fi întrezărit chipul de astăzi al prozei sale. O proză în care, la rigoare, poţi găsi urme din Borges, Mrozek (cel din povestiri) ori Malamud, dar urme atît de diluate, de efasate, de firesc asimilate, de interiorizate, încît nu aduc în vreun fel vreo atingere originalităţii sale de viziune şi de scriitură. De ce? Pentru simplul motiv, ce poate părea paradoxal unora, că această originalitate ţine de apelul la originaritate, de scufundarea în abisurile cultuale ale speciei.Proza de acum a lui Leonard Oprea se integrează într‑un vast intertext la care participă, cu egală îndreptăţire, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen‑buddhiste, folclorul creştin şi pre‑creştin, hinduismul, viaţa şi opera lui Edgar Allan Poe şi Andrei Codrescu, cea a prietenilor săi, dar şi viaţa sa proprie şi a familiei sale. O democraţie a culturii diferită de cea naturală la care făcea trimitere Mircea Dinescu. Este chiar senzaţional modul în care, în Povestea noastră de pildă, scriitorul pare a‑şi asculta/citi şi re‑scrie viaţa a cărei poveste a fost spusă/scrisă de altcineva, chiar de Altcineva, alteritatea absolută, de divinitatea care, atîtea nume purtînd, este totuşi una singură. La fel de remar­cabil mi se pare faptul că această originaritate multiformă este coerentă şi, aş spune, organică, nelăsînd vreo clipă senzaţia de artificial, de forţat, de incongruenţă. Pentru că „mitologiile” sînt frecventate distinct în fiecare povestire în parte? Se prea poate, dar cred că există un motiv încă şi mai adînc, mai temeinic, fundamental deci. Şi anume acela că, dincolo de originarităţile marcate cultural, deci istorice, există o originaritate adevărată, ante‑istorică, pe care aş putea‑o numi pre‑babelică, dacă ultimul termen n‑ar fi şi el marcat cultural, n‑ar purta amprenta istoricităţii.


Două, chiar trei tipuri de lectură

Am scris că poveştile lui Leonard Oprea suportă o infinitate de tipuri de lectură în funcţie de variatele tipuri de cititori. Ele se înscriu pe o scară definită, în fond, de două maniere de lectură extreme, „pure” ca să zic aşa într‑un efort didactic de instalare a unei anumite ordini. Mai întîi, există lectura naivă, genuină, inocentă, manifestată în două moduri nu atît de diferite între ele pe cît par, deci o lectură care fie consideră că „poveştile” sînt extrase direct, fără nici o modificare, din spaţiul cultural originar, fie, dimpotrivă, socoteşte că „poveştile” sînt inventate ca atare de autor, sînt efectul travaliului exclusiv al acestuia. Fără a fi neapărat exacte, aceste maniere de lectură nu sînt şi ilegitime. În fond, aşa sînt citiţi cel mai adesea, de aparţinătorii „marele public”, toţi autorii importanţi, de la Homer la Shakespeare, Eminescu ori Dostoievski. Există o plăcere a „lecturii pure” de necontestat, căreia adesea şi eu îi duc dorul deşi, pentru mine, a devenit imposibilă. Cum imposibilă a devenit pentru toţi cei al căror gust a fost modificat de „critica lecturii pure”. Şi astfel ne facem intrarea în teritoriul celei de‑a doua maniere de lectură, cea marcată de experienţa culturală a cititorului ce şi‑a pierdut inocenţa, cititor care nu are cum să nu observe că „poveştile” nu sînt nici produse în întregime de Leonard Oprea, dar nici „împrumutate” de acesta cu totul din fondul originar, din massa de motive produse de originaritatea marcată cultural‑istoric. De fapt, dincolo de excelenţa scriiturii, perfect adaptată tipului de literatură practicat în acest volum, marele talent al lui Leonard Oprea este de găsit tocmai în procesul de metamorfozare a motivelor, de glisare, de alunecare din acestea, un fel de la modification care n‑are nimic în comun cu procedeul din noul roman francez, dar pentru care nu reuşesc să găsesc un termen mai potrivit. Ei bine, acestei la modification, care conferă originalitate prozei de faţă, îi sînt supuse nu doar motivele „mitologice”, ci şi cele „biografice”, fie că este vorba despre biografeme propriu‑zise, în măsura în care am acces la ele, fie despre cele de context, indiferent că ne situăm în apropierea „Pieţei 1 Mai” din Bucureşti, în New Orleans‑ul lui Andrei Codrescu, în Braşov ori oriunde în altă parte în lumea vizibilă a autorului. Lectura lentă mi‑a permis de altfel să încerc o mulţime de exerciţii palpitante de detectivism literaro‑biografic, iluzionîndu‑mă că am aflat o mulţime de „secrete” aflate sub o cheie ori alta. O plăcere supli­mentară, pe care nu şi‑o pot oferi, desigur, cei mai mulţi dintre cititori, dar absenţa căreia nu afectează în vreun fel plăcerea lecturii propriu‑zise, fie aceasta „inocentă” ori „rafinată”.


Niciodată nu sînt prea multe poveşti

În fraza de mai sus, cred că am spus esenţialul asupra prozei lui Leonard Oprea. Ea îţi provoacă, într‑adevăr, o adevărată, o foarte intensă plăcere a lecturii. Nu ştiu dacă autorul însuşi scrie cu plăcere, deşi înclin să cred că da, dar cu siguranţă îţi oferă o imensă plăcere atunci cînd îl citeşti. Mai întîi, pentru că este impecabil în „decu­pajele” pe care le efectuează în fondul originar. În al doilea rînd, pentru că ştie să povestească bine, ştie să „spună poveşti”. Principala inovaţie tehnică mi se pare chiar această reîntoarcere la plăcerea de a povesti, la arta poveştii. Asta nu înseamnă că, la nevoie, nu poate apela la inovaţiile tehnice de ultimă oră, cum se întîmplă în deja amintita Povestea noastră de pildă, doar că, în cazul său, tehnica serveşte povestea nu se substituie acesteia, cum se petrece în cazul atîtor ambiţioşi autori moderni ori, horribile dictu, post‑moderni. Desigur, se prea poate ca el să fie străbătut de o ambiţie ceva mai mare, şi anume aceea de a povesti bine, de a povesti extraordinar de bine făcînd apel nu la excesul, ci la economia de mijloace. Mă şi întreb dacă, în Povestea noastră ori în alte cîteva texte, nu a dorit decît să arate la ce tehnici anume, vizibil controlate, a renunţat pentru a regăsi povestea fără de care proza, în adevăratul sens al cuvîntului, nici nu există. Ca şi cum ne‑ar fi spus: uitaţi‑vă ce bine am învăţat tehnicile de compoziţie, priviţi cîtă meserie ştiu, nu mai puţină decît oricare alt prozator bun, numai că, deosebit de ei, eu pot renunţa de bună voie la acest arsenal, pentru că am regăsit un dar pierdut de mulţi şi de multă vreme, pentru că eu mai ştiu să vă spun poveştile, să‑mi spun poveştile. Da, el ştie să spună povestea sa şi toate poveştile lumii pentru că a ştiut cum, prin acea la modification, să le facă ale sale, să le pună ştampila proprie. În această privinţă, fără îndoială, Leonard Oprea este un „hoţ” de geniu, care sporeşte în loc să micşo­rezeze proprietatea, „obştească” în cele din urmă, din care s‑a înfruptat.

Cartea de faţă cuprinde 40 de poveşti „de la lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din păcate, prea puţine. Niciodată poveştile nu sînt prea multe, ele nu sînt nici măcar suficiente pentru a ne îndestula. Un alt avantaj al lecturii lente, pe care iarăşi o recomand oricărui cititor, indiferent cît de „inocent” ori de „rafinat” ar fi acesta, este acela că poţi „lungi lectura”, te poţi iluziona că aceasta nu se va sfîrşi. Poţi citi o poveste sau două pe zi, cum se şi spun poveştile, seara la culcare. Desigur, dacă Leonard Oprea ar proceda asemenea Şeherezadei în pericol, ar putea să ne ajute el însuşi să prelungim lectura încîntătoarelor sale poveşti. Şi, de altfel, autorul nu va avea încotro. Orice povestitor se află, de fapt, în pericol, viaţa oricărui scriitor atîrnă de capacitatea sa de a (ne) mai spune/scrie poveşti. Mi‑l pot imagina pe Nardi instalat pe vîrful unui munte, pescuind motivele din oceanele înconjurătoare, aruncînd înapoi „peştii” mai mici şi păstrîndu‑i doar pe cei mari, şi pregătindu‑ne apoi poveştile aşteptate, de unii poate şi meritate, pînă la capătul ultim al lumii. Am încercat în final să prind tonul din proza bunului şi îndepărtatului meu prieten. Spre deosebire de prozatorul comentat aici, nu ştiu dacă am reuşit, dar, vorba unui personaj dintr‑un roman american celebru, „măcar am încercat”. Iar dacă Nardi îşi va asuma de bună voie destinul Şeherezadei, îl asigur că voi mai încerca.

Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m‑am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să‑l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor.

Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndu‑mi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le‑a fost recunoscută valoarea cel puţin de către unii din contemporanii ce i‑au şi cunoscut.

Liviu Antonesei

August 2001, în Iaşi


The Book Of Theophil Magus Or 40 Tales About Man (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om),with a foreword by Liviu Antonesei; Polirom Publishing House – 2001, Romania. Paperback English version (translated from Romanian by Bogdan Stefanescu); foreword by Vladimir Tismăneanu; published in the United States by Ingram Book Group, 2003; new edition at AuthorHouse, 2004. ISBN 141075278X (Trade Paperback); electronic book by “LiterNet” , 2004, Romania.

Trilogy of Theophil Magus – the Truth

(“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9)

(In Trilogy of Theophil Magus’ 40 Tales about Man, a great variety of sacred and profane themes, archaic, mythical, contemporary /Moses, Gandhi, Christmas, children, journalism, pilgrimage etc./serves as vivid stimulation for this literary adventure, written with humor, knowledge and wit…in an inviting dialogue with the reader. /Norman Manea – American novelist, essayist);(The Truth, the second book of Trilogy of Theophil Magus is situated in the strange no man’s land where everyday life becomes truly magical. I consider these writings as splendid expressions of a unique vision of our fragmented but marvelously exciting world. Leonard Oprea’s style combines a discovery of hidden meanings of words with a fabulous sense of secret humor. His works received the highest praises from the most influential critics, who rightly compared his vision to works by Thomas Mann, Borges or Paulo Coelho./ Vladimir Tismăneanu – American philosopher, author, essayist); (Leonard Oprea’s 40 Tales of Trilogy of Theophil Magus – The Truth, range from the depiction of the everyday to the mythological and Borgesian to the religious. Honored with numbers of prizes in his native Romania, this writer is a true iconoclast and a true talent./ Adam J.Sorkin – American author, essayist, editor)



  1. […] Liviu Antonesei – There Are Never Enough Tales / Niciodata Nu Sunt Prea Multe Povesti […]


  2. […] Liviu Antonesei – There Are Never Enough Tales / Niciodata Nu Sunt Prea Multe Povesti […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:


Comentezi folosind contul tău Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: