Publicat de: leonard oprea | 23 Decembrie 2012

leonard oprea – Old Tale of Holy-Merry Christmas / Poveste Veche de Sfînt si Fericit Crăciun


Old Tale of Holy-Merry Christmas

 

The news of their return had spread across the city. From the King and his knights to the last servant, men and women were all animated by the announcement. The priests alone frowned and called for God’s Word to validate their distrust. But nobody paid any attention to them. The same question and the same hope, the same fear and relief, the same laughter and the same tears tormented the souls of swineherd and king alike.

The years had gone by with endless wars, with famine and plagues, with frosts and dry seasons, years that looked like the end of the world – such read the chronicles. The hermits sighed and the whole city prayed for the redemption that the two chosen men could bring.

For the Magus and the Errant Knight had been sent, as foretold by the wise men of yore,  to seek and fetch the Effigy and the Epitaph, which alone could provide the key to any living soul’s redemption. For in the face of Death, as everyone knew, we all stand equal.

In vain had the priests tried to prophecy, ‘…it is as it should be, your sins made God turn His face from you…’, for they too had dishonored the Scriptures. The people, from swineherd to king, knew only too well that the priests had lied, cursed, ended the lives of their own brethren. They knew only too well that the Lord has His own ways and that the chosen ones are but few. Nevertheless they had all been praying, though it seemed it was too late. So that, finally, driven mad by the terror, they had decided. They sent the Magus and the Errant Knight to seek out their redemption – the Effigy and the Epitaph.

It was snowing tiny flakes that swirled with the frail breath of the wind and it was sunny and the next day was Christmas. A good omen, they said and laughed at their luck. They had all gathered outside the city gates: the king and knights were all dressed in marten and ermine fur, purple velvet, diamonds and sapphires, the people had washed their hands, face and necks, had combed their hair that still swarmed with lice, and were wearing their awkward best for the occasion, and there was fretting and restlessness outside the city gates. By order of his majesty the king, the innkeepers offered wine and sausages, the jesters tumbled in the snow, and all, all yearned for redemption.

Pigs and chickens sneaked through the legs of the crowd. Legs that kicked. The sudden squeals and various cries merged with the peals of laughter in a strange humming mirth that floated all around with the snowflakes in the sunlight. Suddenly there was silence, except for the scarce cockcrow, dog snarl, or the soft neighing. Then the field of undisturbed white and the dark deep forest nearby froze.

The two reached the magnificent gray stone arch of the gates. They dismounted in front of the king. A short simple bow. The Magus: tall and thin, worn tunic and ragged cloak. The magic stick alone looked the same. The Errant Knight: strong, rough looks and aging face, yet quiet and proud in his scratched armor. The sword alone seemed to throb in his closed fist.

The king returned their greeting and ordered them to speak. They took turns to tell their quiet tale, each showing in strikingly simple words, so masterly chosen, how they had traveled the whole wide world and how they had managed, together, to return safely from their quest, for the Effigy and the Epitaph had unimaginably powerful protectors and keepers.

Clear and resounding, their words stirred the souls, like bowstrings ready to snap.

Finally, the king demanded the unequivocal result. And everything went deaf, for such was the depth of the silence.

The glowing eyes of the Magus and the clear eyes of the Errant Knight met. No one saw their faint smile like a snowflake melting on feverish lips.

‘Speak!’ the royal summons was heard once again, and the crowd took an eager step towards the two men.

‘Wait!’ came their tired advice.

Instantly, the Magus raised his magic stick and the Errant Knight drew a circle with his sword.

What were they going to do – kill each other now, in the hour of their redemption?! Now that the found Effigy and Epitaph had bestowed angelic powers on them? They all gasped, from king to swineherd. But the Magus turned on his heels unexpectedly and pointed his stick at his side of the crowd. And the sword whisked to the side of the Errant Knight.

‘Wait!’ the two men’s voices lashed the air.

A few women yielded subdued cries, a few knights pulled at the reigns and their steeds rose on their hind legs and neighed.

‘Wait!’ and the two took a quick charging step, then another.

The crowd shrunk back, hundreds of throbbing hearts, eyes rolling like those of terrified cattle, all the same, all at once.

The Magus straightened up and brought down his magic stick. The Errant Knight subdued his sword and quietly turned his back on them.

‘We have spoken’, their rocky whisper reached the crowd.

The two men mounted.

The sound of the flying hoofs. For a while, there was nothing but the flying hoofs, dying away.

Eventually, came a late curse. Then another, – then the others. And the whizzing of the flying stones. And the soldiers spurring their horses. The Knights balancing their lances. The priests rushing in front of the crowd, raising the Cross. And may God and may the sins…

The Magus and the Errant Knight melted in the distance like two ghosts, estranged by the fury of blind terror. Yet protected by the play of the snowflakes, by the undisturbed silence of the field and the forest, by the Effigy and the Epitaph.

Amen.

By the Christmas Eve.

***

Poveste Veche de Sfînt si Fericit Crăciun

 

Vestea despre întoarcerea lor se răspîndise în cetate de cîteva zile. De la rege, cavalerii săi şi pînă la ultimul argat, toţi, bărbaţi, femei şi copii fuseseră cuprinşi de însufleţire. Doar preoţii se încruntaseră şi chemaseră Cuvîntul lui Dumnezeu în sprijinul neîncrederii lor. Însă nu‑i băga nimeni în seamă. Aceeaşi întrebare şi speranţă, aceeaşi teamă şi uşurare, acelaşi rîs şi aceleaşi lacrimi zbuciumau sufletul atît al porcarului, cît şi al regelui.

Trecuseră peste ei ani de războaie neîntrerupte, ani de foamete şi ciumă, ani de îngheţuri şi secetă, ani parcă de sfîrşit de lume, scriau cronicarii, oftau schimnicii şi întreaga cetate se ruga acum pentru izbăvirea pe care cei doi aleşi puteau să i‑o aducă.

Magul şi Cavalerul Rătăcitor fuseseră trimişi să caute, să afle şi să aducă Efigia şi Epitaful, după cum spuneau înţelepţii din vechime, singurele în stare să făurească mult dorita cheie a izbăvirii oricui în viaţă. Căci în faţa Morţii, se ştia, cu toţii sîntem egali.

Degeaba încercaseră preoţii să propovăduiască, „…aşa trebuie să fie, pentru păcatele voastre Dumnezeu şi‑a întors faţa de la voi…”, fiindcă ei înşişi necinsteau Scriptura. Oamenii, de la rege la porcar, ştiau că şi popii minţiseră, huliseră, curma­seră viaţa semenului. Ştiau prea bine că Domnul are căile Lui şi puţini sînt cei aleşi. Se rugaseră totuşi, dar parcă era prea tîrziu. Aşa că, înnebuniţi de spaime, hotărîseră. Aşa că trimiseseră Magul şi Cavalerul Rătăcitor să le afle izbăvirea, Efigia şi Epitaful.

Ningea cu fulgi mărunţi răsuciţi de firave fuioare de vînt şi era soare şi mîine avea să fie Crăciunul. Semn bun, îşi spuneau. Şi rîdeau pentru norocul lor. Cu mic, cu mare ieşiseră în faţa porţilor cetăţii: regele şi cavalerii săi, numai blănuri de jder şi hermină, catifea vişinie, diamante şi safire, armuri străluci­toare, panaşe înfoiate, armăsari cu greu stăpîniţi. Iar episcopii şi cardinalii cu aur şi purpură, iar poporul cu mîinile, faţa şi gîtul spălate, cu pletele colcăind de păduchi, dar desţelenite, în haine de sărbătoare stînjenindu‑l, şi freamăt şi mare aşteptare simţeai acolo, în faţa porţilor cetăţii. Din poruncă regală, cîrciumarii dăruiseră vin şi cîrnaţi, saltim­bancii se rostogoleau prin zăpadă şi, toţi, toţi îşi doreau izbăvirea.

Porci şi găini se strecurau printre picioarele mulţimii. Picioare care loveau. Grohăitul scurt sau guiţatul, cotcodăcitul în fel şi chip şi hohotele într‑un curios zumzet de veselie plutind o dată cu fulgii în lumina soarelui. Deodată se făcu tăcere. Doar cîrîitul unui cocoş, mîrîitul vreunui cîine, un nechezat înfundat. Apoi, cîmpia netulburată în albul ei; atît de întunecată şi întinsă pădurea din apropierea cetăţii.

Cei doi ajunseră în dreptul uriaşului arc de piatră cenuşie al porţii cetăţii. În faţa regelui, descălecară. O simplă şi scurtă plecăciune. Magul: înalt, drept, uscat, cu tunica ponosită şi mantia zdrenţuită la poale. Doar toiagul fermecat părea să‑i fi rămas acelaşi. Cavalerul Rătăcitor: puternic, avînd pri­virea aspră şi chipul îmbătrînit, dar liniştit şi semeţ fiind în armura lui scrijelită. Doar spada părea că zvîcneşte în pumnul strîns pe mînerul ei.

Regele răspunse la salut şi le porunci să vor­bească. Şi povestiră molcom, cînd unul, cînd celă­lalt, fiecare arătînd prin cuvinte uimitor de simple, atît de meşte­şugit alese, cum colindaseră lumea în lung şi‑n lat şi cum doar împreună reuşiseră să se întoarcă teferi din căutarea lor, căci Efigia şi Epitaful au avut protectori şi tăinuitori neînchipuit de puternici.

Clare şi răsunătoare, cuvintele lor înfiorau sufle­tele, le încordau precum corzi de arc gata să plez­nească.

În sfîrşit, regele îi întrebă răspicat. Şi dintr‑o dată totul asurzi, atît de adîncă fu tăcerea.

Ochii luminaţi ai Magului şi cei senini ai Cavalerului Rătăcitor se întîlniră. Nimeni nu văzu zîmbetul lor ca un fulg topit de buze înfierbîntate.

– Spuneţi! răsună încă o dată aspră şi nerăb­dătoare porunca regală, iar mulţimea făcu un pas înspre cei doi.

– Aşteptaţi! îi sfătuiră obosiţi.

Fulgerător Magul înălţă toiagul fermecat, iar Cavalerul Rătăcitor roti spada.

Doar nu aveau de gînd să se omoare tocmai acum, în ceasul izbăvirii?! Tocmai acum cînd Efigia şi Epitaful aflate, ştiute, le dăduseră putere de îngeri? Se îngroziră toţi, atît regele, cît şi porcarul. Însă Magul se răsuci pe neaşteptate îndreptîndu‑şi toiagul înspre oamenii de pe partea lui. Spada şuieră înspre cei de pe partea Cavalerului Rătăcitor.

– Aşteptaţi! biciuiră aerul vocile celor doi.

Cîteva femei ţipară înăbuşit, cîţiva cavaleri traseră frîiele şi armăsarii ridicaţi pe două picioare nechezară.

– Aşteptaţi! şi cei doi păşiră repede fandînd o dată, de două ori.

Mulţimea se trase înapoi strîngîndu‑şi rîndurile, sute de inimi zvîcniră şi ochii se rotiră ca la vitele înnebunite de spaimă, la fel la toţi, cu toţii odată.

Magul îşi îndreptă trupul coborîndu‑şi toiagul fermecat. Cavalerul Rătăcitor îşi linişti spada şi le întoarse încet spatele.

– Am spus, auziră oamenii şoapta de piatră.

Cei doi încălecară.

Zgomotul copitelor. Clipe în şir, doar zgomotul copitelor, din ce în ce mai stins.

Într‑un tîrziu, prima sudalmă. Apoi cealaltă şi celelalte. Şi urletul acelaşi, unul. Şi pietrele şuie­rînd. Şi oştenii dînd pinteni cailor. Cavalerii cumpă­nindu‑şi lăncile. Preoţii ţîşnind în faţa mulţimii şi ridicînd Crucea. Şi Dumnezeu şi păcatele…

Iar Magul şi Cavalerul Rătăcitor ca două duhuri topindu‑se în depărtare, înstrăinate de furia spaimei oarbe. Dar ocrotite de jocul fulgilor, de liniştea neclintită a cîmpiei şi a pădurii, şi de Efigie şi de Epitaf.

Amin.

În ajun de Crăciun.

***

Trilogy of Theophil Magus – the Truth

(“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9)

 

(In Trilogy of Theophil Magus’ 40 Tales about Man, a great variety of sacred and profane themes, archaic, mythical, contemporary /Moses, Gandhi, Christmas, children, journalism, pilgrimage etc./serves as vivid stimulation for this literary adventure, written with humor, knowledge and wit…in an inviting dialogue with the reader. /Norman Manea – American novelist, essayist);(The Truth, the second book of Trilogy of Theophil Magus is situated in the strange no man’s land where everyday life becomes truly magical. I consider these writings as splendid expressions of a unique vision of our fragmented but marvelously exciting world. Leonard Oprea’s style combines a discovery of hidden meanings of words with a fabulous sense of secret humor. His works received the highest praises from the most influential critics, who rightly compared his vision to works by Thomas Mann, Borges or Paulo Coelho./ Vladimir Tismăneanu – American philosopher, author, essayist); (Leonard Oprea’s 40 Tales of Trilogy of Theophil Magus – The Truth, range from the depiction of the everyday to the mythological and Borgesian to the religious. Honored with numbers of prizes in his native Romania, this writer is a true iconoclast and a true talent./ Adam J.Sorkin – American author, essayist, editor)

Anunțuri

Responses

  1. [image: Photobucket]

    *So…. HAPPY NEW YEAR!!! [image: Wink]*

    *La Multi Ani! si un An Nou Fericit! Multumim pentru urari! Cu drag, Viorela si colectivul de redactie*!

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: