Publicat de: leonard oprea | 20 Decembrie 2012

leonard oprea – The Tale of a Hermit / Poveste despre un Pustnic


leonard oprea

The Tale of a Hermit / Poveste despre un Pustnic

There’s a beginning and an end for all – or maybe not.

There are words to be spoken within us and without that all may rise and fall eternally in us and beyond us from the beginning of time – or maybe not.

And there’s That Word in each of us – or maybe…

Once upon a time…

There lived a man towards the end of the twentieth century after Christ, somewhere (all right, wherever you wish). A middle-aged man. A man with family and children and all that, living like other billions of people in the human society entirely by laws, taxes, cars, computers, planes, visas, politicians, religious schisms, holidays, doctors, accountants, oil, meat, milk, and bread, in other words, a socially dependent man.

Yet our man, like so many others, like everyone else, practically, wished to become independent. At least a bit. Naturally, everyone tries as well as they can (according to their rank, their eye color, their bank account etc.).

***

Our man had learned about somebody’s words – which had made that person famous and many think, o, how lucky some people are, you come up with a couple of clever words and next thing you know you’re in all dictionaries and encyclopedias – words that have sunk deeply into his mind: ‘The twentieth century will be religious or will not be at all.’

Well, unlike many, unlike countless others, our man really wanted to find out what in God’s name those words meant.

O, do not expect that X Files or Millennium or the newspaper astrology columns, or the books on saints and magi, or the masses and round-tables of the clergy or other such things enlightened our man in any way.

But you have to admit that his was an honorable effort.

Finally, after a couple of years of searching, our man quietly bought a Bible and started reading. Quite industriously.

The reading took him a while. He undertook it like extra-mural courses. Over several years, for there are obligations to one’s family, to society, and you can’t deal with the Bible without the aid of all kinds of dictionaries, and books, and commentaries, and it’s like this book goes on for an eternity.

All went well and the dough of erudition was rising in our man. And, yes, yes, the world kept on turning as it should.

And every now and again, our man returned to the original thought, which he now called a ‘meditation’, to the words from where everything had started.

And, naturally, there came a day when he dropped everything and started thinking of God. Of course, this happened as soon as he learnt that the wonderful cake of erudition tasted moldy.

Gradually at first, then daily, thinking of God over and over again, our man finally started to pray, have wishes, ask himself questions, and supplicate.

And still his problem, the words from where everything had begun and which were the only ones he had not forgotten, was not solved.

At the dusk of his life he decided to leave his family, his grandchildren, his friends, society altogether, and set on a pilgrimage, as a modest tourist, naturally, hoping that maybe he was going to find the answer. It was all he asked for, no matter how good or bad that answer might be.

It goes without saying that by now he was speaking to God on a regular basis. Not as a bigot, naturally, or a sectarian, or a missionary, no, no. He spoke to God like a regular and slightly upset man.

His pilgrimage or planetary tourism, call it as you wish, finally proved useless.

But our man never stopped talking to God, not even after he eventually returned home, and when, no more than a couple of steps away from the end of his life, he realized – quite serenely, we have to grant him that – that some had forsaken him, some had forgotten him, and the family, well, the family rather pressed him to draw his will.

O yes, the day came when our man sitting all alone in his shabby, cell-like room spoke out in relative distress:

‘Tell me, my Lord, please tell me!’

And after a stony silence, he heard something half-uttered and half-unuttered, within him and without, with no beginning and no end, and to be understood somewhat like this:

‘But let Me speak, man! For once, let Me speak!’

And for the rest of his days, our man kept quiet and listened.

And he learnt. More than he wished to learn.

***

Poveste despre un Pustnic

Există un început şi un sfîrşit în toate: sau poate că nu.

Există cuvinte rostite înlăuntrul şi în afara noastră şi astfel se înalţă şi se prăbuşeşte întruna totul în noi şi dincolo de noi de cînd e lumea; sau poate că nu.

Există în fiecare dintre noi Cuvîntul Acela…; sau poate…

A fost odată ca niciodată, că de n‑ar fi nu s‑ar povesti…

Trăia deci, pe la sfîrşitul secolului XX după Christos, undeva (ei bine, da, oriunde vreţi…) un om. Un bărbat între două vîrste. Omul nostru – cu familie, copii şi aşa mai departe – trăia ca alte miliarde de oameni în societate, complet dependent de legi, taxe, maşini, computere, avioane, vize, politicieni, talk‑show‑uri televizate, ziare, fotbal, tratate internaţionale, schisme religioase, concedii, medici, contabili, ulei, carne, lapte şi pîine, cu alte cuvinte, trăia complet dependent de societate.

Dar, omul nostru – ca atîţia mulţi, ce mai, practic ca toţi oamenii – îşi dorea să fie independent. Măcar aşa, un strop. Bineînţeles, fiecare încearcă asta – cum poate (în funcţie de ce are, de la culoarea ochilor pînă la contul din bancă, sau altfel).

Omul nostru aflase şi el de spusele unuia – care prin găselniţa asta devenise celebru; mulţi erau convinşi că, deh, uite ce baftă au unii, scoţi două‑trei vorbe şi gata, eşti trecut în dicţionare –, vorbe care i se întipăriseră adînc în cuget: „Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”.

Ei bine, spre deosebire de mulţi alţii, nenumăraţi, omul nostru chiar a vrut să afle ce Sfîntul Duh înseamnă chestia asta.

Fireşte, nu vă aşteptaţi ca serialele de televiziune mondiale, cum ar fi „X‑Files” sau „Millennium” ori rubricile de astrologie din orice publicaţie de oriunde, ori cărţile despre sfinţi şi magi, ori slujbele şi mesele rotunde ale popilor, ori…, ce s‑o mai lungim, părerile prietenilor să‑l fi lămurit în vreun fel. Însă, trebuie să recunoaşteţi, efortul omului nostru era merituos, chiar lăudabil.

Pînă la urmă, după vreo doi‑trei ani, omul nostru, vrînd‑nevrînd, aşa, mai pe tăcute – gura lumii, gura lumii… –, aşadar, omul nostru şi‑a făcut rost de o Biblie şi s‑a pus pe citit. Cu reală rîvnă.

Lectura asta i‑a cam luat ceva timp. Şi a făcut‑o ca pe o facultate la fără frecvenţă. Adică destui ani, că, deh, familia cere, pensia e bună şi ea la ceva, iar Biblia nu e Biblie dacă nu te ajuţi cu fel şi fel de dicţionare, fel şi fel de cărţi, de comentarii şi, uite aşa, parcă e o carte pentru veşnicie.

Toate bune şi la locul lor, iar omul nostru dospea în el aluatul erudiţiei. Da, da, viaţa şi lumea îşi urmau cursul.

Şi, periodic sau mai puţin periodic, omul nostru revenea cu gîndul – căruia îi zicea, acum, meditaţie – la vorbele acelea de la care începuse totul.

Normal, pînă la urmă a venit şi ziua în care a lăsat totul, dar totul deoparte şi a început să se gîndească la Dumnezeu. Bineînţeles, mai ales după ce a constatat că frumosul cozonac al erudiţiei are gust de mucegai.

Gîndindu‑se mai întîi din cînd în cînd şi pînă ce s‑a trezit că face asta zilnic, gîndindu‑se şi iarăşi gîndindu‑se la Dumnezeu, omul nostru a ajuns să se roage, să pună întrebări, să aibă dorinţe, să spună rugăciuni.

Şi totuşi, problema lui – acele vorbe de la care începuse totul şi pe care, doar pe acestea nu le putuse uita – nu era cîtuşi de puţin rezolvată.

Într‑un amurg de viaţă s‑a decis să‑şi părăsească familia, nepoţii, prietenii, adică societatea, şi să pribegească prin lume – desigur, ca modest turist – doar, doar va afla răspunsul dorit. Deja nu mai conta pentru el cît de bun sau cît de rău va fi răspunsul, conta doar atît: să fie.

Şi se înţelege de la sine că îi vorbea întruna Lui Dumnezeu. Fireşte, sigur că da, nu ca un habotnic, nu ca un sectant, nu ca un misionar, nu ca un pocăit, nu, nu; Îi vorbea Lui Dumnezeu ca un om obişnuit şi puţin necăjit.

Pribegia sau turismul planetar – spuneţi‑i cum vreţi – s‑a dovedit pînă la urmă a fi fără de folos.

Dar omul nostru n‑a încetat să‑I vorbească Lui Dumnezeu nici cînd, întors acasă şi, la doi paşi de sfîrşitul vieţii sale, a constatat – de ce să nu recu­noaştem, cu destulă seninătate – că unii îl părăsiseră, alţii îl uitaseră şi că familia îi cerea, într‑un fel sau altul, să‑şi facă testamentul.

Da, a venit şi ziua aceea cînd omul nostru, singur‑singurel în odaia lui sărăcăcioasă precum o chilie, a rostit rar şi oarecum disperat:

– Spune‑mi Doamne, Dumnezeul meu, spune‑mi Te rog!

Şi, după o tăcere ca de piatră, a auzit rostit şi nerostit, înlăuntrul şi în afara sa, fără început şi fără sfîrşit, dar înţeles cam aşa:

– Dar omule, lasă‑Mă să‑ţi vorbesc! Lasă‑Mă măcar o dată să‑ţi vorbesc!

Şi, cîte zile a mai trăit, omul nostru a tăcut şi a ascultat.

Şi a aflat. Mai mult decît îşi dorea să afle.

***

From:

Trilogy of Theophil Magus – the Truth

(“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9)

 

(In Trilogy of Theophil Magus’ 40 Tales about Man, a great variety of sacred and profane themes, archaic, mythical, contemporary /Moses, Gandhi, Christmas, children, journalism, pilgrimage etc./serves as vivid stimulation for this literary adventure, written with humor, knowledge and wit…in an inviting dialogue with the reader. /Norman Manea – American novelist, essayist);(The Truth, the second book of Trilogy of Theophil Magus is situated in the strange no man’s land where everyday life becomes truly magical. I consider these writings as splendid expressions of a unique vision of our fragmented but marvelously exciting world. Leonard Oprea’s style combines a discovery of hidden meanings of words with a fabulous sense of secret humor. His works received the highest praises from the most influential critics, who rightly compared his vision to works by Thomas Mann, Borges or Paulo Coelho./ Vladimir Tismăneanu – American philosopher, author, essayist); (Leonard Oprea’s 40 Tales of Trilogy of Theophil Magus – The Truth, range from the depiction of the everyday to the mythological and Borgesian to the religious. Honored with numbers of prizes in his native Romania, this writer is a true iconoclast and a true talent./ Adam J.Sorkin – American author, essayist, editor)

Anunțuri

Responses

  1. […] leonard oprea – The Tale of a Hermit / Poveste despre un Pustnic (magultheophil.wordpress.com) […]

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: