Publicat de: leonard oprea | 30 Noiembrie 2012

ASASINUL UNUI PRESEDINTE sau EPH‘PHATHA /leonard oprea/


LEONARD  OPREA

              

ASASINUL UNUI PRESEDINTE  sau EPH‘PHATHA

 

( ROMAN –  FRAGMENT)

 (c) Copyright 2008, Leonard Oprea

All rights reserved.

No part of this text may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise,

without written permission from the author.

***

“I-au adus un surd care nu putea vorbi bine si

L-au rugat sa-Si puna miinile peste el.

El l-a luat la o parte din multime, i-a pus degetele

la urechi; si scuipind, i-a atins limba.

Si privind spre cer, a suspinat si a zis:

Eph’phatha ! , adica: Deschide-te!

Indata i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba

Si a vorbit deslusit.“

(Marcu, 7 / 32-3)

***

Cine va citi aceasta carte nu va pierde nimic,

fiindca va cistiga ceea ce nu s-a pierdut vreodata.“

(Theophil Magus)

***

 CUVINT INAINTE

 Motto:

“… si iata ca nu intotdeauna

fisura in real

inseamna visare sau ne-visare,

caci nu intotdeauna inima iti este deschisa

precum o rara si neasemuita floare de colt de stinca si,

se intimpla astfel cind fierea unui simplu buna-ziua se revarsa in tine

ingrosindu-ti singele pina cind un cheag nebun ajunge sa-ti amuteasca

harul vorbirii si cuvintele se rostogolosec in tine nerostite

pina cind isi pierd sensul –

oh, da,

asa arata deseori disperarea de a fi in viata pentru … pentru ce, oameni buni ?!…

dar, atunci Credinta de ai in tine vei vedea Ingerul Domnului intinzindu-ti aripa sa

si luindu-te la sinul sau in zbor ce iti salveaza… nu marunta-ti viata,

ci in primul rind inima si sufletul care viata sunt intru Dumnezeu

Iisus Christos, Amin.”

(Theophil Magus)

******

     

      Parca taiat brusc cu lama, zimbetul Presedintelui eliberase pielea fetei sale rotunde si, inclestind-o in plasa ridurilor adinci, adunate in jurul pungilor usor vinetii de sub ochi, o incremenise intr-un zimbet larg, viclean. Doar privirea ii era opaca, de peste proaspat mort.

     Toma mentinu pentru citeva secunde crucea lunetei pe chipul Presedintelui. Pe urma o cobori incet, incet pe marul lui Adam, cioc ascutit ce impungea pielea incretita a gitului. Continua sa lunece in jos, inspre inima Presedintelui. Aici se opri.

     Degetul lui Toma mingiie tragaciul armei. Dar nu-l apasa. Romania e totusi la Portile Orientului si orice e posibil in Romania. Chiar daca si Presedintele si agentii sai protectori – haita feroce de pitbull-i gata oricind sa atace si sa sfisie pe oricine ar fi indraznit sa se apropie de boss-ul lor – chiar daca ei, in sinea lor, nu dadeau nici o para chioara pe ipoteza ca vreunul dintre romanii aflati pe Bulevardul Unirii la acest miting ar incerca sa atenteze cumva la viata Godfather-ului Romaniei, Toma se gindea ca, totusi, Presedintele s-ar putea sa poarte vesta anti-glont. Intr-adevar, nu cutezasera romanii un asasinat presedintial in vremuri de-a dreptul crincene, cum fusesera cele ale dictaturii lui Ceausescu, cu atit mai putin ar fi indraznit astazi, insa niciodata nu se stie cum te corupe cultura de coca-cola, nu-i asa ?

Toma zimbi amuzat, dar si ironic.

Asasinarea Presedintelui – astazi, cind in tarisoara romaneasca democratia capitalista devenise cit de cit vizibila si fiecare roman-verde avea afacerea lui, mai mica, mai mare, mai legala, mai si mai ales perfect ilegala, dar, vorba aceea, business!…, nu hotarit lucru – imposibil …

Si Toma surise calm, incredintat ca nu poate fi contrazis.

Deplasa aproape imperceptibil arma si, prin luneta, privi iscoditor miile de mici si mijlocii si mari afaceristi romani adunati in piata. M-da… neo-burghezia proletara si liberalismul post-comunist… Nu – nimeni n-ar fi sarit la gitul Presedintelui.

Amara cugetare, dar asta e – nimeni…

     Dovada?!… Care alta decit faptul ca el, Toma Constantin, se afla acolo, pe terasa cladirii cu apartamente personale si de stat, destinata odata de dictatorul Ceausescu camarillei sale, inalta nomenclatura de partid comunist roman.  Dar, locuita si astazi, dupa zece ani de la revolutie, de aceeasi sacali si hiene; desigur, alta blana… Fireste – tot ei sint legiuitorii cu fatzarnic zimbet de buni samariteni  ai noii puterii politice. Datorate cui, decit revolutiei anti-comuniste din decembrie 1989 si marelui popor roman, vorba lui Nea Iancu, box populi, box dei ?!…

       Deci – cind el, Toma-nimeni, se afla acolo astazi, septembrie sapte al anului 2001, fara sa-l intrebe cineva de sanatate macar, daramite sa-i fi cerut vreun act de identitate, fiindca era blocul lor, al Puterii si era dincolo de orice suspiciune, care alta dovada ?!…

     Dovada?!… Care alta decit aceea ca el, Toma Constantin, pina la urma un roman ca atitia altii in aceasta zi de septembrie a anului de inceput de mileniu trei, in asta dimineata cu cer diamantin, se instalase nestingherit pe  terasa acestui bloc si statea acum asezat comod intr-o ideala pozitie de tragere asupra Presedintelui tarii ?

     Dovada?!… Care alta in afara de aceea ca multimea de pe marele bulevard, pavat cu marmura rosietica precum singele inchegat, monument poruncit de Ceausescu si inchinat  proletariatului roman,  poporul se agita zumzaind, trepida cu veselie de nuntas fluturind stegulete, inaltind baloane multicolore aclamindu-si strident, dar entuziast Presedintele, acelasi – da, cum altfel ?!! – acelasi mereu iubit conducator?

    Dovada ?!… Care alta, cind, in drumul ei catre tribuna oficiala, desi abia se tira, limuzina prezidentiala se mai si oprea din cind in cind, pentru ca Presedintele sa stringa miinile poporului intinse febril spre el, sau – sa primeasca linistit, cu generozitate presedintiala, buchete de flori din partea poporului iubitor si recunoscator ?

     Uriasul carnaval ii reamintea lui Toma de vizitele de lucru ale dictatorului Ceausescu care, pina in clipa mortii sale refuzase sa creada ca poate ajunge in fata unui pluton de executie format din soldati-proletari romani. De fapt, in ascuns, Toma nutrea convingerea  ca soldatii fusesera drogati, altfel nici unul dintre ei nu ar fi apasat pe tragaciul armei.

Dar, in nici un caz nu accepta celalalt film, prezentat de unii ziaristi si politologi, asa mai pro-teoria conspiratiei, cum ca executia dictatorului si a sotiei sale nu fusese decit o abila punere in scena… Daaa, si producatorii si scenaristii, odata cu regizorii, coregrafii, scenografii, actorii si chiar unii figuranti  – toti meritau “Oscar”-ul pentru cel mai bun film strain al anului 1989.  Si, consecinta normala – toti acestia nu sint decit acei care astazi neinduplecati – oh, cit de neinduplecati – aprig tin in miini-ghiare biciul si piinea circului romaneasc al democratiei post-comuniste si pro-capitaliste si, ce mai incoace si-n colo, curat rai ! ar fi exclamat Pristanda… Soldatii, drogati sau nu, impuscasera doar doua cadavre…

Toma rise infundat, dar ramase concentrat asupra tintei sale.

 … si, oricare ar fi fost taina acelui  Sfint Craciun patat cu singele lui Nicu si Lenuta Ceausescu, asa, ca-ntr-un istoric blestem de secol douazeci peste Carpati si Dunare, ei bine, Toma putea sa jure ca niciunul dintre judecatorii publici, nu doar juriul, destui altii, comitetii-centrali-membri de partid, dar si falitii lor: negustorii si functionarii si ciocoii post-moderni si, in fine, toata acea fanariotzime romana de secol 21 scalimbaindu-se, exhibindu-se in mod revolutionar si post-comunist pe la televiziuni, prin ziare, dar, mai ales in Parlament si Guvern, asadar nici unul dintre autorii sentintei ce condamnase la moarte prin impuscare sinistra pereche dictatoriala carpato-dunareana, nici unul nu traise si nu indurase tirania ceausista precum vreunul dintre iobagii si tirgovetii romanii aflati acum in piata, precum o imensa turma atit de fatidic, mioritica. Sau, atit de bovina?

Dar – buna vorba, buna tare! – fiecare popor sau, populatie? in sfirsit, fiecare popor isi merita soarta.  Chiar daca despre acel decembrie ’89 se tot trimbitase ca a fost momentul istoric cind, vezi Doamne, cutitul dictaturii comuniste ajunsese la osul romanului, ei bine, stirbul tais stalinist-maoist-ceausist tot mai avea de spintecat ceva carne pina la os. Nu, nicidecum nu atinsese inca osul…

Asta credea Toma.

Si, Toma mingiie tragaciul armei.

… iar invizibilul cetatean roman iertator-impartial si cu deosebire patriot nevoie-mare, la urma urmei  nu dorea decit o bunastare personala mai stropita cu coca-cola, cu bluejeans, cu televizore color, cu automobile occidentale… Dar si cu vise in pasaport ,  pentru Germania, Italia ori Franta, nici pentru SUA n-ar fi rau, plus ceva valuta in marci sau dolari, deh, sa mai iasa prin lume, pentru una-alta, turism profitabil sau vreo gainarie cu cistig rapid si asa mai departe. Nu, in nici un caz nu dorea varsare de singe, asa cum, mai din pornire revolutionara, mai din greseala, mai din cine stie ce conspiratiuni tenebroase, ori din scenarii securiste profesionist executate, sau ca deh, era ocazia neasteptata sa mai platesti indesat o polita vecinului, ori, beat crimpot trageai la intimplare si urlai cit te tineau bojocii “Moarte lui Ceasca!” – da, da –  asa cum in fapt in decembrie ’89 se savirsise destula varsare de singe in “nopti furtunoase” de pomina internationala…

Toma isi zimbi, multumit de ampla sa cugetare istorico-politica, dar in special, sincera…

         Dupa care, cu grija, Toma Constantin isi rearanja patul armei in causul umarului.

Inspira lent, adinc. Expira la fel de lent, de adinc. O data, de doua ori, de trei ori…

Cind isi simti trupul relaxat  – decise: … nu, nu va tinti pieptul Presedintelui.  Da, era posibil ca Presdintele sa fi cerut vesta anti-glont.  Chiar si, doar asa, ca gest de imitatie provinciala a ceea ce vazuse prin filmele americane. Toata lumea politica romaneasca are in Romania de astazi, mai pe fata, mai pe ascuns, un model de viata personala multilateral dezvoltat si ramificat intru toate cele – modelul american.

De la McDonald’s nutrition si pina la White House. Cum? Simplu: filmul american – de la serialul de televiziune si pina productiile hollywood-iene.

De ce ar face exceptie Presedintele?! Si, fara efort, Toma si-l inchipui  pe Presedinte – cu trupul sau de intelectual neo-comunist – un batrin urangutan epilat neglijent, in chiloti imprimati cu stema Romaniei, maieu cu stema SUA, sosete cu jartele in culorile tricolorului national, pregatindu-se sa imbrace costumul de Superman in fata oglinzii  din dormitorul sau prezidential. Pe noptiera cu tablie de marmura neagra, sticla de cristal de Boemia, plina pe jumatate cu whiskey vechi de cel putin zece ani; linga sticla, bolul de argint cu gheata si butelia cu sifon. Alaturi, in scrumiera de argint, un trabuc cubanez fumegind si, tot pe noptiera,  un Colt 45 cu prasele de fildes, primit in dar intr-o vizita prezidentiala in Dallas-ul vestitului serial cu acelasi nume… Din patul cu baldachin din lemn de mahon sculptat a la Cotroceni, Doamna tarii, soatza lui cea prezidentiala tolanita intre asternuturi de matase, il soarbe din priviri.  Marelui roman-de-stat ii surid albe-rozii-dolofane o coapsa, umarul si un brat ascunzind sagalnic sinii, totusi, cam uscati… Ce  sa-i faci? Mai imbatrineste omul. The First Lady este coafata a la Monica lu’ Clinton si rinjeste languros tintind plina de pofte bovariene chilotii prezidentiali imprimati cu stema Romaniei…

Pe ecranul televizorului cu diagonala de cel putin un metru si-un cot – negocierile de pace din Orientul Mijlociu. Presedintele se sfredeleste cu privirea, nu in, ci prin oglinda. Gusta whiskey-ul chilimbariu din paharul tot din cristal de Boemia si rosteste sec, aspru, categoric: O.K.!

      Toma ofta hitru: cine nu-i imita pe americani in lumea asta… globalizata?! Nici el nu face exceptie. De ce ar face?! Nu e mai comod asa, sa gindesti cit mai putin si sa fii tot mai “liber”? Sa fii dator vindut bancilor si statului, dar sa fii obsedat de fitness?

M-da…, trebuie sa fie totusi si o alta America.

Dincolo de toate astea… America sansei de a fi  tu-insuti.

Altfel… Da, fireste , altfel  SUA n-ar fi America…

      Si Toma se incrunta, mormaind: O.K.

Apoi –  hotarit, lin si precis,  pantera ghemuindu-se sa atace – manevra incet, usor arma pina cind aduse din nou crucea lunetei pe fata Presedintelui. Se concentra. Hotarise sa apese pe tragaci exact in momentul in care Presedintele va rosti blind, dar barbateste totusi, cunoscutul si popularul sau salut:

“Bine v-am gasit oameni buni, dragi concetateni! “

Dar agentii securitatii prezidentiale se apropiara in graba de Presedinte. Si il inconjurara oarecum nelinistiti. 

     Toma se incorda pregatindu-se sa-si retraga arma din orificul aflat in balustrada din beton ce inconjura ca un mic zid compact intrega terasa a cladirii. Acest orificiu nu era decit una dintre gurile de scurgere a apei de ploaie. Insa, pesemne din neatentia constructorului,  era mai mare decit celelalte si plasata mai jos, adincita in platforma terasei. Privind prin deschiderea circulara, puteai supraveghea mare parte din bulevard si tribuna oficiala din fata Palatului Parlamentului, ex-“Casa Poporului”, alt mega-monunment ceausist. Pe linia gaurii, in prelungirea ei, cam la un metru si jumatate distanta de ea, pe terasa se afla stilpul antenei de televiziune a blocului. De jos, din piata, cu ochiul liber era practic imposibil sa vezi teava armei cu luneta, fiindca stilpul antenei obtura imaginea. Chiar si folosind un binoclu puteai foarte usor sa confunzi teava armei cu vreun gunoi adus de vint si intepenit acolo, in gaura balustradei. 

     Stiind toate acestea, Toma reusi sa-si controleze reflexul de fuga. Observa prin luneta armei ca toata agitatia se produsese din cauza unuia dintre reporterii de televiziune. Reporterul blocase calea Presedintelui, chiar la capatul scarilor, acoperite cu un covor rosu, ce duceau la tribuna oficiala. Si mai vazu cum unul dintre cei trei agenti care-l izolasera rapid pe reporter, il lovi pe acesta scurt , fulgerator cu pumnul la baza coastelor, in dreptul ficatului. Omului i se inmuiara genunchii. Apoi, sprijinit abil de agenti, parasi palid, cu rasuflarea taiata locul ce-l crezuse ideal pentru o declaratie smulsa  Presedintelui, cu doar citeva minute inainte ca acesta sa-si rosteasca speech-ul.

     Presedintele incepu sa urce radios scarile tribunei. Pasea elastic, tinereste. Elegantii si stralucitorii sai pantofi negri lasau urme adinci in covorul rosu. Uralele multimii impleteau deja uriasa cupola de triumf deasupra tribunei prezidentiale.

     Godfather-ul natiunii romane ajunse in dreptul microfoanelor. Facu un semn larg cu bratele, fluturindu-si miinile. Astepta binevoitor supunerea celor care-l votasera. Ochii mici, caprui ii scinteiara pret de o clipa. Apoi, isi recapatara firesc, rapid opacitatea lor obisnuita, de peste proaspat mort. Nevazut giulgiu, tacerea se asternu curind, acoperind multimea. Buzele subtiri ale Presedintelui zvicnira:

– Bine v-am gasit oameni buni….

Dar vocea de ventriloc se sparse intr-un horcait scurt, un fel de guitzat stins.

Primul glont strapunsese teasta prezidentiala chiar intre ochi.

Al doilea fulgerase in baza gitului.

Inspre poporul cel ascultator si iubitor, in loc de: “… dragi concetateni! ” tisni un jet de singe purpuriu.

Mai intii tacerea de cavou. Apoi urletele – miilor de cetateni cu drept de vot si ale sirenelor masinilor politiei.

Presedintele Romaniei fusese asasinat.

Primul asasinat prezidential din istoria Romaniei.

******

     Toma isi retrasese arma din orificiul balustradei. Curios totusi, mai zabovi pret de citeva momente in dreptul gaurii, pentru a admira cutremurul ce convulsiona si dezmembra multimea. Panica era de necontrolat si oamenii se calcau pur si simplu in picioare, intr-un dans haotic si grotesc.

    Insa Toma nu se lasa furat de apocalipticul spectacol. Robot bine reglat, isi demonta rapid si precis arma in bucati. Le puse una cite una, impreuna cu tuburile gloantelor trase, in mica valiza din aluminiu, de linga el. Desuruba apoi dopul recipientului plat,  tratat anticoroziv, instalat in tot capacul valizei si umplut cu acid sulfuric in solutie concentrata. Inchise cu grija valiza.  Pe urma o ascunse in groapa dinainte sapata in lada cu nisip necesar in caz de incendiu, lipita de  zidul uscatoriei de rufe, din apropierea sa.  Acoperi bine cu nisip valiza. Dupa care, sprijinindu-se pe coatele aparate si pe genunchii protejati de cotiere si de genunchiere, se furisa cu iuteala de sopirla pina la iesirea din scara de bloc. Aceasta scara avea intrare doar din aleea aflata in spatele blocului. Usa intrarii dinspre piata fusese intarita cu bare metalice. Si cu un lacat  solid era zavorita pe veci de catre pensionarii ce locuiau la parter, terorizati de jafurile descrise copios in orice cotidian bucurestean.

     Toma debloca usa iesirii de pe terasa, in scara blocului. Celelalte cinci usi ale scarilor cu iesire pe terasa ramasera blocate, asa cum le “aranjase” chiar el inainte de miting, pentru a nu fi surprins de vreun locatar care ar fi tinut mortis sa ajunga pe terasa,  chiar in aceasta dimineata.

     Cu miscari de ninja se prelinse inauntrul scarii de bloc. Astepta in penumbra, lipit de zid, pina cind se convinse ca era singur pe palierul ultimului etaj.  Asa cum bine isi imaginase, locatarii blocului care nu se aflau inca in multimea de pe bulevard, ingroziti de faptul ca, de la fereastra, sau de pe balcon devenisera martori la asasinarea Presedintelui, se incuiasera temeinic in casa. Si, in ruptul capului n-ar fi deschis cuiva usa, nici macar sotiei defunctului, daca le-ar fi cerut ajutorul. Cu atit mai putin Politiei. Nimeni nu dorea sa-si complice inutil viata.

     Arunca genunchierele si cotierele in conducta metalica pentru gunoi, ascunsa in camarutza aflata in capul scarii.

     In sfirsit, cobori cele citeva trepte ce-l desparteau de palierul ultimului etaj si chema liftul.

     Inainte de a parasi liftul, Toma isi puse ochelarii de soare.

     Odata aflat in afara intrarii in scara blocului, scoase din buzunarul jachetei bricheta si pachetul de tigari “Lucky Strike”. Cu gesturi domoale isi aprinse o tigara.  Intre timp cerceta pe sub sprincene aleea si micul parc amenajat ca loc de joaca pentru copiii din bloc. Doar un costeliv ciine vagabond dadea tircoale celor citeva tomberoane cu gunoi revarsat din plin, nu foarte departe de leaganele copiilor din mijlocul parcului.

     Toma ofta incet, dar multumit: se miscase extrem de rapid, fara ezitari, precis.

Insa timplele ii zvicneau inca. Si isi simtea urechile arzind inca. Dar era multumit, tare multumit…

     Trase cu sete din tigare.

Si, dintr-o data coplesit parca de seninul si cladura acestei zile de toamna din an de gratie 2001, de linistea si pustiul din fata cladirii, parca imbatat de aerul mirosind deja a frunze uscate, parca rascolit si atzitzat de galbenul-viu si rosul-aprins deja pregatindu-se a cotropi copacii din jur, Toma pasi alene pe trotuarul ce ocolea blocul si ducea pe trotouarul larg al Bulevardului Unirii. 

     Mergea relaxat si fredona nu tocmai fals, faimoasa piesa  “Let It Be “, a nu mai putin celebrilor Beatles.  De ce tocmai “Let It Be “ ?! 

Asta se  intreba si el-insusi, dar nu neaparat pentru a afla vreun raspuns.

Ci doar fiindca se simtea asa, un copil care inventase un joc grozav.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: