Publicat de: leonard oprea | 18 Iulie 2012

leonard oprea THE MONKS and A KITTEN


 

leonard oprea

THE  MONKS and  A KITTEN

(… a tale dedicated to the “Little Hawk”)

 

      This is how this tale has been told to the Buddhist monks for hundreds of years.

One beautiful summer day, the monks from the temple up in the mountains came all out to stack the hay on the meadow around the temple yard. It was a clear sunny day, a pleasant breeze was spreading the smell of hay and everybody was working with a feeling of clean and happy peace of soul. They all felt like children without any care. At one point, out of nowhere, a kitten showed up in their midst and started playing in the hay. It jumped, it gamboled, it ran in all directions, it scattered the hay with its little paws. One by one the monks stopped working to admire the enchanting grace and agility of the kitten. They seemed bewitched as they watched motionless the play of the animal. And the kitten went on jumping and gamboling mindless of the rapture of the humans.

After a while, the monks started one by one to play with the kitten. They jumped, they gamboled, and ran in all directions. Their happy juvenile laughter filled the forest. The kitten must have thought they were larger, slower kittens. For it was not afraid as it went on with its enchanting play.

All until one of the monks managed to catch the kitten and nestle it in his arms, caressing it and making it purr happily.

Then the row began. For each monk wanted the kitten for himself. Like as many children fighting over one toy.

Soon their angry voices were heard in the silence of the forest, in the peace of the temple.

The head monk reached the meadow just as the peaceful monks were on the brink of a scuffle.

The eldest monk told him what happened in a few words.

The head monk fell silent for a few moments that seemed endless like the unbounded clear sky.

Then he took the kitten in his arms, caressed it, and asked curtly:

‘Who should have it, one of you, all of you, or the temple?’

The silence of each man’s judgment was not long. The quarrel started afresh even more fiercely.

The head monk once more demanded:

Decide!

The monkish din was the only answer.

Than the head monk commanded them:

‘Watch!’

And he tore the kitten in half.

***

When the pet novice of the head monk returned from his long pilgrimage, he was immediately brought to the head monk’s cell.

Inside, having fasted and meditated for many days, the head monk met him affectionately and invited him to sit by his side. Then slowly and dispassionately he told him what had happened.

Then he asked:

‘What would you have done in my place?’

The novice stood up, went to the threshold, paused for a moment looking his teacher in the eye, then picked up his sandals full of the dust and mire of the many roads. Slowly he placed them on the top of his head. Then he left the cell without a word.

***

For hundreds of years the Buddhist monks have sought the hidden meaning of this tale. Especially that for any true Buddhist, it is a well known fact, and even more so for a Buddhist monk, that the killing of any living creature is a crime and loving everything around them is a sacred duty.

For hundreds of years the Buddhist monks have sought the hidden meaning of this tale for it is said that the moment the sandals full of the dust and mire of wandering stood on the shaved head, both the teacher and the novice reached their illumination.

And for hundreds of years the monks have provided thousands of answers and interpretations for this tale.

Possibly all true.

***

But the wheel of destiny keeps turning and none but the One, the Lord knows what the year, the day, the hour, or the instant may bring.

***

One beautiful summer day, the monks from the temple up in the mountains came all out to stack the hay on the meadow around the temple yard. The sun, the clear sky, the pleasant breeze, the smell of hay…

And the kitten, like quick silver.

And the tale was spun as before, a long, long time ago.

Except that now the head monk was the one-time novice.

The monks surrounded him.

They each remembered what had happened once with the kitten.

And they each waited: for the death of the kitten or the unraveling of the hidden meaning.

The head monk caressed the kitten, nestled in his arms and spoke:

‘The sun is shining. The sky is clear. The breeze is spreading the smell of hay. The birds fly in the air and never wonder about the air. The fish swim and never wonder about the water. The hay must be stacked. Let the kitten be. Everything is so quiet and peaceful.’

Then he let the kitten go. And the little animal started to jump and gambol and run in all directions.

And the monks stacked the hay with the souls and hearts of children without a care.

Indeed, they say less than an hour later they have forgotten the kitten that played freely.

Everything was quiet and peaceful.

***

CALUGARII şi  O PISICUTA

( … poveste dedicată “Micului Soim”)

 

      De sute de ani, povestea e spusă astfel călugărilor budişti:

Într‑o zi frumoasă de vară, călugării unui templu din munţi ieşiseră cu mic, cu mare să strîngă fînul de pe pajiştea care înconjura curtea templului. Era soare, cer senin, o boare plăcută împrăştia mirosul fînului şi toţi munceau cuprinşi, pătrunşi de o pace curată şi veselă. Se simţeau ca nişte copii lipsiţi de griji. La un moment dat, nu se ştie de unde, între ei a apărut o pisicuţă care a început să se joace în fîn. Sărea, făcea tumbe, alerga în toate părţile, împrăştia fînul cu lăbuţele; pe scurt, unul cîte unul călugării se opriră din lucru pentru a admira cu mare încîntare neasemuita graţie şi agilitatea pisicuţei. Păreau a fi vrăjiţi precum priveau nemişcaţi jocul micului animal. Iar pisicuţa sărea, făcea tumbe fără să‑i pese cîtuşi de puţin de oamenii care o sorbeau din priviri.

Au stat aşa o vreme, apoi unul cîte unul călugării au început să se joace cu pisicuţa. Săreau, făceau tumbe, alergau în toate părţile. Rîsul lor ca de copii veseli răsuna în toată pădurea. Şi pisicuţa îi credea pesemne nişte pisoi mai mari şi mai puţin sprinteni. Şi nu se speria de ei. Îşi vedea liniştită de jocul ei fermecător.

Asta pînă cînd unul dintre călugări a reuşit s‑o prindă, s‑o cuibărească în braţele lui, s‑o mîngîie, iar pisicuţa să înceapă a toarce fericită.

Apoi a pornit cearta. Căci fiecare călugăr vroia pisicuţa pentru el. Precum mai mulţi copii şi o singură jucărie.

Astfel, nu după multă vreme, glasurile lor pline de furie s‑au auzit în liniştea pădurii, în pacea templului.

Stareţul templului a ajuns pe pajişte cînd paşnicii călugări se pregăteau să se încaiere.

Cel mai în vîrstă dintre călugări i‑a povestit în cîteva cuvinte ce se întîmplase.

Stareţul a tăcut preţ de cîteva clipe ce nesfîrşite parcă au fost, ca şi nemărginitul cer senin.

Apoi a luat pisicuţa în braţe, a mîngîiat‑o şi a întrebat scurt:

– A cui vreţi să fie, a unuia dintre voi, a voastră sau a templului?

N‑a fost prea lungă tăcerea judecăţii fiecăruia. Şi mai aprigă a izbucnit din nou cearta.

Stareţul le‑a cerut iarăşi:

– Hotărîţi‑vă!

Larma călugărilor a fost răspunsul.

Atunci stareţul le‑a spus:

– Priviţi!

Şi a rupt pisicuţa în două.

***

Cînd cel mai iubit şi mai preţuit ucenic al stareţului s‑a întors din lunga sa călătorie, a fost pe dată chemat în chilia stareţului.

Înăuntru, aşezat de multe zile în post şi cugetare, stareţul l‑a întîmpinat cu dragoste şi l‑a îndemnat să stea jos, alături de el. Apoi i‑a povestit domol şi fără patimă tot ce se întîmplase. După care l‑a întrebat:

– Tu ce ai fi făcut în locul meu?

Ucenicul s‑a ridicat, s‑a apropiat de pragul uşii, a zăbovit un strop, privindu‑şi învăţătorul drept în ochi, pe urmă şi‑a luat de pe prag sandalele pline de colbul şi noroiul drumurilor străbătute. Încet, le‑a pus pe creştet. Şi fără să scoată nici un cuvînt, a părăsit chilia.

***

Sute de ani călugării budişti au căutat tîlcul ascuns al acestei poveşti, mai ales că prea bine se ştie – pentru orice budist adevărat, cu atît mai mult pentru un călugăr budist – uciderea oricărei fiinţe vii este o crimă, iar dragostea pentru tot ce îl înconjoară este o datorie sfîntă.

Sute de ani au căutat tîlcul ascuns al acestei poveşti căci se mai spune că, în acea clipă cînd pe creştetul ras au stat sandalele pline de colbul şi noroiul rătăcirilor, atît stareţul, adică învăţătorul, cît şi ucenicul şi‑au atins iluminarea.

Şi în sute de ani călugării au dat mii de răs­punsuri, de tălmăciri ale poveştii.

Poate că toate adevărate.

***

Dar se învîrte necontenit roata destinului şi nimeni în afară de Acela, Domnul, doar Unul, nu ştie ce‑i aduce anul, ziua, ceasul, clipa.

***

Într‑o zi frumoasă de vară, călugării templului din munţi ieşiseră cu mic, cu mare să strîngă fînul de pe pajiştea din jurul curţii templului. Soare, cer senin, boarea plăcută, mirosul fînului… Şi pisicuţa – precum argintul viu.

Şi povestea se toarse – la fel cum se petrecuse odată, cîndva, cu multă, multă vreme în urmă.

Atît doar că, acum, stareţul era urmaşul fostului ucenic.

Călugării l‑au înconjurat. Şi fiecare şi‑a adus aminte ce se întîmplase o dată cu pisicuţa. Şi fiecare aştepta: fie moartea pisicuţei, fie dezlegarea tîlcului ascuns.

Stareţul mîngîie pisicuţa cuibărită în braţele sale, apoi spuse:

– Soarele străluceşte. Cerul e senin. Boarea împrăştie mirosul fînului. Păsările zboară în aer şi nu se întreabă despre aer. Peştii înoată şi nu se întreabă despre apă. Fînul trebuie strîns. Lăsaţi pisicuţa în voia ei. E atîta linişte şi pace.

Apoi a dat drumul pisicuţei din braţele sale. Şi micul animal a început să sară, să facă tumbe, să alerge în toate părţile.

Iar călugării au strîns fînul ca nişte copii lipsiţi de griji simţindu‑şi sufletul şi inima.

Ba, mai mult, se povesteşte că nici după un ceas uitaseră de pisicuţa care se juca în voia ei.

Era linişte şi pace.

***

 (from Trilogy of Theophil Magus – the Truth (“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9 // In Trilogy of Theophil Magus’ 40 Tales about Man, a great variety of sacred and profane themes, archaic, mythical, contemporary /Moses, Gandhi, Christmas, children, journalism, pilgrimage etc./serves as vivid stimulation for this literary adventure, written with humor, knowledge and wit…in an inviting dialogue with the reader. /Norman Manea – American novelist, essayist);(The Truth, the second book of Trilogy of Theophil Magus is situated in the strange no man’s land where everyday life becomes truly magical. I consider these writings as splendid expressions of a unique vision of our fragmented but marvelously exciting world. Leonard Oprea’s style combines a discovery of hidden meanings of words with a fabulous sense of secret humor. His works received the highest praises from the most influential critics, who rightly compared his vision to works by Thomas Mann, Borges or Paulo Coelho./Vladimir Tismăneanu – American philosopher, author, essayist);(Leonard Oprea’s 40 Tales of Trilogy of Theophil Magus – The Truth, range from the depiction of the everyday to the mythological and Borgesian to the religious. Honored with numbers of prizes in his native Romania, this writer is a true iconoclast and a true talent./ Adam J.Sorkin – American author, essayist, editor)

 

Anunțuri

Responses

  1. […] leonard oprea THE MONKS and A KITTEN (magultheophil.wordpress.com) […]

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: