Publicat de: leonard oprea | 5 Martie 2012

leonard oprea IATA-MA DECI – O GEANA DE PURPURA


leonard oprea
IATA-MA DECI – O
GEANA DE PURPURA

Motto: 

„… ce stim despre Moarte ? – stim ca exista; ce stim despre Viata? – tot ce ne imaginam pina la Moarte; ce stim despre noi insine ?- doar Dumnezeu stie; ce nu stim despre Viata, Moarte si Dumnezeu ? – nu stim absolut nimic, in afara de Speranta, Iubire si Crima lui Cain…”

(Theophil Magus)


Écrasez L’INFAME! răsună aspră şi ascuţită porunca, tulburînd liniştea dinăuntrul minţii lui Fabie. Înceţoşată de tristeţe. Decolorată de oboseală. Ce mai faci? se întrebă Fabie: merg spre parc şi trec acum pe lîngă biserica înaltă, proaspăt zugrăvită cu vopsele preparate din iarba oraşelor murdărită nu de silă, ci născută din ea, iar picioarele-mi sînt limbi grele de clopot, pot exista clopote de lut? cred că da, din moment ce cîntecul le e zgomot de resac, oare aşa să răsune?! într-adevăr, parcă sînt un pinten de stîncă cenuşie şi găunoasă de care se sparg gîndurile, se pulverizează, chiar, dar nu înţeleg de ce nu mă stăpînesc, pisîndu-mă cu maiul realităţii pînă cînd voi ajunge o mîzgă rău mirositoare.
Fabie oftă. Cu vîrful degetelor schiţă o mişcare: mi-e lehamite, privi înspre vitrina unui magazin de stofe, apoi întoarse capul şi, pe partea cealaltă a străzii, zări o femeie, ochii i se luminară, dar numai pentru o fracţiune de secundă, pe urmă îşi îndreptă spatele şi, avînd acelaşi chip atît de asemănător cu o mască de ghips, îşi continuă drumul.
În curînd ajunse în parc. Se aşeză pe o bancă. Din buzunarul scurtei îmblănite îşi scoase sandvişul pe care nu-l mîncase la prînz din cauza autotrenului plin cu saltele şi scaune, ce-i sosise pe neaşteptate la rampă. Trebuise să facă recepţia mărfii fiindcă pînă la ora patru urmau să mai sosească încă două camioane cu mobilă. Şi sosiseră.
Fabie oftă obosit. Despachetă cu grijă feliile de pîine, văzu că între ele se află şuncă, brînză topită şi castravete murat tăiat mărunt, clătină satisfăcut din cap şi muşcă. Mestecînd, regretă că nu are la îndemînă un pahar de vin roşu, dar se consolă cu gîndul că seara, acasă, îl aşteaptă o sticlă de Pinot Noir. Deasupra lui, coroana teiului de care era sprijinită banca, se întindea şi se înălţa, însemn heraldic crescut pe neaşteptate la dimensiuni gigantice. Ruginii, galbene, sau verde palid în contur de purpură, frunzele agăţate cu disperare de rădăcinile înălţate spre soare, sau plutind uşor spre cele înfipte în pămînt, sutele de frunze de sus, miile aşternute pe alei, pe iarbă, foşneau chinuite de vîntul cald, luceau stins în lumina soarelui cu aură sîngerie şi, după ce privi atent în jur, apoi spre bolta albastrămovcenuşie, Fabie se opri din mestecat şi suspină pentru că acum ar fi vrut să facă altceva decît să mănînce, în acest sens de amiază şi de toamnă pîrguită, dar îşi aminti că e ziua morţilor, că va mai avea de mers, mult de aşteptat, deci, necesar un minimum de hrană – într-adevăr, ar fi nepotrivit să asist la spectacolul jalnic de la cimitir, ologi, lumînări aprinse şi bocete prelungi sau smiorcăituri discrete, să mă concentrez ca să-mi păstrez mutra de cioclu, iar maţele să-mi miaune stupid,… preacinstită fie-le amintirea, dar nu aşa, nu, nu, chiar o zi, doar una, nu te poţi gîndi la morţi numai cu respect, mai simţi nevoia să-i bîrfeşti, să-i înjuri, da, să-i înjuri, greşelile alcătuiesc imagini vii, dau prospeţime amintirii, respectul exagerat e doar un mod plăcut de a-ţi reactiva dorinţa de virtute, şi reîncepu să mestece. Pe unde naiba umblă femeia asta? maică-sa o să înceapă din nou să ne mustre pentru întîrziere, ba nu, o să ne privească adînc, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, taică-său o să-şi joace fălcile şi amîndoi vor fi foarte gravi – se uită la ceasul din capătul aleii – e cinci fără un sfert, sper că a cumpărat lumînări, flori… ce bani fac florăresele, nu cred că dau
firul sub şapte lei, doar o dată pe an e ziua-morţilor şi azi banul devine cu adevărat ochiul-dracului, la naiba, ce face?!
Strînse în pumni hîrtia în care fusese împachetat sandviciul, se ridică de pe bancă şi se îndreptă spre cel mai apropiat coş cu hîrtii. Ajuns lîngă el, aruncă înăuntru ghemotocul, apoi îşi scoase o ţigară. Şi-o aprinse nervos. Începu să se plimbe împrăştiind frunzele cu vîrful pantofilor. Aruncă ţigara.
Îmbrăcată în negru, subţire şi părînd astfel cu mult mai înaltă decît era în realitate, Anda apăru în capătul aleii. Într-o mînă ţinea o coroană mică din garoafe roşii, iar în cealaltă un buchet de dalii. Fabie o zări şi începu să zîmbească. Ştia că daliile erau pentru el: pentru morţi. Mama soacră va fi înduioşată. Anda strigă veselă ceva de neînţeles. Fabie aleargă spre ea. Femeia se opri şi-l aşteptă. În cîteva secunde Fabie parcurse aleea. Luă buchetul din mîna soţiei, apoi o sărută. Iartă-mi, spuse Anda îmbujorîndu-se, maşinile vin greu, înghesuială, dar nu m-am supărat, mi-am închipuit, răspunse el, e o adevărată nebunie astăzi, mă şi mir cum de nu-i plin pînă şi parcul ăsta, mulţumesc pentru flori, o să le pun şi eu pe mormînt, bine, bine, zîmbi Anda, şi aici au fost îngropaţi şi s-ar fi…, cine? se miră Fabie, eh, şi tu, uite poarta castelului, eroii, aha, făcu Fabie, evul mediu mijlocitor de glorie, Fabie! rîse scurt Anda, mai bine ne-am grăbi, ne aşteaptă mama, mother, pronunţă fonetic Fabie, gata, hai, pe cai! vai Fabie, acolo te rog să te stăpîneşti, nu-ţi fă griji, dragă, doar sînt gestionar, şi sculptura? îl tachină ea, écrasez L’INFAME! strigă Fabie şi o luă pe Anda de mijloc. Porniră spre ieşirea din parc.
În faţa lor, în văzduh, pe alee, sub paşii lor, aduse de o adiere caldă – frunzele moarte.
Fabie:
Străzile şi oamenii, căldura asta, e prea cald pentru cum m-am îmbrăcat, de ce naiba mi-oi fi luat scurta îmblănită?! dar dimineaţă era ceaţă, densă, se spune că vesteşte timp frumos, o zi splendidă, iar Anda văd că e în formă, „în formă”, parcă ar fi un animal dus la o expoziţie, pregătit anume: periat, spălat, hrănit cu grijă şi din abundenţă, dar bine alergat, să fiu suplu tocmai astăzi, de ziua-morţilor, la mulţi ani răposaţilor! ce aniversare sinistră, în ce cută pierdută a timpului s-o fi născut?… degeaba încerc, nu ştiu şi nici nu mă interesează, adică, de ce-aş fi curios?! Anda mă provoacă acum şi pot fi sincer: mi-ar plăcea să pot face dragoste cu ea în aceste clipe aerul proaspăt şi înmiresmat – a… a, dalii, bineînţeles, buchetul din mînă, dar nu e numai mirosul ăsta, pluteşte în aer ceva ce-mi aminteşte de pădure cînd după o arşiţă sufocantă plouă îndelung cu stropi mari şi grei şi deşi, îhm, şi parcă mai sînt brazii… mîngîiaţi de prima zăpadă…, există şi o urmă uşoară de briză sărată, numai a mort, a biserică nu miroase… calc pe perne de aer, ce plutire – poetică?!
Anda:
Ce-o fi cu el? nu pare deloc în apele lui şi uite-l cum calcă, mă trage în sus, mîna nu şi-a luat-o de pe mijlocul meu, am treizeci de ani, e speriat sau mi se pare mie fiindcă mi-e jenă să merg aşa pe stradă mai ales azi cînd trebuie să pun flori pe mormîntul bunicii, cînd fiecare e obligat să aibă în el o fărîmă, cel puţin o urmă de evlavie… de ce, obligaţii? şi de ce să-mi fie
jenă? asta-i bună! ce înseamnă respectul faţă de mort? există el? au fost întotdeauna fapte care înnobilează amintirea şi impun respectul? care sînt faptele ce duc la aşa ceva? poate că numai cele… creatoare de frumos? şi bunăstare? bunica era zgîrcită şi rea de gură, unul a omorît pe un altul şi după aceea a pictat un magnific tablou, ei? simplu şi rudimentar, ar hotărî Fabie dacă m-ar auzi, vezi tu, mi-ar spune, sînt exemplele care reduc totul la mlaştina ce ucide sau naşte grîu înalt şi bogat în spic, totuşi, Fabie nu e în apele lui, oricum, aşa nu mai merge, şi Anda îi luă mîna de pe mijlocul ei.
Fabie se opri din mers. O privi mirat, apoi înălţă din umeri şi păşi mai departe. Anda vru să-şi motiveze gestul dar nu reuşi să rostească decît, Fabie, ca un scîncet, bărbatul se opri din nou, se întoarse cu faţa spre ea şi pe urmă, fără să ştie de ce, făcu un pas spre stînga. Derutat de mişcare, un bătrîn grăbit se lovi cu umărul de pieptul lui Fabie care-şi ceru repede scuze. Omul mormăi o înjurătură şi-şi continuă drumul. Era îmbrăcat în pardesiu lung, negru, iar în mîna dreaptă ţinea un buchet de trandafiri albi.
Bătrînul:
Tu-i mama măsii, cînd toată lumea se grăbeşte, lor le arde de conflicte conjugale şi să vezi că o să pierd autobuzul, ce-o să fie în staţie, fir-ar… Doamne iartă-mă, tocmai astăzi, iartă-mă Florico, nu mai înjur, dar parcă noi eram altfel, vechiul altfel, m-am plictisit de cîte ori îl pomenesc, la pîine, la lapte, cînd plătesc chiria, cînd îmi iau pensia prăpădită, o să-l repet cînd îmi va veni chitanţa pentru încălzire, lumină, mai bine c-ai murit Florico… prea visai la bătrîneţea aia de aur, iar eu am ajuns să mă gîndesc la azil, eutanasia… ia uite-i cum se duc la cimitire, ce aglomeraţie, iar ăştia doi s-au trezit totuşi să discute în mijlocul drumului, na, parcă mă doare puţin umărul, bine c-am fost acum o săptămînă şi am săpat straturile, le-am, le-am curăţat şi rînduit ca lumea, puţini mai fac asta, dacă aş fi reuşit să găsesc o candelă suflată cu argint, ba nu, mai bine una simplă dar robustă, hoţii de gropari, da’ şi-nainte erau la fel, aoleu, autobuzul! Începu să fugă greoi spre staţie, unde aşteptau vreo cincizeci de persoane.
Fabie îl zări alergînd şi-şi clătină uşor capul. Pe urmă, buruiana otrăvitoare înflorită pe neaşteptate, se născu în el imaginea neclară, tremurătoare, colorată violent în negru şi galben, uneori, de culoarea cărnii trandafirii, alteori, cînd zîmbea i se vedeau gingiile, zîmbind apărea bătrînul Fabie care-şi tîra picioarele odată cu timpul zilelor împuţinate de inexisteţa vigorii şi năclăiala gîndurilor, avînd sufletul micşorat, adică ghemuit de teama morţii. Fabie îşi legănă iarăşi capul şi buzele i se strînseră – smochină uscată, zbîrcită, apoi îşi miji ochii, orbit parcă de amintirea viitorului.
Lîngă ea, Anda îl simţi: neajutorat, un înecat care se agaţă de ceva imaterial, dar se încăpăţînează să-şi închipuie real obiectul sau fiinţa aceea fiind singura lui şansă să întîrzie pătrunderea apei în plămîni. Nu înţelegea ce se întîmplă cu soţul ei, dar instinctiv voia să-l apere şi-i strînse braţul cu toată puterea degetelor ei mici, subţiri. Fabie zîmbi tîmp, însă imaginea neputinţei lui viitoare, dispăru.
Traversară strada printre maşinile oprite la stop. Miliţianul ţipă la ei. Sosi autobuzul. Fluieratul strident, Fabie făcu un semn scurt cu mîna şi rînji. Plutonierul îşi mişcă buzele schimonosindu-şi faţa lată, roşie, apoi schiţă cîţiva paşi de fugă abia urnindu-şi pîntecul mare, încorsetat de centură. Plutonierul, îşi spuse Fabie şi urcă în autobuz după Anda pe care o precupeaţă, mutră geamănă cu a miliţianului şi o mustră că e tînără şi nesimţită, ce dracu, nu vezi cucoană?! te urci pe mine! da’ ce mă crezi vreun…ă?! iar lumea rîdea, un bărbat spătos şi beat, poate din cauza amintirii alcoolizate a vreunui unchi mort de ciroză, hohoti scurt apreciind spusele rumenei femei pe care, privirea lui o spunea din plin, tare ar mai fi înghesuit-o, şi seara la cimitir, cine ştie?…, Fabie văzu toate astea şi, zvîcnind, se agăţă de bara aflată deasupra capului Andei. Împinse cu umărul, lovi cu şoldul, ajunse lîngă Anda şi o întrebă tare, apăsat, ce s-a întîmplat? iar ochii lui cu tăietură spre tîmple, sclipiră pomeţii ascuţiţi parcă îi împunseră pielea străvezie a obrajilor, nările se arcuiră şi buzele întredeschise i se întinseră ca la fiare, dezvelind dinţii îngălbeniţi de tutun. Cei din jur amuţiră: nebunii liniştiţi pot fi acceptaţi, dar ceilalţi?
Anda:
Iar l-a apucat, ce să-i spun, ca să-l liniştesc? mă îngrozeşte cu ura asta a lui, parcă n-ar fi om să priceapă că e înconjurat de oameni, mă sperie şi ştie prea bine, îi face plăcere, nu se poate stăpîni, dar cel puţin azi trebuie să încerce, lumea e nervoasă, îşi plînge morţii, se tînguieşte simţind apropiata stingere, oare care dintre noi doi va muri primul? dacă el… o să înnebunesc? sînt singură, o să înnebunesc, n-am nici un suflet spre care să-mi revărs durerea şi dragostea, nu înţeleg totuşi cu ce l-ar încurca un copil? o, toate argumentele lui, sculptura şi visele lui, le va împlini vreodată? nu, n-am dreptul să mă îndoiesc tocmai eu, dar eu murind prima, el…? uite că nu pot afirma: va suferi crunt, de ce? Se întoarse spre Fabie. El o privi liniştit şi puţin curios. Anda se îmbujoră.
Fabie:
Ce-o fi apucat-o?! doar n-am făcut nimic rău, ba nu, precis am avut iar mutra aia, de bestie, cum îi spune ea, nu reuşesc deloc să mă controlez, şi nu mai ajungem odată la cimitir ca să încheiem bîlciul, ce-ar fi… ce-ar fi ca acum să mă duc la mormîntul ei, Doamne fereşte!… moartea totuşi…, i se făcu frig, trebuie să poţi rezista, oare atunci altfel aş tăia piatra? prostii, parcă sînt unul dintre personajele lui Tolstoi, vise de nobil care ştie să cînte la pian şi oricînd poate rosti, cependant, mon cher… qui vivra verra, artistul nu e un martor sacrificat sau terorizat? dar de ce vorbesc eu despre artă, ca un gestionar? însă toţi, şi plin de umilinţă dar rînjind lăuntric, sîntem nişte gestionari care doar cînd şi-aduc aminte de ceva… nu ştiu ei… noi ei, ce ceva…, se trezesc că vor să se înnobileze prin artă, penibil… mă consider înţelept, moartea mea e-n curs de împlinire, de ce să mi-o mai închipui pe a ei? La
uşa din mijlocul autobuzului, îl zări pe cel cu care se ciocnise pe stradă. Zîmbi. Bătrînul îl văzu. Se încruntă.
Bătrînul:
Cretinu’ rîde, rîde, iar pe mine şi-acum mă mai doare umărul, ei, ba nu mă doare deloc, ce dacă am şaptezeci de ani? pot să rod încă pesmeţi, chiar aşa cum sînt, că or să apară şi din ăia fără zahăr, fără unt, ouă, ar trebui să aflu de la nepotu-meu dacă mai primesc în timpul marşurilor… pot să-i rod fără să fie înmuiaţi, vechi de un secol, ce-ar fi să prind suta? ha! m-aş c… în gura tuturora mai ales în cea a cardiologului, ce nume, Satban, care nu ia nici un ban…, la naiba! de cînd n-am mai băut o ţuică fiartă, ă?… de vreun an, cam aşa, dar cumintele sfat: bea mă, n-ai nici pe dracu! suta… de două ori în viaţă sînt mîndri oamenii de vîrsta lor: puişorule, cîţi ani ai? doisprezece nene! oho! ce mare te-ai făcut! nea Vasile, ce vîrstă ai mata? oho, şaptezeci şi cinci, răspuns rar şi apăsat, şi, sănătos, sănătos?! deh, mă dor uneori încheieturile, munca, vremea rea, în rest…, ca-n gluma aia cu colesterolul, cum stai bade cu el dacă toată viaţa numai slană şi ceapă?!!! d’apoi, uite-aşa ţeapăn – bătrînul chicoti înfundat – tînărul, ţţîî! nu-i pasă, aoleu, ce plămadă nevolnică sîntem! şi la început a fost cuvîntul, asta-i, eu cum mă amăgesc acum? uite, cretinul continuă să zîmbească, într-adevăr, mă cam doare umărul. Întoarse capul, dar nu înainte de a-i arunca lui Fabie o privire sfidătoare. Apoi, prin geamul din faţa lui, cercetă împrejurimile. În depărtare, văzu mii de luminiţe pîlpîitoare. Am ajuns, îşi zise.
Autobuzul opri brusc. Cîteva femei scoaseră un „ah!”, cîţiva bărbaţi înjurară scurt, dar majoritatea tăcură bucuroşi că în sfîrşit au ajuns la cimitir. Toţi coborîră în grabă. Pe toţi îi aşteptau morţii.
Fabie, Anda şi bătrînul, din mers, privind drept înainte:
bucata de soare, fecioară însîngerată, iar norii, fîşii din voal de mireasă, mătase mov-alburie şi amestecaţi în şuvoiul de oameni îmbrăcaţi decent, cu flori şi coroane în mînă, ducînd după ei copii veseli sau plictisiţi familii întregi, cu unchi, mătuşi, veri, toţi nuntaşi gravi, preocupaţi de gînduri care îmbrăţişau trecutul, prezentul şi viitorul prezentul şi trecutul, prezent trecut viitor prezent trecutul prezent viitor, tre-pre-vii, obsedaţi că va fi prea mic darul lor pentru mirii pierduţi în ceaţa fericirii necunoscute decît lor, sau oricît de mare tot neînsemnat dar, neînsemnat, nu există hieroglifă care să reprezinte, să adune în ea sentimentele lor, ale celor din cortegiu, toate aşa cum erau, ştiau asta dintotdeauna, credinţă ascunsă undeva în iaful sufletelor, loc tăinuit, clocotitor şi capabil să-şi arunce oricînd în sus magma imaterială: substanţa vizibilă dă definiţia micimii – devii cadavru la disecţie, copiii simţeau instinctiv subţirimea zidului care-i despărţea de infernul din ei, iar ceilalţi adîncindu-se în aşa-zisa lor înălţare întru spirit, de fapt, coborîrea lor, adulţii şi bătrînii, unii pe jumătate senili, participanţi la sărbătoare, majoritatea crezînd în fiorul sfînt, puţini suspectîndu-se, deci:
Fabie, Anda şi bătrînul:
toţi merg să stea la masă cu amintirea şi s-o îmbete, să se ameţească dorind uitarea ei, gîndindu-se: asta rimează cu, doresc mîntuirea ei sau a lui, fie-le binecuvîntată, icoana; chiar icoana? de ce icoana? supunerea şi înălţarea, supuşi ne vom înălţa, ne vom ierta unii altora… cînd?! murim singuri şi uneori sînt prea multe flori pe morminte, atît de singuri.
Bătrînul Anda şi Fabie:
tăriile sînt mov şi albastre şi azurii totodată, dar există şi un verde străveziu, iar dîra, destul de lată încă, dantela purpurie, lumina acestui crepuscul înfioară, purtaţi de şuvoiul de oameni ce se unduia pe strada îngustă, obligat uneori să se răsfire pe margini din cauza zecilor de automobile oprite la cîţiva centimetri unele de altele. Din cînd în cînd se auzea cîte un claxon – ţipăt metalic ce, în murmurul continuu şi surd al mulţimii, părea tînguitor. Praful străzii plutea în aer ca o pulbere de aur roşu, învăluind într-o aură-de-amurg sutele de trupuri. Aproape toţi discutau în şoaptă şi, înghiţind această cuminecătură pulverizată, din profil păreau peşti aruncaţi pe uscat.
Fabie o ţinea pe Anda de mînă şi cînd ajunseră în dreptul cimitirului, amîndoi întoarseră deodată capul înspre cealaltă mulţime, cea a crucilor. Cenuşii, albe şi brune, negre uneori. Înalte, joase, strîmbe, sculptate sau mîzgălite cu vopsea albă ori roşie, ori neagră. Cuprinse de jocul umbrelor şi luminilor. Înviate de miile de flăcărui. Sclipitoare – nu ca diamantele. Ca mii de ruguri minuscule. Şi asfinţitul, o plecăciune sfioasă şi sfîntă în faţa apăruţilor deja ochi gălbui ai nopţii ce urma să vină. În scurt timp. Cu mantia ei. Necuprinsă. Şi tainică. Aproape de poarta cimitirului, în dreptul gardului-grilaj din bare de fier vopsite în verdele pereţilor coridoarelor de tribunal sau al vestiarelor dintr-o uzină, se opriseră vreo treizeci de persoane: priveau pentru a nu ştiu cîta oară crucea care înfăţişa o femeie stînd în cap cu picioarele desfăcute şi îndoite de la genunchi închipuind:…. în numele… şi-al sfîntului Duh – amin, şi rîdeau, comentau satisfăcuţi înfierarea femeii care murise de inimă fiindcă fusese surprinsă în patul conjugal împreună cu amantul – de soţul care, conştiincios şi religios, îi înălţase acest monument.
Anda îl strînse pe Fabie de mînă, făcîndu-i semn. Cunoşteau scena. O aşteptau. De fiecare dată cînd veneau aici, se străduiau s-o ignore. Şi reuşeau. Şi se felicitau în gînd.
Intrară în cimitir. Lîngă capelă îi aşteptau părinţii Andei. Soacra grasă şi plină, îşi flutură mănuşa, un mic drapel îndoliat, un semn discret şi decent care chema la datorie sfîntă. Cînd îi zări, socrul, scund şi cilindric, îşi dădu ochii peste cap înălţîndu-şi privirea spre înăuntrul orbitelor, de-a dreptul prin creştet, spre înălţimile celeste.
Cu paşi măsuraţi şi lenţi de păpuşi articulate, Anda oftînd, Fabie simţind că îl încearcă foamea, se îndreptară spre această dioramă care-i neliniştea ca o posibilitatea nedorită a existenţei lor.
Fabie:
Chiorăiala asta dinăuntrul meu…, ăştia au mîncat copios înainte de a veni aici, cred că după ce terminăm o să-i fac semn Andei să ne invităm la cină; e imposibil să nu-l încerce pe socru-meu tristeţea, durerea, şi să nu simtă nevoia unei cine stropită cu vin de casă, ce sobri sînt, dar de ce mă mir?! ce sobru sînt…, puiul ăsta de ţigan, i-au răsucit piciorul cînd s-a născut şi acum îl pun să şi-l ofere privirilor ca pe o nedreptate a destinului, o chemare spre mila noastră, a valizilor, numai noi iertăm – să supravieţuiască toţi! cretinii să aibă viţel de aur, dictatorii, veste din pielea copiilor, iar gestionarii şolduri de eunuc, femei cu sultan şi „Istoria religiilor” în triplu exemplar, fiecare cu dedicaţie din partea directorului cutare, profesorului cutare, sau poate chiar din partea autorului, ce, e imposibil?… dacă n-o să apar destul de îndurerat se vor uita chiorîş, cum se uită la tot ce sculptez, iar la pachetele de unt, de carne – ca la icoane pe care spun ei că o cinstesc de cîte ori vin aici, mă repet, mă repet invariabil: de cinci ani la fel, în ziua asta, şi în fiecare zi la fel de treizeci de ani…, bună ziua mamă, bună ziua tată, da, multă lume, oamenii revin la vechile credinţe, sigur, necazurile te îndeamnă la rugă şi pioşenie, chiar discutam cu Anda, într-adevăr mamă, dacă ai fi văzut ce era în autobuz, cînd ne-am urcat, credeam că Fabie n-o să mai apuce să pună piciorul pe scară, sărmana bunică, ar fi avut acum optzeci şi cinci de ani şi doar, ţii minte, i-am spus atunci să se ferească de aglomeraţie, n-o ruga nimeni să se scoale cu noaptea în cap pentru lapte, Anda mamă, pentru noi o făcea, fie-i ţărîna uşoară, Dumnezeu s-o ierte dragă, că era o femeie, jos cu pălăria, sînt mîndru că ea mi-a dat viaţă şi, slavă Domnului, om a făcut din mine, bunicul de ce n-a venit, tată? vai, ce mai pătimim cu el, acu trei zile a făcut pe lîngă closet şi maică-ta a trebuit să spele după el, dar ce poţi să-i pretinzi săracul, însă, decît să se mai tîre aşa, mai bine… nu vorbi cu păcat, dragă, e un biet bătrîn, ţi-e tată, ah, Virgile, vorbeşti cu păcat tocmai azi, iartă-l Doamne, ei, lasă, lasă, tu şti, eu ce am de spus, întotdeauna spun, sînt sincer şi adevărul nu trebuie să supere, dimpotrivă, în secţie de ce crezi că sînt respectat? pe-aici, din cîte ţin minte, nu? vezi Anda, n-am uitat drumul, ce zi splendidă, parcă anume, Fabie, lasă priveliştea, mamă. Calci florile şi e păcat, azi e păcat, da’ cu expoziţia ta ce se mai aude? Anda ne-a împuiat capul, nu te uita aşa la mine, ca-ntotdeauna mama exagerează, încă nu ştie data, apropo Fabie, bine că mi-am adus aminte, ginerele directorului se mută în casă nouă şi l-ai putea ajuta cu nişte mobilă, am promis, tată, dar Fabie, lasă Anda, e băiat bun, m-ajută el, eu am vorbit cu Popa, ăla cu sălile pentru expoziţii, am ajuns, da, mamă.
Anda:
Mama iar o să plîngă şi cînd îi văd lacrimile îmi vine să bocesc ca o căţea înfometată, uite-l pe bătrînul de care s-a izbit Fabie, ce mormînt frumos, sînt sigură că şi-a cumpărat locul de veci alături de nevastă-sa, ea trebuie să fie îngropată acolo, nu arunca florile, Fabie, ce panseluţe frumoase are bătrînul, dar se vor ofili curînd, a plantat şi un brad, n-or să-l aprindă lumînările alea cu care-l împodobeşte? ar arde fantastic, repede şi cu flacără mare, fascinant, şi aplecîndu-se răsfiră pe mormînt daliile puse de Fabie, iar între ele aşeză coroana de garoafe.
Bătrînul:
Trebuie să am grijă să nu ia foc bradul, bine că nu bate vîntul, aha, tinerii însurăţei alături de părinţi sau socri, să te ierte Dumnezeu, Florico, ce-aş putea să-ţi spun eu acum? ce ţi-am mai zis de-atîtea ori, tot lîngă tine o să ajung, anul ăsta dacă mai rezist, cred că şi tu vrei asta, dar poate că mai am zile, de ce nu? doar nu-i păcat să trăieşti, da, moartea izbăveşte, duce la altă viaţă, cea cunoscută de noi înseamnă totuşi ispită… nu, păcate, altele decît cele pe care mi le ştii, n-am, tot aşa arţăgos, ţii minte? dacă te-ai scula acum, nu m-aş speria, ei, ăştia doi? ca noi odată, ar înlemni de frică…, are vreun rost să filosofezi? e simplu, trăiesc pentru a muri, nu, nu aştept totuşi să mor, dacă am realizat ceva sau nu mai are vreo importanţă? parcă pentru cei doi are, priveşte-i, tineri şi nesimţiţi, ca noi odată, repetiţia e mama constatărilor, n-am cum să-i ajut… transfiguraţi de moment?! da’ de unde! uşor tulburaţi, e inevitabil, Dumnezeu să te ierte, îţi place bradul? ca de Crăciun, nu glumesc, tot sărbătoare se cheamă că e. Se puse în genunchi şi vreme de cîteva minute rămase aşa, cu poalele pardesiului acoperind iarba veştedă, o ramură a bradului îi atingea pălăria înaltă, neagră, pe lîngă trup mîinile îi atîrnau, mari, noduroase şi albe, iar crucea de lemn i se înălţa într-o parte ca o călăuză, auzi, auzi Florico? de jur împrejur, în tot felul de cadenţe, cu tonuri grave şi ascuţite, auzi? corul povesteş te tradiţia falsităţii născută din neînţelegerea, firească, nu? a eternului dincolo, sîntem blestemaţi Florico, numai smiorcăieli stupide.
Străjeri pleşuvi, unii bătrîni şi sanitari ai credinţei, babele, ei şi ele făceau rondul printre morminte şi înconjurau pe oricine li se ivea în cale.
Fabie:
…de atîţia ani mă repet obsedant; anterior, posterior, tranziţia abia se observă, atît de rapidă e, totuşi obositoare, singura ei urmă – plictiseala, sau mai rău, sila, nu mai tot aranja florile alea, mamă, n-am curajul să-i spun că-i tîmpită, o să-i spun Andei: maică-ta e o tîmpită, n-ai văzut că-şi ştergea lacrimile, îşi obosea degeaba glandele, sigur, să n-o mustre soţul, dar eu, eu nu mă prefac? specia prefac, evoluţia firească a lui homo novus, adică homo homini lupus, care cînd sfîşie slugărnicind, se numeşte homo res sacra homini şi uite aşa gestionarul devine proprietarul mijloacelor de producţie spirituală, gustă din plin frişca minţii, crede că gustă…, cum ard lumînările deasupra capului bătrînului, ca o cunună, tiara bătrîneţii – senectutea bradului cu lumînări, phii, ce foame mi s-a făcut! dacă i-aş spune bătrînului că sînt gestionar şi sculptez?… cine te-a pus? he, he, doar sînt un prefac! hei, bătrîne, ai să te mai izbeşti de mine! a, gata, părinţii mei adoptivi au terminat serviciul divin, vin-din-spre-convenienţă, în sfîrşit, stomac, adio chinuri!
Întinse braţul cuprinzînd umerii Andei. Mergînd în urma socrilor, se îndepărtă de cavoul din Marmură albă cu crucea sculptată, Fabie fusese rugat de socrul său să înfrumuseţeze mormîntul şi-i ceruse ca pe braţele crucii să înflorească neapărat trandafiri, Fabie întoarse capul şi mai privi o dată florile de piatră, în ochi îi îmboboci sila, apoi se uită ruşinat în jur, se lăsă călăuzit în continuare de cele două trupuri din faţa lui, o sferă şi un cilindru.
Deodată, Anda se opri fiindcă Fabie păşise înspre un mormînt acoperit de tufe neîngrijite, de trandafiri sau de alte flori, nu-şi putut da seama prea bine, îl urmărea cu privirea pe Fabie care acum pusese un genunchi în pămînt, la capătul mormîntului.
Se opriră şi socrii. Se uitau la Fabie nedumeriţi.
Fabie începu să dea la o parte pămîntul din jurul braţelor crucii de piatră neagră, lucioasă, excelent lucrată, strigă el către Anda, cîtă migală, adăugă mai încet, ca pentru sine, în timp ce bătrînul, care îi urmase îndeaproape, avea acelaşi drum, veni lîngă mormînt şi ţipă răguşit, nu profana, tinere! dar Fabie se mulţumi să strivească în fugă şi continuă să dea ţărîna în lături: bătrînul se repezi şi-l apucă de umăr, derbedeule, scrîşni el, îl smuci într-o parte, Anda veni repede şi vru să-l prindă pe bătrîn de braţ, tatăl ei strigă, nu ţi-e ruşine, dom’le! om bătrîn şi lipsit de maniere, vezi să nu-ţi dau una! însă Fabie se ridicase deja şi privea în zare, bătrînul îl scutura, – din soare nu mai rămăsese decît un fir de sînge care, văzînd cu ochii, se topea în mătasea albastră-violetă…………… ici-colo pe ea sticleau slab diamentele nopţii…………………. brusc, Fabie se răsuci, îl apucă pe bătrîn de braţe şi, trăgîndu-l în jos, îl sili să se aplece deasupra crucii dezgropate pe care, săpat cu dalta: numele meu, spuse rar Fabie, numele meu, repetă întorcîndu-se spre Anda şi dînd drumul bătrînului, numele meu, mai zise o dată şi se simţi inutil şi străin, stins pe dinlăuntru, căută zadarnic o scînteie de simţire – nu mai am suflet?! privi speriat cerul…………………………. firul de sînge cald dispăruse şi avu senzaţia că acea cruce îi creşte din piept.
Bătrînul îl bătu uşor pe umăr şi plecă de lîngă el. Socrul lui Fabie îl privi sfidător, îi strigă în urmă că e un nesimţit, apoi îşi rugă ginerele s-o lase dracului de cruce, e doar o coincidenţă tîmpită, oricînd ţi se poate întîmpla, iar Fabie dădu mecanic din cap.
Plecară şi ei.
De lîngă capelă, bătrînul îl căută cu privirea pe Fabie, dar nu reuşi să vadă nimic dincolo de sfera şi cilindrul care se tîrau legănîndu-se printre miile de lumînări.

***

from: Radiografia clipei (The x-ray of an instant), short stories and novellas banned in Communist Romania in 1987; Editura Dacia, 1990, Romania; the second edition with critical references, Curtea Veche Publishing House, 2003, Romania.

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/leonard-oprea-iata-ma-deci-o-geana-de-purpura

http://romaniadindiaspora.ning.com/profiles/blogs/iata-ma-deci-o-geana-de-purpura

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: