Publicat de: leonard oprea | 26 Februarie 2012

leonard oprea – SINUCIDEREA TIGRULUI DE PLUŞ


 

leonard oprea

SINUCIDEREA TIGRULUI DE PLUŞ

Motto:

”… mereu m-am întrebat, dacă Madame Bovary e doar fictiunea genialului Gustave Flaubert sau este o realitate continuă într-un prezent continuu?…

Dar, nu îndraznesc să-mi răspund…”

(Theophil Magus)

 

… Maria îl privea cu ochii săi mari, negri şi întregul ei chip nu exprima decât milă faţă de omuleţul care se isterizase încercând să-i explice că acest film nu poate fi adevărat, real, aşa cum îl vrea el, nu va deveni o capodoperă dacă ea nu îl ajută, nu înţelege rolul ei de femeie ca oricare alta.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mi-e frig iar senzaţia asta mi-apare cal de foc alergând pe câmpia tâmplelor în tropot de galop pe cale de a fi făptuit. Cui pot să-i povestesc ce mi s-a întâmplat, ce mi se face de când deliberat am acceptat să-mi torn clopot de sticlă peste ţara visurilor mele din fiecare clipă? Dacă o clipită nu şi-ar conţine-păstra clipita ei de fericire neînţeleasă cum am putea supravieţui considerând că orice făptură, chiar şi cea psihică, e un act de supravieţuire?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Maria, eu sunt un om bun, te implor, Maria, tu mă ucizi!

– …

– Maria, acum nu mai eşti o actriţă. Eşti Maria Popescu, o femeie care munceşte într-o fabrica oarecare, creşte copii şi…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

… aseară stând tolănită în fotoliul de răchită mă legănam încet încercând să adorm nuielele scârţâiau uşor în cameră era linişte de râu de luncă dar somnul mă ocolea prin eschive şiret întrupate în imagini de act sexual obscen încât la un moment dat am fost tentată să-mi chem iubitul la telefon rugându-l să vină la mine spre a ne împreuna cu sete dar mi-am stăpânit pofta şi mi-am mângâiat trufa cu laba pe urmă am dat din coadă astfel închipuindu-mă o biată fiinţă în călduri m-am stăpânit pentru a câta oară năvălea animalul din mine adus de lehamitea de zi cu zi când după împlinirea creştineştilor obligaţii obşteşti când unde şi ce şi cum să fac m-am ridicat din fotoliu sex cu trup şi suflet şi desculţă în închipuirea mea am ieşit din casă ca să mă îmbăt undeva într-unul din barurile pustii ale cetăţii mele rătăcitoare printre galaxii iar paşii m-au rotit în spaţiul bucătăriei luminată de o lumânare de pom de iarnă şi de flăcările firave ale unui ochi de gaz: bezna şi căldura rece plecând desculţă dintr-un fotoliu de răchită, aseară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– … acum nu mai eşti o actriţă, cine naiba ţi-o fi băgat în cap asta! Vreau un documentar năpraznic, pricepi? Da, domnilor, gata, filmăm! Aşadar, primăvară, plimbarea cu chipul senin…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Starea de vis numită tristeţe cu ţipăt:

… hoinărea pe deasupra oraşului şi abia atunci i-a descoperit înfăţişarea de cetate sufocată de monade de beton şi sticlă totul cenuşiu şi murdar acoperit fiind de zăpadă violată de smog şi îi era frig în pielea ce-o alesese ca veşmânt pentru plimbare şi-o îngrozea amurgul mult prea violet şi mult prea sângeriu de aceea a închis repede ochii strângând cu putere pleoapele se imagina copil infirm la început de adolescenţă extrem de plictisit cum altfel putea fi matur credibil dar când a văzut că amurgul nu dispăruse ci dimpotrivă devenise mai sângeriu s-a hotărât trebuie să caut cât pot de iute cotrobăind prin timp şi spaţiu voi găsi nuştiuce dar pe deplin convinsă despre dreptul şi puterea de a afla acest nuştiuce…

Urmează doar ţipătul.

Mut.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Bravo, Maria! Un film este alcătuit în primul rând din imagini, iar dacă ele nu vorbesc înseamnă că nu se întâmplă nimic, bravo! Te lansez, măi femeie, te lansez! Hai, fumează o ţigară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cerul senin. Dar mohorât. O seninătate fără soare. Însă nu lipseşte soarele. E aşa, o zi de iarnă lungă. Înainte de a se târî spre moarte. Siluetă măruntă. Zgribulită. Zâmbeşte în sine. Şi zâmbeşte spre restul, tâmp. Oamenii par a o ocoli. Măruntă. Zgribulită? Nu. Oameni nu o evită. Drumurile fiecăruia, serpentină printre obstacole. Se păşeşte printre monoliţi. Măcinaţi de Dumnezez ştiu ei ce. În dreptul unor temple se dă de pomană. Preferinţele sunt diverse. Nu astăzi, însă. Nici ieri. Cum nici poimâine. Oriunde se dă de pomană e bine. Bineînţeles preoţimea primeşte pentru asta ofrandă. Nu lor, zeilor. În Gomora, cerul senin. Dar mohorât. Silueta alunecă. Cenuşa ca din praf de gheaţă. Buf! A-a! Mărunta lungită. A… Destul de erodaţi monoliţii. N-au mijloc. Templele au pomană. Există doar verticala înclinată. A… s-a ridicat. Se sprijină de zidul templului la care se grăbise să ajungă. S-a înălţat până la patruzeci şi cinci de grade. De ce naiba mai geme? În sfârşit. Zâmbeşte. Tâmp către restul puii de monolit o aşteaptă. Faţă de ei uneori mai râde. Cum şi de ce? Soarele e risipit în praful de gheaţă. E chiar praful. În curând silueta măruntă va primi pomana. Şi o va plăti. Ofranda. Toţi monoliţii par încremeniţi. Şi încruntaţi. Pentru cine nu-i cunoaşte. De fapt zâmbesc unii spre alţii.

Tâmp.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Ei vezi, vezi că se poate? Greşeala actorului constă în incapacitatea lui de a-şi închipui personal personajul. El e… “personal-ul”, pricepi oare? Frământările tale sunt necesare asumării condiţiei tale, doar ai citit scenariul, nu?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să nu aveţi impresia că figurinele de ceară sunt simple copii măiestre ale unor personaje mai mult sau mai puţin vestite. Nu, nicidecum. În câteva cuvinte pot să vă povestesc o întâmplare care mie îmi dă dreptul să susţin cele afirmate mai sus… Ieşisem din birou şi eram puţin cam supărată pe mine însămi că nu-mi primisem salariul întreg, dar, pe de altă parte, mă linişteam fiind conştientă de colapsul economic…, deci de vina noastră, reală?… Nu stiu…. Asta era tot… Aşa că începusem să-mi fac unele calcule tipice oricărei mame, gospodine… Copiii trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi. Eh, din când în când îi mai înjuram pe cei care nu ne aprovizionaseră competent, pe colegii leneşi, şi ce mai încoace-şi-încolo, acele cauze obiective ale împuţinării banilor mei, motive pe care nu avem voie să le uităm, nu?

Aşadar, mai gândind, mai alergând la un aprozar, la vreo alimentară, iar mai cugetând, iar mai certându-mă pe la un rând, străbătând astfel oraşul în drum spre casă, căci îmi place teribil să merg pe jos, detest înghesuiala din autobuzele atât de rare din cauza lipsei de benzină, m-am trezit oprindu-mă în faţa unei vitrine. La început, datorită plaselor încărcate care-mi rupeau braţele. Le-am pus pe asfalt şi parcă eram alt om. Abia după ce am suspinat uşurată am privit in vitrina. Am înţeles că, totuşi, ce vedeam acolo mă oprise. Păpuşi de toate mărimile, unele aproape cât mine, înveşmântate ca-n basme…, mi-au trebuit câteva clipe bune ca să mă dezmeticesc…

Având aceleaşi chipuri, dar trupuri de vârste diferite, de la bebeluş şi până la, probabil optsprezece ani, copii ca al meu meu îmi zâmbeau de dincolo de geam. Le-am zâmbit şi eu. Am râs chiar. Fericită, înţelegeam că sunt iertată de lipsa banilor, de incapacitatea mea să muncesc cum trebuie. Le-am arătat plasele pline. Bebeluşii mi-au scos limba, cei de zece ani s-au lins pe buze, iar cei de optsprezece ani m-au dojenit cu privirea pentru greutatea ce-o căram. Eram atât de încântată încât îmi venea să bat din palme. M-am uitat pe furiş în jur să văd dacă mi-aş putea permite gestul ăsta. Nu, era prea multă lume şi oamenii sunt cum sunt, gândesc cum gândesc. M-am abţinut. Cineva m-a observat totuşi şi am auzit: s-a întâmplat ceva, doamnă? Am clătinat din cap, nu. Femeia, târând după ea o sacoşă plină cu cartofi mari, roşii, organici, a trecut mai departe. Am vrut s-o opresc, să aflu unde gasit cartofii asa de rosii, asa de organici. Apoi mi-am spus că putea să aibă şi ea copii şi lucrurile din vitrină i-ar face rău. Nu ştiu de ce am gândit astfel. M-am întors spre minunea descoperită de mine. Dincolo de sticlă, fizionomiile se metamorfozau… În câteva clipe, peste tot era un singur copil. A început să mă mustre plângând şi să agite disperat braţele. Atâtea braţe şi prea multe lacrimi ca să nu înţeleg că îşi chema mama… femeia care trecuse?…

De mine s-a apropiat o bătrână.

Apoi, nu ştiu de ce, dar am spart geamul vitrinei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Offf, of. Nu! Nu e bine. Nu e bine deloc. Uită-te la mine. Vezi? Cam aşa. E important ca tu să-i sugerezi că uneori îti aminteşti cu tristeţe de începutul iubirii voastre, când făceaţi dragoste altfel, alt-fel, nu ca soţ şi soţie! Hai! hai, odata!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

… deseori se îmbată şi femeile. Fie din lipsă de coapse, sâni, fese şi buze atrăgătoare, fie din cauza absenţei ochilor aţintiţi înlăuntrul privirii.

Femeia-tigru nu se îmbată decât la lumina lumânării când e tentată să-şi sfâşie o labă sau coada, pe care şi le mişcă ademenitor în joc de substituire a vânătorii reale, a vieţii adevărate.

          Încă de la primul ei joc de-a vânătoarea-reală-viaţă, Maria şi-a devorat un ochi, sau ochii, sau?…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Maria, nu trăim într-o lume exasperantă, ci într-una în care trebuie să învingem. Tu nu eşti un caz nerezolvabil. Ai citit scenariul, da? La dracu! Niciodată nu citiţi cum trebuie scenariul! Mere…eeu separaţi rolul vostru de context. Contextului te supui. Rolul tău contează prea puţin…

– Vreau…

– Ce naiba, mai vrei?!

Maria respiră adânc şi păşi încet pe platou.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mi-e frig, iar senzaţia asta mi-apare cal de foc alergând pe câmpia tâmplelor în tropot de galop pe cale de a fi făptuit.

Cum, de ce?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Bei apa încet. Ai buzele uscate. Respiri precipitat. Te uiţi spre el cu tandreţe. Ţi se pare că răsuflarea lui şi a copiilor răsună în noapte ca o simfonie a frumuseţii familiei tale. E clar?!!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Noaptea e plină de stele. Se plimbă pe străzi morţii senini, împăcaţi de spuzeala bolţii. De data asta nu prea înaltă. E adusă la noi, trasă de pletele lor vâlvoi lipite de ea. Pluteşte printre case, singura zi în deplinătatea întunericului de basm visat până la făptuirea lui.

Moartea la fel de vie ca şi ei, dar mai puternică, deşi le-a fost amantă şi iubita fiecaruia…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dialog între mine şi ea (ne-am întâlnit întâmplător lângă o casă din cărămidă roşie):

– Oh, ce surpriză!

– Oh, ce surpriză

– Cui să-i mulţumesc?!

– Cui să-i mulţumesc

– Ding-dong, ding-dong, crede-mă, emoţia…

– Ding dong ding dong crede mă emoţia

– Bye-bye, pe curând!

– Ciao!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Nu aşa te cerţi cu seful de birou! Tu ai greşit, nu el! Te revolţi ca un om simplu. Eşti o functionara, atit!

– Dar…

– Nici un dar! Mai ai până să termini facultatea la seral. Maria, filmul ăsta e un documentar anume. Uite care e chestia: aici nu facem teatru de amatori, te afli între actori profesionişti, meseria noastră e filmul şi eu te-am cules pe tine dintre toţi diletanţii ăia…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dacă mi-aş rumega paiele, e drept, cam uscate, aş fi o bovină. Adică aşa s-ar crede. În fond, doar m-am descusut şi curg în afară. În marea majoritate a cazurilor, maimuţelor li se întâmplă să plesnească pe cusătură din cauza obositoarei lor patimi de a imita orice. Până şi un strop de lumină. Arareori reuşesc. E foarte frumos atunci. Dar mai întotdeauna ţi-e scârbă.

Fiindcă mai întotdeauna sunt ca mine – o femeie în oglindă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Maria, te-ai gândit vreo clipă la titlul filmului? Se numeşte În cumpăna zorilor.

Maria privi ţintă camera de filmat. Se zări în lentila albăstruie. Îndepărtată şi măruntă. Cât un spiriduş trist. Răspunse moale, istovită şi indiferentă:

– Prostii.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Stă la masă. Şi mestecă. Între timp, mâna îi aleargă cu degetele picioarelor de paing pe partea interioară a pulpei, apoi a copasei, pe urma… Aşa se simte mult mai bine. Când mestecă. E atentă la felul în care muşcă din felia de pâine unsă cu zacuscă. Şi mâna. Aleargă.

Ciorba urmează să dea în clocot.

Gândurile nu.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Eşti singură în casă. Visezi şi dansezi.

– Nu.

– Iar te împotriveşti? Te-am scos din laboratorul ăla împuţit, te pot transforma într-o vedetă şi tu, nu.

– Nu.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cui să povestesc ce mi se întâmplă?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Încearcă să-ţi aminteşti cum s-a întâmplat pentru prima oară, bănuiesc că aveai cincisprezece-şaisprezece ani.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Maria – doar ochi mari şi negri.

Starea de sărut ca zgomot de ventuze dezlipite: smoachh!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Nu, nuuu. Machiaz-o încât să pară cadaverică. E vorba de adulter, nu de botezul copilului!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Fragment din jurnal:

„Am făcut dragoste?… Sex. De data asta am… M-da, orgasm… Am vrut să mă spăl. Apoi mi-am adus aminte că mi-e somn. Şi am adormit imediat. Dimineaţa m-am trezit obosită. Nu m-am spălat nici dimineaţă. N-am avut apă. Nu m-am machiat. N-am avut curent electric. Am pregătit sandvişuri pentru toată lumea. Ceaiul va fi rece. Un fel de infuzie. Puterea gazului nu ne permite mai mult. E iarna in Romania. Atenţie la aragaz. Asfixierea. Lectura, atenţie, Asfixierea. Pentru diseară ne-am regulat deja. Consumata porţia. Eradicarea sentimentului de greaţă. Faţă de orice. Dar cum de-mi permit să scriu în timpul programului?

Silă.

Mă voi machia totuşi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Maria se aşeză pe scaun.

Îşi aprinse o ţigară. Închise ochii.

Buzele îi tremurau.

– Splendid, splendid. Obosită în camera copiilor. Împrăştiaţi jucăriile pe podea. Gata, Maria. Numai scena asta şi pe urmă fac eu cinste. Mergem unde vrei tu.

Maria întredeschise ochii. Ar fi mângâiat pluşul micilor animale. Şi s-ar fi culcat într-unul dintre pătuţuri. Se aplecă, întinse mâna. Degetele i se plimbară uşor, tandru, pe trupul vărgat.

– Filmează! Filmează! Firesc, firesc! Bravo!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

… Si, desprinderea prin starea de clipă…

… torn clopot de sticlă peste ţara visurilor mele din fiecare clipă…

… şi… respir … sub clopot ermetic …

… cit mai respir?…

Adorm…

***

(fragment din romanul “BOLERO pentru ANNA-MARA / Amintiri dintr-o Puscarie Americana/ copyright/ all rights reserved/ 2012 – Leonard Oprea)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: