Publicat de: leonard oprea | 8 Septembrie 2011

leonard oprea – BASMUL lui AMOT / UVERTURA la CARTEA VIETII LUI THEOPHIL MAGUS


 

LEONARD OPREA

BASMUL lui AMOT

 UVERTURA la CARTEA VIETII LUI THEOPHIL MAGUS

 (fragment din volumul NOI DOMENII INTERZISE, in pregatire la Editura Millennium Books, Romania)

 ===========================

(c) Copyright 2011, Leonard Oprea

All rights reserved.

==========================

 Motto:

Pofta vine mincind. Dar, nu orice si nu oricine poate fi mincat. Iar ceea ce intru adevar ne place, uneori pur si simplu nu exista…pentru unii dintre noi. Si totusi – exista visele si basmele si Credinta.”

(Theophil Magus)

***

In zare, muntii inalti cladeau albastru peste albastru intr-o valurire continua, semeata inspre cerul nesfirsit ocean sfisiat de norii singerii si tiviti cu liliachiu ai apusului. Tipsie de arama incinsa si aburinda soarele cobora incet, incet in adincurile codrilor de un verde intunecat,

o taina ce nu putea fi cuprinsa cu privirea.

Fusese o zi torida de sfirsit de mai si Amot inalta capul spre ceruri multumind ca, in sfirsit, la vreo doua sute de stinjeni departare de ei, codrul batrin si des al Muntilor Rascrucii ii astepta cu racoarea sa binecuvintata.

Ridica bratul si cu degetul aratator ii arata lui Britis, sotia sa, si Anmariei, copila lor in virsta de sase ani, marginea codrului falnic, adinc, tacut. Le zimbi larg si chiui inalt de bucurie.

Vortex, un catel de talie mijlocie, alb cu pete roscate si negre, sari din caruta cu coviltir si, agitindu-si frenetic ciotul de coada, latrind ascutit, alerga inspre Amot. Joly, calutul pag isi scutura coama bogata si nechezind se ridica pe doua picioare, mai, mai sa-l rastoarne pe Amot din sha. Sel si Selda, murgii inalti, cu piept lat si puternic, inhamati la caruta, nechezara si ei. Iar Britis si Anmari batura din palme, rizind fericite.

Da, ajunsesera la capatul calatoriei lor de peste trei luni de zile, strabatind cimpii si dealuri, traversind riuri si salbaticii pe unde nu calcase inca picior de om.

– Am ajuns, am ajuns, am ajuns, cintau fiecare Anmari, Britis, Joly, Sel si Selda, Vortex.

Amot ii asculta zimbind infiorat si isi imbratiasa cu privire blinda, protectoare familia.

– Sa ne grabim. Se insereaza curind, rosti poruncitor si smuci usor friul lui Joly.

– Haidem, rise Britis si trase haturile.

Caii pornira in trap vioi, in vreme ce Vortex nu mai contenea sa latre si sa alerge cind in dreapta, cind in stinga carutei.

***

De sub uriasul brad argintiu, barbatul pasi in intimpinarea lor.

Joly se opri scurt si incremeni. La fel, Sel si Selda. Vortex incremeni si el. Fiecare isi pleca incet capul. Caii nechezara stins, dar fara a fi infricosati. Vortex, scheuna incet, insa fara teama. Se inchinau necunoscutului din fata lor.

Amot intelese asta si, in tacere, il cerceta cu privirea pe barbatul din fata sa.

Necunoscutul era inalt, cu piept larg si tot trupul sau te ducea cu gindul la o felina bipeda.

Avea plete surii, taiate deasupra umerilor. Fruntea ‘nalta ii era incinsa cu o fisie de piele nu mai lata de doua degete, bruna-galbuie. Intre spincenele negre si stufoase, chiar deasupra nasului,

crescuta parca din piele, stralucea albastrui o nestemata, cit un ochi de copil.

Avea pometii rotunzi, nas usor acvilin si buze carnoase.

Scurt tunsa, barba argintie ii lumina chipul ars de soare, incretit de vint.

Purta o tunica alba, de pinza.

Pantalonii, tot din piele albita, erau strinsi pe picior si se rasfringeau putin peste marginea mocasinilor burmarii.

Deasupra tunicii purta o un pieptar din piele bruna, lustruita.

Mijlocul ii era incins cu un chimir lat, din piele brun-galbuie.

Nu era inarmat. In mina stinga tinea doar o cirja inalta, un toiag cenusiu si plin de noduri verzui, avind capatul de sus arcuit, cit sa fie cuprins cu palma.

Pe umarul sau drept se odihnea un soim cu coada rosie si capul negru inspicat cu pene albe si rosii.

In stinga sa, atingind cu umarul soldul sting al lui Theophil – un lup suriu.

Barbatul il invalui pe Amot cu privirea ochilor sai azurii.

Iar Amot se simti parca plutind in cerul senin al unei dimineti de luna mai.

Barbatul lasa cuvintele sa curga domol:

– Bine ai venit, Amot. Te-am asteptat. Stii cine sunt, nu-i asa?

Amot isi simti inima zvicnind; timplele i se zbatura scurt cind sopti ragusit:

– Ma inchin tie, Theophil, Rege al Muntilor Rascrucii.

Apoi, descaleca.

Isi puse palma dreapta in dreptul inimii si, plecind fruntea – ingenunche.

***

Trecusera aproape doua ceasuri de cind il urmau in tacere pe Theophil.

In codrul necuprins si tacut se asternuse intunericul.

Brazii, pinii si toti copacii batrini si uriasi, tufisurile dese se retrageau continuu din calea lor serpuita si ii strajuiau de o parte si de alta, aplecati, inchinati unindu-si virfurile si ramurile deasupra lor intr-o bolta sub care plutea o lumina alburie, usor fosforescenta – astfel incit desi intunericul domnea in jurul lor, inaintea si deasupra lor totul se vedea limpede ca in plina zi.

Dincolo de copacii si tufisurile ce le deschideau si luminau calea, se auzeau soapte prelungi,

hohote scritiite, bloborosei, frinturi de cint salbatic, neinteles, ecouri de tipete, sisiieli furioase, clampanit de falci, chemari inveninate; umbre mici si mari, uneori uriase se prelungeau, se rasuceau, se fringeau si reuneau intr-o nalucire nebuna-nebuna, neincetata.

Intunericul locuit si bintuit de spirite si duhuri si naluci si tot felul de fiare incerca neobosit sa strapunga straja copacilor ce le deschideau drumul; fara hodina dadea iures sa soarba lumina boltii de deasupra lor; se napustea cu suier venit din strafunduri si scrisnet de cutit pe piatra sa vina asupra lor cu toata lumea sa insetata de singele viu, infometata de sufletele nerobite inca, cu toata lumea sa neclintita in nestinsa ura fata de lumina.

Amot simtea cum il strapunge pina-n maduva oaselor fiorul inghetat al groazei, dar vazindu-l pe Theophil cum paseste usor si neclintit, plutind parca, simtindu-l sub el pe Joly linistit in trapul sau, privindu-l pe Vortex cum alerga inainte si inapoi mirosind totul, chiar si pe uriasul lup suriu, ca si cum iadul din jurul lor nici nu existase vreodata – reusea sa-si stapineasca

groaza si chiar, din cind in cind, intorcea capul si zimbea incurajator Anmariei si lui Britis, care se ghemuisera una-n alta, cu chip albit, buze livide si ochii cascati, rotunjiti de spaima.

Uneori, pret de citeva clipe Theophil se oprea, se rasucea spre ei si, de fiecare data, le vorbea domol, blind, un fel de susur al unui izvor atit de cristalin incit era nevazut, ii incuraja astfel:

– Nu va fie teama – sunteti ocrotiti. Si nu eu va ocrotesc, dar chiar El, Cel Prea Inalt si Sacru.

Nu mai e mult, haidem.

De fiecare data cind Theophil vorbea, soimul isi filfiia aripile largi, apoi suiera scurt: kiuaii! kiuaii!

De fiecare data lupul suriu aprindea lumina verzuie a ochilor sai si aratindu-si coltii zimbea miriind surd.

Theophil cu tandrete isi mingiia prietenii pe cap si le soptea cuvinte neintelese, cu sunet de harpa atinsa de o boare matasoasa, iar Amot intelegea ca Theophil le multumea cu dragoste, multa dragoste.

Apoi isi continuau drumul.

***

La un moment dat insa – o duhoare de mlastina, de carne putrezita, de cadavre arse, de mucegai, de voma spurcata, de toate acestea la un loc impreuna cu altele de nesuportat putrede mirosuri, serpui inspre ei, incet, incet.

O tacere de moarte ii impresura.

Lumina boltii de deasupra lor porni sa tremure, sa pilpiie, sa fuga.

Caii zvicnira si nechezara a mare spaima.

Vortex scinci si, dintr-un salt ajunse in bratele Anmariei.

Copila il imbratisa strins si clantanind isi ascunse capul in poala lui Britis.

Britis ingaima stins:

– Amot, Amot…

Theophil isi inceta mersul.

Inalta cirja rotind-o lent deasupra capului.

Soimul desfacu larg aripile si chiui prelung, razboinic.

Lupul urla prelung, razboinic.

Theophil continua sa roteasca incet cirja.

Pe urma, inalta capul spre bolta a carei lumina zvicnea agonic.

Ochii sai scaparara fulgere albastrui.

Strigatul sau tisni, traznind pe neasteptate si tot locul se cutremura.

Strigatul sau tisni din nou trasnind si copacii se clatinara, trosnind parca loviti de vijelie.

Strigatul sau tisni iarasi trasni si lumina de deasupra lor se aduna in sfere orbitoare, rotitoare, bezmetic zburind desaupra lor cu mare iuteala.

De fiecare data Amot isi simti trupul sfarimat marunt si apoi, dintr-o data reunit de traznetul Regelui Muntilor Rascrucii.

Din teaca prinsa de centura, Amot trase spada si se pregati de lupta.

Lama lunga undui fulgerind sub sferele orbitoare.

Amot se incorda instinctiv si se rasuci in sha gata sa taie, sa spintece, sa strapunga.

Joly necheza si se cambra.

– Amot! porunci Theophil.

– Amot, nu! porunci din nou Theophil.

Parca trezit pe neasteptate din infricosat vis rau, Amot cobori spada si il struni pe Joly. Si, descoperi ca mirsoul de iad disparuse, ca lumina alburie, linstitor se reasezase sub bolta din ramuri si intunericul se reumpluse de soapte inveninate si suiere inghetate, de hohote scirtiite si scrisnete, de naluci si duhuri si spirite furisate sau in iures nebun, descoperi ca totul reintrase pe fagasul cunoscut in ceasurile petrecute urmindu-l pe Theophil pe calea din codrul batrin si adinc.

Pe urma, vazu de o parte a carutei, pasind regal un mare tigru tzintat.

Isi legana alene capul urias si, torcind baritonal, isi freca urechea de genunchii Anmariei.

Britis isi inabusi un tipat, ducindu-si palma la gura.

Amos urmari privirea sotiei sale.

In dreapta carutei, acoperind-o pe toata lungimea ei cu murgi cu tot si cit covilitirul ei de inalt – cu ochi de carbune aprins, astepta un dragon ca de smarald.

Tigrul il saluta cu un racnet infundat ce lovind toba pamintului, infiora locul.

Dragonul ii dadu binete, aruncind din narile sale, doua vapaii ce pirjolira iarba din jur, iar murgii

zvicnira atinsi de fierbinteala aerului aprins deodata.

Amot inlemni.

Britis inlemnise deja.

Anmari insa batu din palme incintata.

Ba chiar, indrazni sa atinga cu palma ei de copil, urechea tigrului tzintat, mingiind-o fara sfiala.

Anmari radia de fericire.

– Sunt prietenii Anmariei. Si ai nostri, Amot, ii zimbi blind Theophil.

– Da, Amot. Sunt si prietenii tai. Vor fi mereu prietenii tai. Au venit sa ne ajute.

Amot vru sa intrebe, dar nu apuca sa deschida gura. Theophil il intimpina:

– Vei intelege mai tirziu. Printul Intunericul, Beliazar insusi a venit sa te intimpine. Da, in Numele Celui Prea Inalt si Sacru i-am poruncit sa plece. M-da. Acum, a ascultat. Oricum, te va urmari indeaproape. Vei intelege mai tirziu. M-da. Anmari si-a chemat prietenii. Au venit. Vei intelege mai tirziu. Sa mergem. Intunericul este cumplit la miez de noapte. Sa ne grabim.

Amot asculta supus. Caci, nu era strain de toate acestea.

Puse spada inapoi in teaca.

Si pornira mai departe, urmindu-l pe Theophil care marise pasul, iar Amot era acum convins ca

Regele Muntilor Rascrucii nu atingea pamintul cu talpile.

Din bratele fetitei, Vortex sarise inapoi pe pamint si alerga de zor in jurul dragonului, latrind a mare prietenie. Din cind in cind cu virful aripii sale, dragonul il rostogolea pe Vortex, semn ca il bucura nou sau prieten.

Cind Vortex nu latra, tacerea de sub bolta din ramuri era tulburata doar de flautul din vocea Anmariei, care isi descinta tigrul alb cu povestile ei de copil.

Copil fericit de intruparea unui vis atit de drag ei.

***

Poiana larga se scalda in lumina lunii, sub puzderia de stele rasfirata pe catifeaua boltii intunecate. Aerul moale si racoros al noptii era sagetat de licurici. Iarba deasa sorbea zgomotul pasilor, copitelor, rotilor carutei.

Regele Muntilor Rascrucii se opri din plutirea sa.

Ascunsa sub uriasii brazi argintii, casa cladita din birne acoperite cu cetina, ii intimpina cu zimbet bun, usa larg deschisa si cele doua ferestruici rotunde raspindind o lumina blinda, de candela aprinsa.

O buha cocotata pe virful acoperisului de sub brazi, isi deschise larg aripile, roti ochii sai galbeni, sclipitori, si le ura:

– U-hu-huu, u-hu-huu, bine ati sosit, Rege Theophil, Amot fiu al lui Singer si voi toti ceilalti,

bine v-am gasit!

– Bine te-am gasit Morfes! ii raspunse Theophil.

Amot era atit de obosit incit nu se mai mira ca aude buha vorbind omeneste, cu voce de batrin vesel. Cit despre sotia si fetita sa, Anmari si Britis dormeau de mult una in bratele celeilalte.

Caii sforaira:

– Bine te-am aflat, bunicule Mortes.

Vortex latra scurt:

– Hei, batrine, ce mai faci?

Morfes se infoie si rise:

– Copii, ati crescut, nu gluma. Apoi, isi pleca usor capul, cifurile urechilor tremurara si rosti cu glas inecat de amintiri, te salut Raman, prieten vechi, te salut Luron, prieten si mai vechi,

Tigrul mormai emotionat:

– Of, credeam ca nu te mai vad.

Dragonul prelinse din nari doua flacarui:

– Din nou impreuna, nu-i asa? Ce onoare, ce bucurie.

Amot vedea si auzea totul ca prin vis, intelegind totusi ca doar Morfes, Raman si Luron rosteau in limba oamenilor.

Theophil se apropie de el:

– Amot, vei intelege mai tirziu. Acum trebuie sa va odihniti. Hai, descaleca, ia-ti fetele si vino

sa va arat odaile voastre. De restul se ingrijeste Morfes. Hai, trebuie sa dormi, sa-ti refaci temeinic puterile. Nu avem decit trei zile sa pregatim calatoria ta si sunt atitea de facut. Hai, descaleca.

Tot ca prin vis, Amot descaleca.

O pala de vint clatina virfurile brazilor.

Un suier surd se roti in jurul poienii.

Totul nu dura decit pret de citeva clipe.

Luna – deodata – invaluita de un abur rosietic.

Theophil inalta capul, surise si rosti ca pentru sine:

– Beliazar, Beliazar… inceputul e aproape; si este inceputul sfirsitului…

Theophil ofta adinc.

Pe urma ii facu semn cu mina lui Amot, Anmari si Britis sa-l urmeze si intra in casa.

In lumina de candela aprinsa ce umplea rama usii deschisa larg, Regele Muntilor Rascrucii

ii aparu lui Amot un Spirit cu trup din lumina alba, nefiresc de alba, dar nu orbitoare, ci izvorind o anume tamaduire.

***

Doua zile si doua nopti Amot s-a hranit si a dormit in odaia lui, sculptata in stinca muntelui. Caci, toata acea casa din birne acoperite cu ramuri de brad, buna si zimbitoare nu era decit intrarea in palatul Regelui Muntilor Rascrucii, cu mare maiestrie cioplit si adinc-ascuns in stinca muntelui de Mesterii Tribului Cioplitorilor in Piatra.

Amot nu a avut voie sa paraseasca odaia lui doua zile si doua nopti.

Slujitorii Regelui Theophil, femei si barbati, deopotriva precum brazii argintii, si la fel de muti precum un lac de munte, ori de cite ori Amot se trezea, se aflau mereu la marginea patului cu asternuturi albe, albe si mirosind a levantica, servindu-i pe tavi de argint mincare si bautura. Bautura ii placea mult lui Amot, amintindu-i de rachiul din muguri brad amestecat cu miere si scortisoara, bautura Casei lui Singer, tatal sau. Dar rachiul Regelui Theophil era totusi diferit – avind in miros si gust ca si cum ai fi baut apa, foc, pamint, cer si aer la un loc si totul de o prospetime tainica. Il racorea si il limpezea intru intreaga sa fiinta si se simtea atit de fericit incit, dupa ce sorbea o cupa sau, uneori, chiar doua, de fiecare data, adormea din nou ca un prunc lipsit de griji. Desigur, avind un zimbet larg, larg si bun pe chipul sau.

In aceste doua zile si doua nopti de neintrerupta hodina, Amot a avut, de noua ori aceleasi trei vise.

In primul sau vis, Amot s-a intilnit cu un barbat intre doua virste, imbracat ciudat si avind asupra lui arme si mai ciudate. Barbatul avea fata prelunga cu barbie puternica, usor ascutita – dirza. Pletele castanii era tunse scurt pina la lobul urechilor. Avea frunte inalta, cu vina ce se zbatea cind si cind, de la radacina parului si pina la radacina nasului. De sub sprincenele bogate, te priveau drept si taios ochii chihlimbarii. Din barba brun-intunecata, rotunda si cirliontata ivea buze carnoase, cu taietura aspra. Nu era prea inalt, dar trupul sau trada o putere ascunsa.

Amot se recunostea in vis. Si, totusi nu era el. Caci Amot nu purtase nicind acele vesminte ca din piele galbena patata cu frunze usate si ierburi verzi si, mai ales, nicicind nu cunoscuse

acele arme ce suipau foc sau tisneau raze de lumina alb-albastruie ce strapungeau si ardeau,

nu odata preschimbau in abur tot ce intlineau in calea lor.

Barbatul ii vorbea astfel: “ Amot asculta si vezi, dar nu incerca sa intelegi acum. Urmeaza-ti neabatut soarta. Vei afla ce trebuie aflat si atunci veti intelege totul. Cel Prea Inalt si Sacru te-a asezat sageata in arcul sau. Iti vei atinge tinta implinind ce ti-a fost daruit sa implinesti. Atunci vei cunoaste, atunci vei fi sti ca ai fost ales si vei fi cu adevarat fericit. Inchina-te Regelui Theophil si urmeaza-i porunca. Iar acum, iata” si facind un semn larg cu bratul, barbatul ii arata.

Iar Amot vedea si auzea armii uriase, nenumarati razboinici imbracati si inarmati ca si acel barbat; nenumarate carute din fier si miscindu-se fara a fi trase de cai; nenumarate pasari de fier, uriase si zburind cu nemavazuta iuteala; nerenumarate corabii de fier, si ele uriase si

taind apele fara sa aiba pe catarge nici o pinza umflata de vint; nenumarati uriasi pesti de fier spintecind marile pe sub valuri; nenumarate uriase sageti de foc aprinzind bolta; si alte nenumarate fiinte si lucruri povestite nelamuritor doar in cele mai vechi legende ale triburilor oamenilor – iar Amot cunoastea bine legendele oamenilor si animalelor Pamintului, fiind fiul lui Singer, al carui neam era acel al Preotilor Razboinici – Pastratorii Legendelor Lumii, neam temut si respectat, admirat de toate triburile Pamintului; ba chiar, Amot fusese ales Mare Preot al neamului sau dovedind o adinca intelegere a Legendelor Lumii nu doar cu mintea sa, dar cu toata inima sa. Din cele citite, Amot avea cunoastere despre toate cele infatisate in visul sau. Acum insa le vedea clar, infiorator de clar toate acele nenumarate grozavii inclestate intr-o lupta fara de mila, nici un strop de mila. Si auzea limepede, cu mare tarie glasurile acelor razboinici urlind firoros in limbi necunoscute lui. Si doar acum insa, ii vedea cum in razboiul lor se topesc intr-un ocean de singe sub de necuprins cer de foc.. Si in visul sau Amot se cutremura, nu doar ingrozit, ci chiar simtind naprasnic cum parca, el-insusi este – mort.

Pe urma, in visul sau Amot mai vedea si auzea cum marile si oceanele sa napustesc cu valuri cit muntii asupra uscatului, inecind viul si neviul, case si oameni si animale si paduri si tarmuri – tarmuri intregi dintr-o singura maturare de gigantic val sumegind de furie.

Apoi, tot in acest vis Amot mai vedea si auzea cum se cutremura si se despica si ard munti si riuri, paduri si cimpii si dealuri, tarmuri si mari, cum urla cerul izbit de vinturi de foc. Si peste toate acestea, din patru zari, spintecindu-i fiinta trecea prin el tipatul prelung si fara de speranta, tipatul de moarte crincena, mai incrincenata decit orice moarte cunostea, acel tipat ultim al miriade de oameni si animale…

Si plingea Amot, simtea singe picurind din ochii sai pe buzele sale, isi avea inima strapunsa de o mie de junghere deodata – astfel incit Amot isi dorea cu de necuvintata disperare sa se treazesca de indata din visul sau si se ruga fierbinte.

In cele din urma, barbatul il apuca de brat, soptindu-i: “Nu te teme Amot, cauta insa si vei afla; bate in poarta – ti se va deschide; cere si vei primi. Amot, trezeste-te !”

Si Amot se trezea si imediat cerea o cupa cu acel rachiu fermecat.

In al doilea vis – stind drept, in picioare, Amot plutea lin deasupra paminturilor si apelor.

Iar alaturi de el, invaluindu-l ca un abur se afla stramosul sau, cel ca el-insusi, barbatul din primul sau vis.

Ii vorbea cu aceeasi voce soptita: “Amot, priveste, Amot.”

Privea Amot si inima i se infioara de bucurie, caci din farima de viata: oameni si vietuitoare ale uscatului, apelor si vazduhului, copaci si ierburi si flori ale cimpiilor, dealurilor, muntilor si apelor, acel tot ce mai ramasese dupa urgia Iadului care aproape ca pustiise Pamintul – puterea vietii razbise cu mare tarie si totul, toate si toti renascusera din cenusa si infloreau inzecit, insutit, inmiit si de sute si sute si sute de ori inmiit.

De atita fericire, Amot simtea lacrimi mari rostogolindu-i-se pe obrajii si rostea cu glas intretaiat de dragoste: “ Multumesc, multumesc Celui Prea Inalt si Sacru”.

Iar stramosul sau – duh ce il invaluia – capata trup de lumina nemaivazut de alba si ridea blind:

Da. Da, Amot.”

Iar Amot continua sa pluteasca.

Si, acolo, jos in valea larga si verde, pe malul riului atit de albastru serpuind domol printre dealurile acoperite cu meri si peri si pruni, cu vita de vie cit vezi cu ochii, acolo Amot recunoscu Kyria, tarimul tribului sau, cel al Preotilor Razboinici – Pastratorii Legendelor Lumii. Si, parca se topea de fericire, vazind casele din lemn de stejar, rinduite in semicercuri in jurul insulei din mijlocul riului, unde se inalta, din lemn si piatra, sageata uriasa tintind spre Ceruri, Templul Legendelor Lumii – unde el, Amot, Mare Preot il slujea zilnic pe Cel Prea Inalt si Sacru.

Si, continua sa pluteasca deasupra asezarii tribului sau, inconjurata si aparata de codrul nesfirsit cu toti copacii sai, stejari, fagi si mesteceni si pini si brazi, copaci batrini ca vremea si de neinvins urcind pina sus pe coastele muntilor dinspre miazanoapte si pierzindu-se inspre cimpiile rasaritului. Codrul unde, de la Singer, tatal sau, invatase arta citirii urmelor de tot felul si a vinatorii. Dar, tot in adinc de codru des, mai invatase de la Preotii Razboinici si arta luptei cu spada, cu arcul si jungherul, cu toiagul si, mai ales, arta luptei cu miinile goale. Iarasi tot de la Preotii Pastratori ai Legendelor Lumii, Amot se re-aminti ascultind si rostindu-se in graiul copacilor, animalelor si pasarilor si pestilor; se re-cunoscu aflind cum sa iubeasca si sa respecte lumea codrului. Iara, despre toate aste taine ale Preotilor Razboinici – Pastratori ai Legendelor lumii, Amot se revazu jurind pe viata sa a nu le dezvalui vreodata decit copilului sau si ucenicilor care aveau sa devina la rindul lor preoti, fie barbati, fie femei, dar cu mare, mare grija alesi dintre copiii tribului sa pastreze si sa lege peste vremuri marea si vredinca

invatatura ce le fusese incredintata de Cel Prea Inalt si Sacru, Insusi – cindva, nimeni nu mai stia cind anume si anume cum, in urma cu mult, mult peste cinci sute de primaveri.

Caci, atunci, in acel inceput pierdut in negura timpului, tribul sau si preotii sai fusesera alesi a fi sfatuitorii lumii Pamintului.

Si toate triburile lumii li se inchinau cu mare respect si cu anume teama.

Astfel, primavara de primavara, cind primii ghiocei strapungeau semeti zapada, regii triburilor Pamintului se calatoreau ei insisi inspre Templul Legendelor Lumii, unde primeau invataturi si sfaturi atit de intelepte despre cum sa-si pastoreasca poparele in pace si bunastare, sau cum sa-si duca razboaiele drepte, ori cum sa nu porneasca razboaie nedrepte. Sau, nu o data cum sa-si intocmeasca legile si sa-si judece supusii; ori, cum sa cumpere si sa vinda, sa cladeasca noi asezari si asa mai departe.

Amot revazu cu ochii sufletului si ai inimii, al mintii si intregii sale fiinte – ca intr-o strafulgerare – tot acest rastimp cit o viata de om si, acolo, in vis, amintirea tineretii sale il infiora prelung, prelung.

Daramite duhul de lumina, stramosul sau ii sopti din nou: “Si, mai iata Amot….”

Astfel, Amot o vazu pe Britis, fecioara cu plete castanii revarsate bogat pina la soldurile inguste; fecioara cu ochi migdalati si intunecati-aprinsi de focul dragostei pentru el; fecioara cu trup subtire si picioare cu genunchi mici, rotunzi si glezne de caprioara, alergind spre el, cu intredeschise buze de fraga si sini mereu necopti zvicnind sub bluza din pinza alba, subtire si chemindu-l cu clopotelul ei de copil rasfatat: “Amot, Amot, hai, prinde-ma!”

Iar in visul sau Amot simtea cum toata viata sa era acolo, in zina aceea, pe nume Britis.

Si Amot fierbinte dorea in visul sau sa coboare in poiana aceea si sa o stringa la pieptul sau pe Britis, sa o sarute si iarasi sa o sarute si sa nu faca nimic altceva, decit sa o saurte pe Britis.

Dar, stramosul sau, dintr-o data ii poruncea cu voce otelita: “Amot, Amot, uite in spatele tau,

in dreapta ta, in stinga ta, in fata ta – inalta capul si priveste, Amot!”

Amot asculta porunca si ce zarea?

Amot se zguduia, caci in spatele sau, in drepata, in stinga sa si in fata sa, acolo un cerul de fiecare data parca se unea cu pamintul – intr-o rotire continua, incingind Pamintul si lumea, Amot vedea o infatisare de spaima, o alcatuire din foc si fum si singe si negura si lumina de intuneric, o fiinta cu mii chipuri si mii de trupuri si mii brate si mii de picioare si mii de colti, si mii de gheare si mii de limbi inspicate si mii de ochi – mii strafunduri intunecate si fara de sfirist si, din toata alcatuirea ei tisnind flacari grozave cind inspre el, cind inspre lumea desupra careia plutea.

Da, Amot” ii vorbea raspicat stramosul sau, “da, Amot, da, el este Cel fara de Chip si Trup,

Cel fara de Inima si Suflet, Cel fara de Lumina, da, este chiar el, Cel care poate fi oricine si in oricine, Printul Intunericului, Beliazar. Si, precum bine stii, iar el stie si mai bine, ceasul sau a sosit. Intunericul e pregatit sa supuna din nou Lumina. Fii pregatit, Amot!

Si, Amot se cutremura cumplit auzind urletul cu mii de glasuri, simtind in nari mirsoul de

mii si mii de ucideri, de mii si mii si mii de cadavre.

Apoi, se trezea brusc, lac de sudoare si voia sa strige dupa ajutor, insa nu avea glas, nu reusea decit sa horcaie, parca dintr-o data slobozit din gheara ce-l sufocase.

Al treilea vis a fost foarte scurt si foarte clar.

In vis i se infatisa Anmari. Tinea strins in minutele ei o cupa din argint vechi si incercuita cu rubine.

Anmari rostea doar atit: “Iubesc.

Apoi, alaturi de copila, se vazu pe el insusi.

Inalta catre cer o spada cu lama lunga, fulgerind alb-albastrui, avind aparatoarea si capatul minerului intarite cu safire.

Amot rostea doar atit: “Inchinare.

Pe urma, in stinga Anmariei statea drept, neclinit Regele Theophil.

In miini, in dreptul inimii tinea o carte invelita in piele neagra si zavorita cu noua peceti, fiecare pecete, un diamant cu noua fete.

Theopfil rostea doar atit: “Multumesc.

Dupa aceea Amot se trezea si murmura pentru sine: iubesc si multumesc, dupa care isi pleca adinc fruntea.

***

In a treia zi, dupa ce s-a imbaiat si a primit straie noi, precum ale regelului Theophil, dupa ce s-a invesminat astfel si s-a oglindit cu incintare, dupa ce a gustat cite ceva din bucatele aduse de slujitorii regelului si a sorbit de citeva ori din cupa cu vin ca singele inspumat, Amot a fost condus intr-o incapere cu peretii ca de sofran, luminata de patru torte cu flacara albastruie, prinse in inele de arama, cite una pe fiecare perete.

Acolo, pe un jilt simplu, din lemn de stejar ars si lustruit, in dreptul unei mese rotunde, tot din lemn de stejar ars si lustruit, pe care se aflau doar doua cupe de argint incercuite de rubine, umplute cu acelasi vin ca singele inspumat, acolo il astepta regele Theophil.

Pe umarul se hodinea soimul sau, cu cap negru inspicat cu pene albe si rosii.

La picioarele sale, lungit pe podea, lupul suriu veghea cu ochii intredeschisi.

Theophil isi inalta putin cirja si ii zimbi cald:

– Buna dimineata, Amot.

– Buna sa-ti fie viata, ii raspunse vesel, dar plin de respect Amot.

– Sezi, Amot, il invita Theophil.

Amot se aseza in jiltul sau aidoma cu al regelui, aflat de partea cealalta a mesei, fata-n fata cu Theophil.

– Sa traiesti si sa te implinesti intru Cel Prea Inalt si Sacru, Amot! ii ura regale si si inalta cupa.

– Sa fie asupra mea dragostea si intelepciunea ta intru Cel Prea Inalt si Sacru, Rege al Muntilor Rascrucii, raspunse Amot, inaltind la rindu-i cupa sa.

Ciocnira si, in intreaga incapere, clinchetul de argint al cupelor rasuna a inalta binecuvintare.

Soimul filfii aripile, iar lupul zimbi pe sub mustati.

Sorbira din vinul dulce-amarui, mirosind a tamiie si smirna.

– Amot, incepu a glasui cu vocea sa domoala Theophil, da Amot, stii prea bine, ai avut aceleasi trei vise.

Nestemata dintre sprincele lui Theophil prinse a pilpii o lumina alba.

– Sint anume incercarile prin care vei trece si sunt trei cei care vor lupta sa fie implinte: tu, Amot; fiica ta, Anmari si eu, Theophil. Tu si Anmari veti avea de slujitori intru toate cele pe Raman, tigrul tzintat, si Luron, dragonul ca de smarald. Dar, inainte de a-ti spune mai multe, lamuritoare, raspunde – cunosti talmacirea vislor tale, Amot?

– Rege Theophil, zise Amot, cred ca…

– Da, caci visele sunt povestite in chiar prima carte a Legendelor Lumii. Iar tu cunosti Legendele Lumii ca nimeni altul.

– Sunt doar… in treacat povestite, zise Amot, dar talmacirea lor…

– Da, il intimpina Theophil, insa talmacirea lor, da, este bine ascunsa. Atit de bine ascunsa in vorbe mestesugite, incit doar unul singur, doar Unul dintre Marii Preoti si eu, Regele Profet, sa ii patrundem taina. Nu-i asa?

– Da, marite Theophil.

– Asadar, continua Theophil, in profetia mea, daruita de Cel Prea Inalt si Sacru, acel ales, tu esti Amot. Cunsoti si acest adevar, nu-i asa?

– Da, rege Theophil – cunosc. Altfel nu m-ai fi chemat, altfel nu as fi venit, altfel nu m-as inchina tie intru totul.

– Amot, stii prea bine, eu am fost prietenul de taina al strabunului tau si al tatalui tau, de asemena. Eu ti-am fost umbra ocrotitoare inca din ceasul nasterii tale. Niciodata nu ai fost singur. Niciodata nu ai fost parasit, chiar si cind ai intilnit-o pe Britis cea de nepretuit pentru tine, chiar si cind s-a nascut copilul tau atit de binecuvintat si haruit de Insusi Cel Prea Inalt si Sacru sa faptuiasca alaturi de noi, odata cu noi si cu pe deasupra noastra masura. Da. Amot, cu prea inalta pretuire peste vremuri si vremuri, va fi pomenit numele ei.

Amot se infiora avind-o in fata ochilor sai pe Anmari, un ghiocel razbind zapada si cintind soarele, luminind firea cu semetia sa de copil fraged si netemator.

– Cunosc toate acestea. Le cunosc bine. Si marturisesc rege Theophil – am spaima mare, mare ca nu voi reusi. Fiindca nu stiu, n-am stiu vreodata ce am de infaptuit – am fost doar… atit stiu, am fost – ales. .. Ales dintre atitia altii fara ca nimeni sa cunoasca asta in afara de tine si de tatal meu. Atit stiu… Strivit ma simt, rege Theophil. Cumplit infricosat de aceasta menire a mea, fara de nume, fara de altceva … decit… necunoscut…

– Amot, Amot, si eu daca as fi in locul tau as trai spaima ta grozava…

Theophil ofta adinc, iar nestemata dintre sprincenele sale fulgera scurt.

– Dara eu stiu totusi ce avem de implinit… Astfel, spaima mea este si mai mare. Si crescinda incet, incet coplesindu-ma si tot mai greu infruntind-o de peste o suta unsprezece primvaveri, Amot, Amot.

Acum nestemata dintre sprincenele sale lumina peste lumina tortelor prinse in colturile zidurilor.

Theophil sorbi din cupa.

Amot bau si el.

Tacerea suspina intre ei, deasupra lor, peste tot – pasare trista, plutind nevazuta.

– Da, Amot. A sosit ceasul. Ceasul de rascruce. De infricosata rascruce.

– Da, sopti Amot.

– Amot, iata, o data mai mult, talmacirea viselor. Daca gresec cumva, indreapta-ma. Caci pot sa gresec. Asadar, simplu si ca izvorul de munte limpede, primul vis este acesta: cu sute si sute si sute de primaveri in urma, nimeni nu mai stie cind, doar Cel Prea Inalt si Sacru stie, da Amot, precum bine ai citit, Printul Intunericului a fost lasat sa pustiasca aproape, asculta cu luare aminte, aproape intreaga suflare a Pamintului, pedeapsa pentru nimicnicia omului, pentru ingimfarea si rautatea prostiei sale, pentru ticalosia de a se crede deopotriva cu Acel Prea Inalt si Sacru. Acesta a fost Marele Razboi al Triburilor Lumii Apuse, cel despre care vorbesc primele, cele mai vechi dintre Cartile Legendelor Lumii. Cunosti asta la fel de bine ca si mine. Razboiul trait de tine in visul tau. Iar atunci si de atunci incepind, Beliazar a primit speranta. Mare, tare mare si naprasnica speranta.

Theophil cerceta cu luare aminte chipul lui Amot.

Amot parea cioplit in piatra.

Theophil zimbi cu pelin pe buze:

– Al doilea vis: Printul Intunericului, Beliazar, nu poate fi stapinul unei lumi care nu exista. O lume disparuta intru totul nu poate fi pedeapsa vie ce invata. Fiindca orice pedeapsa vie este pieritoare si traieste cit sa indrepte crima faptuita. Trebuie sa purifice omul si sa ucida Raul din el. Cel disparut este disparut. Cel mort este mort si judecat in lumea cealalta. Doar viul poate fi purificat. Doar viul poate primi viata vesnica. Viata vesnica este Cel Prea Inalt si Sacru. Vesnicia mortilor este vesnicia Mortii. Care si ea este din Cel Prea Inalt si Sacru dar nu este viata. Este pedeapsa vesnica. Asadar, din putinul ei ramas viu, lumea a fost renascuta. Iar Beliazar, a carui rabdare este mai rabdatoare decit intinderea cerului, a primit speranta si a asteptat ca aceasta lume sa dea rod si a fi astfel implinita, coapta incit sa aiba, in mindria sa blestemata, ce sa imparateasca. Caci Raul trebuie amagit, ispitit cu vis de Putere spre a fi stirpit de la radacina. Lumea a dat rod, s-a inmultit, s-a implinit este coapta. Este lumea in care traim, Amot. Da, da, Amot , negresit a sosit ceasul lui Beliazar. L-ai vazut in vis. L-ai intilnit viu si impungind coasta noastra, aici, in codrul muntilor mei. Iar Beliazar stie ca tu esti cel ales, Unul. Da, de aceea Beliazar, trebuie sa te ucida.

– … eu, eu nu stiu… eu, eu nu stiu…

– Ai rabdare, vei afla. Si nu uita, nu esti singur. Beliazar trebuie sa o ucida si pe Anmari, trebuie sa ma ucida si pe mine. Iar noi trei – crede asta – suntem in paza Celui Prea Inalt si Sacru. Dar scutul sau ne este dat doar si doar, intelege bine asta, doar daca vom lupta sa invingem in acele incercari ce ne asteapta… Atunci, vom afla, vom intelege, vom trai cu adevarat. Iar Beliazar se va prabusi… poate, pentru totdeauna.

– Off…, se ghemui Amot.

– Si, rosti Theophil cu voce ca un ecou de tunet, al treilea vis: vom izbindi.

Amot oglindi chinuit zimbet de indoiala.

Dupa care sorbi sorbi din cupa sa.

Theophil se incrunta usor, dar adauga cu voce blinda, rasunatoare insa:

– Cheia talmacirii este data, da, da, de cuvintele rostite de Anmari, de tine si de mine: iubesc, inchinare si multumesc. Cupa Vietii, Spada Credintei si cartea cu noua peceti… Cartea Celor Noua Feiriciri ale Fiului Celui Prea Inalt si Sacru, Cel care va veni – iti amintesti Amot?

– M-da, murmura si mai neincrezator Amot.

– Da, ai dreptate, Amot. Acestea sunt doar chipul si trupul talmacirii. Inima ei o vom sti, o vom rostui si o vom implini abia atunci cind vom avea cupa, spada si cartea cu noua peceti, fiecare lucrind dupa Cuvintul Celui Prrea Inalt si Sacru. Mai mult nu ai voie sa afli. Nu uita: nimic nu poate fi cunoscut fara a fi implinit inainte de a fi cunoscut. Nu uita…

– Nu am uitat, nu voi uita vreodata, il intrerupse Amot.

– Vorbeste, Amot, vreau sa te aud!

Amot rosti cintind cuvintele:

Cel Prea Inalt si Sacru a fost este si va fi dintotdeauna si peste tot, fiind in sine si despre sine doar Lui-Insusi adevar cunoscut. Omul nu se cunoaste pe sine intru adevar, caci sinele este Cel Prea Inalt si Sacru. Nimic nu poate fi cunoscut fara a fi implinit inainte de a fi cunoscut.

E scris cu litere de foc in prima carte a Legendelor Lumii.

Theophil surise multumit si aduga clipind a veselie anume:

– … si este piatra de incercare a Preotilor Pastratori ai Legendelor Lumii.

Apoi, Theophil inalta cupa sa, sorbi si hotari multumit:

– Stii deci, Amot.

– Da, stiu ca in doar nu mai mult de o suta de primaveri triburile lumii au inceput sa fie si nu mai sunt ce-au fost odata intru pace si liniste si bunastare. Stiu ca viata unui om nu mai are pret nici cit un fluture de-o zi. Stiu ca razboiul a devenit apa vie a lumii acestor vremuri insingerate. Stiu atit de bine ca tot mai rar regii triburilor vin sa se inchine noua si sa ceara sfat… Am inceput sa ma mir ca pina acum nici un trib inca nu s-a napustit asupra noastra, caci Kyria este un tarim atit de binecuvintat intru pace, liniste si bogatie.

Ofta din rarunchi Amot, inclesta falcile, dar vorbi din nou:

– Rege Theophil, calatorind sa te intilnesc am ocolit cu mare grija toate drumurile cunoscute. M-am ferit sa intilnesc oamenii… M-am ferit cu mare grija sa-i intilnesc… Stiu, rege Theophil. Am invatat de copil graiul animalelor, pasarilor si pestilor… Am aflat despre infricosate fapte, despre oameni care nu mai sunt oameni, ci groaznice fiare insetate de singe, de singe si aur… Lumea Intunrericului, cu toti demonii sai, cu balaurii si zmeii sai, cu strigoii si vircolacii sai, cu trolii si ielele sale, cu duhurile si mortii sai umblatori, cu bestiile sale om si fiara intr-un trup, cu vrajitorii si vrajitoarele sale, cu necromantii sai, cu tot ce nu poate fi inchipuit de omul bun, cu tot, cu toate zamislirile ei blestemate colcaie in codri, se ascunde in ape miloase, iese din strafunduri de munte si da iures, sub clar de luna bantuie si dantuie peste cimpii si dealuri, face legamint cu triburile asmutindu-le unele importiva celorlalte… Stiu, marite rege Theophil…

Stiu atit de bine incit uneori imi vine sa blestem ceasul nasterii mele si… si…

– Amot, ajunge.

– Nu, marite Theophil. Nu ajunge. Caci daca eu si Anmari suntem chemati sa izbavim lumea de tot raul asta, sa-l infringem pe Beliazar, chiar si cu ajutorul tau, nu cred ca vom reusi decit sa pierim. Imi iubesc nespus copila, sotia, vreau sa am pace si impacare. Liniste vreau. De ce tocmai eu, acel ales? Sunt doar un om, nimic mai mult. Nu, nu. Nu ajunge…

Amot amuti si simti cum i se umezesc ochii si cum i se usuca inima de durere si cum se ineaca in neputinta sa de biet om.

Lua cupa de pe masa si sorbi indelung.

Theophil il astepta rabdator.

Apoi, il apuca de brat, oprindu-l sa mai soarba din cupa.

– Amot, hei, trezeste-te. Nimic nu poate fi cunoscut fara a fi implinit inainte de a fi cunoscut. Nu poti afla infringerea lui Beliazar inainte de a-l infringe. Amot, lumea nu isi repeta povestea, omul se repeta pe sine-insusi cind se goleste de Cel Prea Inalt si Sacru. Stii asta.

– Stiu, rosti sec Amot si scutura din cap ca trezit dintr-un vis nespus de rau.

– Amot, ai intrebari de pus. Pune-le.

Amot se incrunta usor, isi drese vocea si vorbi:

– Da, Rege Theophil. Am intrebari de pus.

Theophil surise in barba.

Amot ii urmari cu privirea si oftind zise:

– Am de ales, sa nu fiu eu acela?…

– Nu.

– Care sunt, cite vor fi aste incercari?

– Nu stiu. Nimeni nu stie in afara de Cel Prea Inalt si Sacru.

– Incotro va fi sa fie calatoria noastra?

– Nu stiu. Doar Cel Prea Inalt si Sacru stie. El iti va calauzi pasii. Stiu doar ca va strabate Muntii Rascrucii. Incotro insa, nu stiu. De fiecare data – nu uita asta – Anmari iti va arata incotro sa pasesti. Duhul Celui Prea Inaslt si Sacru este in ea.

– Imi va calauzi pasii? Tu marite rege, nu calatoresti impreuna cu mine si Anmari?

– Nu. Dar stiu ca in pragul hotaritor al fiecarei incercari voi fi acolo, sa va sprijin cu toata fiinta mea. Incercarea voastra este si incercarea mea. Fiecare si toti trei trebuie sa izbindim asupra fiecarei incercari. Daca doar tu treci cu bine incercarea, aceasta nu este izbinda. Visul tau ultim, adu-ti aminte, ne infatiseaza pe toti trei. Doar astfel se implineste profetia.

– Cit timp va dura calatoria acestor incercari?

– Nu stiu. Profetia nu spune nimic despre asta. Totul depinde de Credinta si puterea noastra sa invingem. Cu cit va fi mai scurta calatoria, cu atit mai usor va fi sa-l infringem pe Beliazar. In rastimpul cit nu voi fi impreuna cu voi, trebuie sa lupt sa tin pace intre triburile lumii. Iar astazi pacea este iubita tot mai putin, stii asta prea bine.

– Ce se va intimpla cu Britis? Ea ce stie despre toate astea?

– Britis este pregatita de mine. In aceste doua zile de hodina am pregatit-o sa te astepte. La fel Anmari. In aceasta zi si noapte ce le veti petrece impreuna, nici Britis, nici Anmari nu te vor intreba nimic. Crede asta si nu le intreba nimic. Trebuie sa intelegi si sa implinesti aceasta porunca: nu le intrebi nimic, nu le povestesi nimic, doar te bucuri impreuna cu ele de aceasta zi si noapte dinaintea calatoriei, ai inteles Amot?

Amot nu raspunse, dar incuviinta dind din cap.

Ochii insa i se umezira.

Iar inima in piept i se zbatea nebuna.

– Amot, il dojeni Theophil, unde ti-e Credinta?

Amot il privi drept in ochi pe rege si nestemata dintre sprincenele acestui tisni lumina ca o flacara de singe aprins.

– Amot, il dojeni din nou Theophil, asculta cuvintul si juramintul meu, cel al Regelui Muntilor Rascrucii, ca, de va fi nevoie imi voi da viata pentru tine si familia ta. Tu, Amot, crezi in cuvintul meu?

– Cred, rosti cu tarie Amot.

– Alte intrebari?

– Nu mi-ai raspuns ce se va intimpla cu Britis, cit vom lipsi.

– Britis va sta aici. Va fi printesa acestui palat. Toti si toate, slujitori si fiinte ale codrului meu,

o vor sluji cu credinta. Cu toata dragostea si cu toata credinta lor. In aceste doua zile, cit tu ai dormit si ai visat, am avut grija sa o infatisez pe Britis tuturor. Si, pe toti i-a fermecat. Toti o indragesc si, ce mai vrei? Nu avea griji fara de rost, te rog.

Amot nu-i raspunse, desi ar fi vrut sa-l intrebe pe Theophil daca a iubit vreo femeie in viata sa cum o iubeste el pe Britis, dar nu indrazni. Asa ca isi musca buza de jos si continua:

– Nu stiu cum ai pregatit-o pe Anmari si nu am s-o intreb nimic, iti respect porunca. Totusi, mie trebuie sa-mi spui, Anamari, in copilaria ei, a inteles ce ne astepata?

– O-ho-ho! Rise Theophil. Habar nu ai tu, Amot, cit de bine stie Anmari. Nu am rostit cuvinte goale cind ti-am spus mai inainte ca, acest copil a fost ales si haruit pentru aceasta implinire

de mare si adinca taina, de catre chiar Cel Prea Inalt si Sacru Insusi. Da, cunoaste totul si este pregatita cu si intru inima ei de copil. Iar cuvintul sau, cel mai puternic fauritor de viata, nu uita Amot, este: iubire. Iar cucerirea ei va fi Cupa Vietii. Dupa cum, cuvintul tau este: inchinare, iar cucerirea ta va Spada Credintei. Si, dupa cum, cuvintul meu va fi: multumire. Iar cucerirea mea va fi Cartea cu Noua Peceti. Amot, stii asta, Anmari va fi mama tuturor regilor Pamintului inchinati Fiului, Celui ce va sa vina. Insa, asa cum ti-am rostit de atitea ori – toate acestea le vei intelege masi bine la vremea portivita.

Si, din nou, Amot rosti cintind cuvintele:

Cel Prea Inalt si Sacru a fost este si va fi dintotdeauna si peste tot, fiind in sine si despre sine doar Lui-Insusi adevar cunoscut. Omul nu se cunoaste pe sine intru adevar, caci sinele este Cel Prea Inalt si Sacru. Nimic nu poate fi cunoscut fara a fi implinit inainte de a fi cunoscut.

E scris cu litere de foc in prima carte a Legendelor Lumii.

– Da, Amot. Da, tu esti alesul.

– Atunci – totusi – in aceasta calatorie a incercarilor de ce mai e nevoie de Anmari? se incapatzina tatal Amot.

Theophil tacu vreme de citeva clipe. Insa, asteptase aceasta intrebare si acum doar isi spunea daca macar acum intr-adevar Amot va intelege raspunsul, nu cu mintea sa, ci cu toata inima Credintei sale. Asadar, regele Muntilor Rascrucii rosti raspicat porunca si indemn in acelasi timp:

Fiindca eu sunt ultimul rege profet al acestei lumi. Iar tu, Amot, vei fi primul rege profet al lumii ce va sa vina.

Si Theophil se ridica din jiltul sau, inclinindu-se lui Amot.

Soimul filfii din arpiri si zbura asezindu-se umarul drept al lui Amot.

Uriasul lup suriu veni in trap usor si isi lipi umarul de soldul sting al lui Amot.

Regele Theophil, zimbi impacat si ii sopti cu veselie:

– Cirja ta va veni mai tirziu, dupa cele incercari…

Apoi soimul si lupul se intoarsera la Theophil.

Amot aproape ca-si pierduse suflarea. Se inrosise tot si fruntea i se acoperi cu broboane.

– Sa bem, Amot! il incuraja Theophil inaltindu-si cupa.

Amot sorbi tot vinul dintr-o suflare si privi in jur dupa ulciorul din care sa-si mai toarne vin in cupa. Nu zari nici un ulcior, dar cind vru sa puna cupa inapoi pe masa, vazu vinul inspumat ce o umplea pina la buza. Zimbi, Amot:

– Multumesc, Rege Theophil. Da, ai dreptate. Nu stiu cum dar ti-am citi gindul. Ai dreptate,

inteleg si cu inima, dar mai ales cu Credinta, insa de aceea ma si tem. Dar ma incredintez Celui Prea Inalt si Sacru si tie, marite ultim rege profet.

Theophil rise de-a binelea:

– Vinul asta are o tarie ascunsa, nu-i asa?

– Daa, plescai Amot, apoi indrazni cu oarecare sfiala: iertare, dar nu sunt prea lamurit, Raman si Luron, prietenii Anmariei?!…

Din nou rise Theophil:

– S-au cunoscut cu ani in urma, in visele copilei tale. Si de atunci sunt nedespartiti. Si incepind de cu doua zile in urma, chemati in ajutor de noua lor regina, micuta Anmari, s-au infatisat in carne si oase a o sluji pina la moarte cu dragoste si credinta. De cite ori e nevoie sa iti repet, acest copil a fost ales si haruit pentru aceasta implinire de mare si adinca taina, de catre chiar Cel Prea Inalt si Sacru Insusi. Da, cunoaste totul si este pregatita cu si intru inima ei de copil. Iar cuvintul sau, cel mai puternic fauritor de viata, nu uita Amot, este: iubire. Iar cucerirea ei va fi Cupa Vietii. Anmari va fi mama tuturor regilor Pamintului inchinati Fiului, Celui ce va sa vina.

Ce iti este neclar, Amot?

– M-da, ingaima Amot.

Si, deodata Theophil tuna:

– Amot, unde ti-e Credinta?

Amot se cutremura in tot trupul si in toata fiinta sa. Raspunse scurt:

– Cred si ma supun. Sa mergem.

***

Regele Theophil ii insoti pina cind iesira din codrul ce inconjura palatul sau din stinca muntelui. Inainte de a se desparti de Amot, de Anmari, Raman si de Luron, Theophil batu cirja sa de pamint si ii glasui lui Amot astfel:

– Trupul este prima cunoastere de tine-insuti. Fara aceasta cunoastere, omul se supune prin

el-insusi Raului, se supune cu bucurie lui Beliazar. Nu uita asta, Amot. Si mereu, in aceste incercari, mai ales nu uita vreodata ca: in cercul cunoasterii tale, tot ceea ce se rosteste cu Credinta in Cel Prea Inalt si Sacru – se implineste. Drum bun, izbinda curata si pe curind, Amot.

***

Trecusera cinci zile de cind se despartisera de Theophil.

La inceput de fiecare zi, dimineata de dimineata, asa cum era hotarit, Amot o lasa pe Anmari sa aleaga incotro mergeau.

Astfel, urcasera pe coasta Muntilor Rascrucii, fara sa urmeze o poteca anume, printre stinci inalte, acoperite de muschi, printre brazi si pini, printre fel si fel de tufisuri, printre ferigi inalte, calcind pe un covor de cetina, sau pe stinca galbuie, avind deasupra doar cerul cind senin, cind innourat, nu odata revarsind ploaie de munte, marunta, rece. Cind si cind zareau in tarii un soim, ori o acvila rotindu-se deasupra lor. Uneori traversau izvoare si piriuri limpezi, unele largi si puteau fi vazuti pastravi argintii sagetind apa. Cerbi si caprioare le taiau poteca nevazuta. In unele locuri cu zmeuris il intilneau pe Mos Martin, cu capul cit banita si morocanos; si, il ocoleau, dindu-i totusi binete. Alteori, cite un lup se furisa adulmecindu-i, iar Amot ii ura pre limba lui de lup: mergi in pace. Iepuri, nevastuici si veverite nu se fereau din calea lor – semn ca nu cunoasteau omul ca vinator. Si Amot nu avea nevoie sa vineze, desi nu se despartise de arcul sau aproape cit un stat de om, puternic, dar mladiu, din lemn de alun otzelit in foc si nici de tolba sa cu sageti lungi si virf de os cu lama taioasa de diamant. Nu avea nevoie sa vineze, Raman vina pentru ei, noaptea, cind el, Amot si Anmari cuibarita in bratele sale, dormeau la lumina focului, paziti de Luron, care intotdeauna avea ochii deschisi si simturile treze in timpul somnului.

Calea era istovitoare, mai ales pentru Amot care se straduia din rasputeri sa tina ritmul in care Anmari ii indemna pe Raman sa alerge in trap marunt, ori pe Luron sa zboare cind lin aproape atingind virfulrile brazilor, cind in volte si rotiri, ce o faceau pe copila sa chiuie de bucurie.

Amot incerca din rasputeri sa nu gindeasca nimic despre ce il astepta, se lupta din rasputeri doar sa aiba incredere in tot ce-i povestise si ii poruncise Theophil, se aduna in el-insusi intru pace si liniste in inima sa ca totul se va termina cu bine.

O urmarea cu privirea pe Anmari care, mereu in fata sa, cind il calarea pe Luron, cind il calarea pe Raman si, imbracata aidoma lui, ii aparea precum el, Amot, copil. Doar parul castaniu bogat revarsat si fulturind, ochii migdalati si mereu, dar mereu luminati de inima ei de copil intotdeauna nevinovat si risul sau, glasul sau de clopotel de prunc rasfatat, ii aminteau de Britis. Si atunci, Amot simtea cum i se fringe inima de dor si spaime de necuvintat.

Anmari era neobosita si se rasucea pe spinarea lui Raman, sau intre aripile lui Luron, cind in stinga, cind in dreapta, cind privea inspre cer si punea neincetat o mie si una de intrebari despre tot ce o incojura, nu o data, intrebari la care Amot nu avea raspuns, dar nici tigrul tzintat, nici dragonul, cum ar fi: de ce e soarele rotund si galben si fierbinte si te orbeste, de ce?

Dar Amot si Raman si Luron erau topiti de dragoste pentru copilul care-i ametea cu viata naucitor de vie ce izbucnea navalnic din fiecare miscare a sa, din fiecare spusa a sa. De fapt,

Anmari era regina lor si i se inchinau cu totul, cu mare bucurie, cu nesfirsita iubire.

In a sasea zi, innoptara intr-o grota scobita in stinca din marginea unui luminis, taiat de un piriu.

Amot, ajutat de Anmari culese lemne si cetina uscate, pentru foc. Le asezara intr-o gramada mare, ce, Luron scupind foc pe nari, o aprinse cit ai clipi din ochi.

Raman si Luron se intinsera imprejurul focului ce imprastia scintei catre stele. Cu o noapte inainte, Raman vinase pentru toti. El si Luron mai aveau inca, fiecare cite un ied al caprelor de munte. Pentru el si Anmari, Amot pregati o frigare in care infipsese un iepure dolofan, bine jupuit si curatit de matze si pielitze, uns cu ulei de masline si presarat cu mirodeniile, din sacul cu tot felul din cele trebuincioase pregatirii hranei, daruit de Theophil, un sac din piele incercuit cu fire de argint si ce parea a nu se goli vreodata.

Iepurele la frigare se rumeni si imprastie un miros atit de imbietor incit Anmari exclama nerabdatoare:

– Tata, hai odata, auzi, burta mea cinta de foame!

– Anmari, Anmari, rise Luron, ai rabadare. Amot, tu auzi cum cinta burticica ei?

– Amot, Amot, ce tot mosmondesti acolo, tu chiar nu auzi burticica ei?! rise si Raman.

Anmari se bosumfla si aproape ca rodi lacrimi in ochii sai migdalati, drept care se rasti la ei:

– Nu va mai iubesc deloc. Mie mi-e foame si voi rideti de mine.

– Hai, linsteste-te, o potoli Amot si lunind jungherul ii taind o felie din coapsa iepurelui, o intinse copilei. Ai grija sa nu te arzi. Sufla bine inainte de a musca.

Mincara pe saturate, dupa care Amot ii dadu Anmariei sa bea apa de izvor din ulciorul de argint cu perle vindecatoare inauntrul sau, asa cum ii poruncise Theophil. Iar apa din ulcior nu se termina vreodata. Iar el, din celalalt ulcior, tot din argint si la fel cu perle vindecatoare inauntrul sau, sorbi vin inspumat mirosind a tamiie si smirna, asa cum ii poruncise Theophil. Iar vinul din ulcior nu se termina vreodata. Raman si Luron, isi potolira setea cu apa din piriu, dupa ce Luron o tamadui cu foc alb-albastrui prelins de pe limba sa.

O vreme dupa aceea Amot, Raman si Luron rostira tot felul de povesti, spre incintarea si adormirea Anmariei, pina cind copila, suspinind, cobori incet pleoapele.

Amot scoase spada si o puse la indemna pe patul de crengi de brad, pregatit inga foc. Apoi o lua in brate pe Anmari si se intinse pe pat. Luron ii acoperi grijuliu cu pelerina din lina purpurie, daruita de Theophil, o pelerina larga si calduroasa, ce niciodata nu se uda, sau nici macar nu se umezea, oricit de neiertatoare ar fi fost ploaia sau ninsoarea.

Amot ii multumi dragonului si inchise ochii poruncindu-si sa adoarma fara griji si fara spaime despre ziua ce urma sa rasara.

***

Sa fi tot fost un ceas sau doua inspre miez de noapte, cind Amot se trezi simtind o rasuflare asupra sa. Deschise ochii si il vazu pe Theophil. Acesta ii zimbea, avind degetul aratator in dreptul buzelor sale:

 

***

===========================

(c) Copyright 2011, Leonard Oprea

All rights reserved.

No part of this text may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise,

without written permission from the author.

==========================

 


Responses

  1. ….o lectura atat de profunda si de placuta …..minunat scrisa ….minunat scriitorul meu ! ! !

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: