Publicat de: leonard oprea | 27 Februarie 2011

leonard oprea Two Tales about Rabbi / Doua Poveşti despre Rabbi


leonard oprea
Two Tales about Rabbi

Doua Poveşti despre Rabbi
© Copyright 2001-2003-2006: Leonard Oprea / All rights reserved./ No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author.


The night had enveloped the ghetto.

The sickly twinkle of still burning candlesticks crept through the shutters of the small, crammed, skewed houses.

It was before midnight and the bluish horn of the moon alone smiled coldly to spite the pitch silence.

Itzak stood for a while in the doorway looking at his wife and son sleeping peacefully, then blew out the night-lamp on the shelf, and stepped out into the darkness. He trudged through the foul mud of the by-street grunting and mumbling occasional supplications to God.

Sometimes he stopped and looked around in fear. But there was nobody around. No ruffians, no thieves, no gypsies or other pagans, nor the Golem. He eventually reached the end of the street and thanked God warmly that Rabbi Copel only lived a few steps from his own house.

He cast a searching look around. Nobody. And a deep silence. He quickly stole into the narrow yard. A hen crowed faintly in its sleep.

Itzak knocked timidly, as if suddenly drained of all strength.

After a while he could hear:

Who’s there?’ It was the severe, concerned, yet hospitable voice of the rabbi.

It’s me, Itzak’, the man barely replied.

The door half-opened. Itzak crept in and froze next to the door-frame. Rabbi Copel lifted his candle to his amber eyes and peered at his guest.

Itzak’s forehead was covered with sweat beads and his lower lip was trembling. The rabbi gently took him by the arm and pulled him towards the chair by his table, which was full of books. Itzak sat slowly and let out a deep sigh.

Rabbi Copel clapped his hands. Then he sat in the other chair, at the opposite side of the table.

Without a word, inaudible, Salome appeared next to them and placed two steaming tea glasses on the table. Then she vanished like a puff of smoke.

The seven branches of the candlestick played its secret lights on the dusty volumes.

Come, tell’, the rabbi gently commanded.

Oy, oy’, Itzak wailed, ‘my David, oy-oy, my David became a Christian… Oy, oy, he listened to that cursed woman…’

The rabbi suppressed his sigh:

Yes, yes’, he simply said and stroked his thick beard.

What shall I do, oy, oy, what shall I do?!…’ Itzak whined desperately.

Rabbi Copel reached for the Torah, but changed his mind and stood up abruptly and threateningly. Itzak crouched in his chair. But the rabbi’s shoulders drooped under the burden of his impotence. He started pacing up and down the low room with small steps.

Leave, leave, leave’, he rapped morosely.

Drained, Itzak trudged towards the door.

As he touched the handle he heard the voice again:

Come before the Sabbath. I will tell you then’, the rabbi let him gulp for air one more time.

For two whole days Rabbi Copel thought and studied. He smoked his pipe under Salome’s chiding eyes. He studied and thought and even drank three glasses of black currant liqueur. All under Salome’s by now angry glare.

For two days Itzak prayed and prayed and forgot all about his pastry and braga business. Sometimes he left God aside and thoroughly cursed his wife and his David. But mostly he agonized over David loosing Rose’s dowry, the daughter of Judas the usurer. He even slapped, kicked, and clubbed with the wattle broomstick his prodigal son. But David still looked lovingly upon his father and gladly suffered the sparrow-like hits from his unhappy father. For, come what may, David knew only too well that Itzak would

have given his life for him.

For, ultimately our Lord above watches and judges us.


Friday around noon, dressed up and stiff as a broomstick, Itzak headed for Rabbi Copel’s house.

It was sunny, the mud had dried up on the side street. The grass had sprouted. The song of birds freshly returned from their winter migration interwove with the din of the ghetto preparing for the Sabbath.

Everyone greeted Itzak and no one gave any sign that they had learned about his mishap. But Itzak was quite familiar with the inside of his kin and would look only ahead. He grunted an unintelligible answer to each greeting and the arms of his soul reached out like those of a drowning man to God.

They were facing each other, Itzak and Rabbi Copel, in the light showers of the small room. Occasionally it became brighter with the rays determined to pierce

the loose texture of the black curtains and it looked like a Ghost had petrified the two old men by the seven-branch candlestick.

Rabbi Copel coughed solemnly:

Itzak, look at me.’

Itzak could not.

O come now, Itzak,’ something gurgled in his voice and made Itzak look straight into his eyes.

And Rabbi Copel smiled half-secretly, half-awkwardly.

Itzak, my man, God knows I have a son too.’

Itzak started, but went on looking his rabbi straight in the eye.

There, now you know too. But you’ll forget it. As you leave this room you’ll forget it for everyone else, but God. Or I’ll curse you.’

Itzak quickly nodded with a dutiful, stupid smile.

Itzak, my Jew, my son also became a Christian… O I won’t give you the details’, he quickly added, as if talking to himself, with a determined yet mitigating voice.

Itzak started rocking in his chair. A faint high wailing sound was coming from the mouth of a fish that suddenly found itself on the shore.

Shut up!’ the rabbi hissed swiftly. ‘Shut up and listen’, the rabbi gently entreated. ‘Shut up, listen, and be obedient.’

The wailing ended, the rocking stopped, Itzak took a deep breath then finished in one gulp the glass full of apricot brandy.

That’s it’, the rabbi encouraged him. ‘Now look here, I prayed to Him day and night.

I fasted for forty days. Nothing. He never appeared to me. I bit my lip and blessed the punishment He gave me. I looked for deliverance in the sacred rolls, I cured the sick, I helped the poor, I went on pilgrimage to the Great Temple, then I fasted again for forty days… And I wished I could die of shame, though no one knew my secret… Just Him…’ He fell silent. He sipped his black currant liqueur from the small silver glass.

Itzak was staring at the rabbi. He had shrunken and looked helpless as he sat in horror with his hands in his lap by the table full of dusty volumes.

The Rabbi drew near him, put his hands on his shoulders and shook him up strongly:

Come, Itzak, come, for the Lord watches from up there… He did appear to me the day after I blessed my son. I saw and heard Him. Though I can’t really tell how… And he said to me: “Now Copel are you gone nuts?! Did I ever give you any sign I’m mad at you? Did I turn My face from you? Do you know yourself to be at fault with Me? Really, Copel, enough of this non-sense, you do know My Son also became a Christian!”’

Itzak yelped and Rabbi Copel felt the old man was about to faint. So he slapped him thoroughly. Then he gave him a glass of water. Itzak drank it up thirstily.

Now run along, Itzak, and prepare the Sabbath in good peace. And tell David to go make a living in a different town. Go now. And be sure to call me to bless your grandchildren when the time comes.’


Stiff as a broomstick, Itzak closed behind him the gate to the rabbi’s house.

He looked at his kin as if he was seeing them for the first time. He took off his hat and wiped his forehead with the back of his sleeve.

He thought of his pastry and braga business.

Then finally he shook his head and walked back home to a new Sabbath.



Time is a present running endlessly ahead and behind, behind and ahead and only the One eternal all encompassing, omniscient and omnipotent Lord knows why people are the way they are and can hardly understand each other.

This tale tells of the time when people everywhere were looking towards reconciliation, which, as always, was almost impossible.

It was the year 2050.

The Apocalypse of mankind is one (naturally, there are now several Apocalypses, weighing as much as a tooth ache, or animal rights, or the eradication of cancer etc.), yes-yes, a single and tremendously important one: how to reconcile the Christians and the Jews – and do they have a single God, a single Redeemer? (For the Buddhists were mild and impartial, the Muslim quibbled eternally over the rights to Mohammed, and Allah was just another name for God anyway – as for the rest, they were but swarming particles turning aimlessly left, then right, oh, and yes, definitely, the Hindu, yes, nice people, no special demands, as are the Taoists, in fact … well, there you are… )

The year 2050, then.

And world tension had risen to an unbearable pitch.

The great world powers decide to have a summit meeting. Yes, of course, and who was to meet?

Well, the Pope and the Rabbi.

At hearing the news, the nations of the world became restless and frantic, verging on madness – internationally. Already as many as the sand of the seas, people thought:

There, the hour of the Apocalypse is come; it’s now or never! It must be now or there will be no standing stone left in the world!’

And all – absolutely all thought like that, for, you see, the Christians and the Jews held the knife and the bread…

Well, at last, they decided to have the meeting on Easter Island. Many were relieved, for, there you have it, they had chosen a common and somewhat neutral name and place. They both celebrated and made merry at Easter time.

The big planetary event was called ‘Anno Domini’, and why not? It had been so perfectly organized that everything was paid by donations and sponsorships, naturally with the expected modest advertising.

Well, the day came at last, with a capital, gigantic D.

A non-specific, neutral date in the calendar. They had carefully seen to that.

The whole world was overwhelmed with one indescribable passion, one single vibration, one fantastic tension.

So many people had gathered on the island, that the more nervous started worrying that the patch of land might sink into the ocean.

Every inhabitant of the Earth, nay, of the Universe, could watch it. It was broadcast across the planet. Platinum disks had been prepared to record the meeting in all known languages, a billion-copy bestseller.

Well, there they were:

The Pope and the Rabbi. Alone in front of the remote control cameras in a room like the cell of a desert hermit.

The Pope – as we’ve always known him to be. Venerable and wise.

The Rabbi – as we’ve always known him to be. Wise and venerable.

The Pope says something. The Rabbi also says something.

A stupefying moment. They speak different languages, of course. The Pope tries again. The Rabbi does, too. The same result. Suddenly, they start talking at the same time. Useless.

Silence falls and the entire planet gasps and awaits tremulously. Seismographs register the quaking. Low on the scale, fortunately.

Well, the two men finally smile. They both make the same gesture, at the exact same time: appeasing, mitigating, arms and palms wide open. O.K.: the primordial language, then, gesturing.

After inviting each other for a while, finally it is the Pope who starts, for reasons known by the two men alone.

The Pope raises three fingers of his right hand. The Rabbi immediately responds by raising his index. The Pope makes a wide gesture with his hands drawing a sphere. The Rabbi taps the table with his index. The Pope sighs, picks up a loaf of bread with one hand and a chalice of red wine with the other. The Rabbi smiles and holds out an apple in his open palm.

Silence again. You could hear a fly buzz across the whole planet.

Well, the Pope goes and shouts in Latin:

I have seen the light! Let there be peace among us! Peace be with you all! Peace be with the Earth!’

For a few moments everyone is dumb with amazement. Then start the cheers, and the laughing and the crying, and then the cheers again from the whole of mankind. It was as if an unknown electric current ran through the whole of mankind and, naturally, the broadcast is ended. After all, once this epoch-making message has been delivered, who is left to watch the screens, big or small, who cares about the Pope or the Rabbi?

And still…

And still, like mutant piranhas, that is, driven mad by the smell of blood not only in the water, but also in the air, on the ground, in the cosmic void, everywhere, literally everywhere, the journalists felt it… they felt it and flung themselves savagely at the subject once again…

The Pope is surrounded from all sides. The questions bite at him, the microphones stab him, the cameras suck his picture. The Rabbi fares no better, he cannot escape. And where is one to hide on that small island, crowded as it is and ready to sink under the weight of so many people?

Eventually, the Pope points his rod at the heavens and shouts with authority, though slightly hysterical:

Enough! Quiet !!!’

So there is finally silence. What happened, every mouth mutely inquires?

Well, I showed the Rabbi three fingers – the Holy Trinity, right? He showed me one finger – there is only one God. Fair enough. Then I gestured to him that God is everywhere in the Universe. He cut me short: God is here, with us, now. Fair enough. Then I presented to him the Holy Eucharist, the Mystery of Mysteries, communing of our Lord’s body and blood. The Rabbi was prompt to reply. He presented to us the symbol of the original sin and the lost Paradise. Fair enough. So, there you have it, my sons and daughters, there is Peace on Earth! Fair enough.’

At the core of another whirlpool of mutant piranhas, the Rabbi is speaking calmly, with a magic smile:

Oy, my children, what is there not to understand? The Pope’s first mime I answered simply: there aren’t three ways, how can there be three ways? There is only one way, just one. Then, to the second mime: why take all the time in the world to solve this problem? Let’s do it now, there’s plenty more to be done!

Then the third was really simple: he offered me his lunch, I offered him mine and before I could tell what happened, it all ended – well. There you have it, reconciliation, peace, everything is all right.’

Instantly, the journalists spread the words of the two venerable wise men in all four horizons of this world. And the Earth shines with joy. On the crowded island, they all embrace and rejoice in the ‘Carnival 2050’ which spontaneously infects the whole of mankind, later to be held every second year for who knows how long, maybe more than 2050 years!

In any case, starting with the year 2050, global peace is ensured for at least another 2050 years. At least, statistics would have it that way. Small apocalypses, like toothaches, the eradication of cancer, and animal rights will gradually and naturally find a solution.

By themselves.

Poveste despre Domnul nostru

Noaptea îmbrăţişase ghetoul cetăţii. Prin obloanele caselor mici, strîmbe, înghesuite unele într altele, răzbătea licărul bolnăvicios al opaiţelor încă aprinse. Nu era miezul nopţii şi doar cornul alb albăstrui al lunii zîmbea rece împotrivindu se tăcerii smolite.
Iţic mai zăbovi o clipă în pragul uşii, îşi privi soţia şi feciorul care dormeau liniştiţi, suflă asupra opaiţului de pe policioară şi păşi în beznă.
Călca greu în noroiul urît mirositor al uliţei, ofta şi din cînd în cînd bolborosea rugăciuni către Dumnezeu.
Uneori se oprea scurt şi privea speriat în jur. Pustiu. Nici urmă de golani, hoţi, ţigani sau alţi necredincioşi sau Golem.
În sfîrşit, ajunse la capătul uliţei şi mulţumi fier­binte Lui Dumnezeu că Rabbi Copel locuia la doar cîţiva paşi de casa lui.
Cercetă împrejur. Pustiu. Şi tăcere adîncă. Se strecură iute în curtea strîmtă. O găină cotcodăci stins în somn.
Iţic ciocăni sfios, parcă brusc sleit de puteri.
Într un tîrziu auzi:
– Cine i acolo?! aspru, îngrijorat şi primitor totuşi glasul rabinului.
– Eu, Iţic…, abia îngăimă omul.
Uşa se întredeschise. Iţic intră repede şi împietri lîngă tocul uşii. Rabbi Copel ridică opaiţul la înăl­ţimea ochilor săi de chihlimbar şi l cercetă pe musafir.
Fruntea lui Iţic era acoperită de broboane, buza de jos îi tremura. Rabinul îl luă uşor de braţ şi l trase spre scaunul de lîngă masa plină de cărţi. Iţic se aşeză încet şi oftă din rărunchi.
Rabbi Copel bătu din palme. Apoi se aşeză pe celălalt scaun, la capătul mesei.
Mută, neauzită, Salomeea apăru lîngă ei şi puse pe masă două pahare aburite, cu ceai fierbinte. După care dispăru ca un fum. Sfeşnicul cu şapte braţe juca tainic lumini pe şi printre tomurile prăfuite.
– Hai, spune, porunci blînd Rabbi.
– Oi, oi, se jelui ascuţit Iţic. David, oi, oi, David al meu… s a creştinat… Oi, oi, s a dat după bleste­mata aia de muiere…
Rabinul îşi înăbuşi un suspin:
– Da, daa, doar atît zise şi şi mîngîie barba stufoasă.
– Ce mă fac, oi, oi, ce mă fac…?! miorlăi disperat Iţic.
Rabbi Copel întinse mîna spre Tora, dar se răz­gîndi şi dintr o dată se ridică ameninţător. Iţic se ghemui. Însă umerii rabinului se lăsară apăsaţi de neputinţă. Începu să măsoare odaia joasă cu paşi mărunţi.
– Pleacă, pleacă, pleacă, răpăi morocănos.
Lipsit de vlagă, Iţic se tîrî spre uşă.
Cînd puse mîna pe clanţă auzi:
– Vino înainte de Sabat. Am să ţi spun atunci, îi mai dădu o gură de aer Rabbi.
Vreme de două zile Rabbi Copel gîndi şi citi. Şi fumă pipă sub privirile mustrătoare ale Salomeei. Citi şi gîndi şi chiar bău trei păhărele cu lichior de coacăze. Tot sub privirile acum aprinse ale Salomeei.
Vreme de două zile Iţic se rugă şi iar se rugă şi uită de afacerea lui cu plăcinte, covrigi şi bragă. Din cînd în cînd Îl punea pe Dumnezeu de o parte şi i suduia temeinic cînd pe nevastă, cînd pe David. Dar cel mai tare îl durea, şi atunci înjura cu patimă, că David pierdea zestrea Rozei, fata zarafului Iuda. Ba chiar îl bătu cu palmele, cu picioarele, cu mătura din nuiele pe fiul rătăcitor. David însă îl privea cu dragoste şi îndura bucuros loviturile de vrabie ale nefericitului său tată. Căci, orice ar fi fost, iar David ştia bine asta, Iţic şi ar fi dat viaţa pentru el.
Pînă la urmă Dumnezeu e Sus şi judecă.
Vineri, pe la prînz, Iţic, îmbrăcat de sărbătoare, ţeapăn ca o coadă de mătură, se îndrepta către casa lui Rabbi Copel.
Era soare, noroiul se uscase pe ulicioară. Dăduse colţul ierbii. Glas de păsări întoarse din iernat ţesea zarva ghetoului pregătindu şi Sabatul.
Toţi îl salutau pe bătrînd Iţic şi nimeni nu ivea nici urmă de semn că i ar fi aflat năpasta.
Cunoştea însă Iţic lăuntrul semenilor săi şi nu privea nici în stînga, nici în dreapta. Mormăia un răspuns greu de înţeles la fiecare salut şi şi întindea ca înecatul braţele, sufletul său către Dumnezeu.
Stăteau faţă n faţă. Iţic şi Rabbi Copel. În lumina de ploaie a încăperii. Doar cînd şi cînd înseninată de razele soarelui îndîrjit să pătrundă prin urzeala rară a perdelelor negre şi părea că un Duh îi încremenise pe cei doi bătrîni lîngă sfeşnicul cu şapte lumînări.
Rabbi Copel tuşi grav:
– Iţic, uită te n ochii mei.
Iţic nu cuteză.
– Hai, măi Iţic măi, şi ceva gîlgîi în vocea sa, ceva care l făcu pe Iţic să l privească drept în ochi.
Şi Rabbi Copel zîmbi undeva între taină şi stîn­jeneală.
– Iţic dragă, Dumnezeu ştie – am un fiu.
Iţic tresări, dar continuă să şi privească rabinul drept în ochi.
– Acum ştii şi tu. O să uiţi însă. Cînd pleci din odaia asta, o să uiţi pentru oricine, în afară de Dumnezeu. Altfel te blestem.
Iţic dădu repede din cap, zîmbind supus şi tîmp.
– Iţic, măi evreule măi, fiul meu s a creştinat… Nu, n am să ţi povestesc cînd şi cum, adăugă repede şi pentru sine cu glas hotărît şi împăciuitor poate înspre Cel de Sus.
Iţic începu să se legene pe scaun. Un vaier subţire se desluşi venind din el, prin gura de peşte nimerit deodată la mal.
– Taci! şuieră scurt Rabbi.
Taci şi ascultă, îl rugă domol rabinul. Taci, ascultă şi supune te.
Vaierul fu curmat, legănatul se opri, Iţic trase adînc aer în piept, apoi bău dintr o suflare paharul plin cu rachiu din caise.
– Aşa, îl încurajă Rabbi. Uite ce e, m am rugat zi şi noapte Lui. Am postit 40 de zile. Nimic. Nu mi s a arătat. Am strîns din dinţi şi am binecuvîntat pedeapsa pe care El mi a dat o. Am căutat scăpare în Scripturi, am vindecat bolnavi, am ajutat sărmani, am pribegit pînă la Templul cel Mare, am postit din nou 40 de zile… Şi mi doream să mor de ruşine, deşi nimeni nu mi ştia taina… Doar El… Tăcu. Sorbi tot lichiorul de coacăze din păhărelul de argint.
Iţic se holba la Rabbi. Intrase la apă şi arăta mic, nevolnic, îngrozit, aşa cum stătea cu mîinile în poală, lîngă masa plină de tomuri prăfuite.
Rabbi se apropie, îi puse mîinile pe umeri şi l scutură cu putere:
– Măi Iţic măi, hai, hai că Domnul e Sus şi vede… El mi s a arătat însă a doua zi după ce mi am binecuvîntat nepotul…
Iţic suspină. Rabbi se încruntă, dar continuă răbdător:
– L am văzut şi L am auzit. Dar nu ţi pot spune cum… Şi mi a zis: măi, Copel măi, tu eşti nebun de legat! Ţi am arătat Eu c aş fi supărat pe tine?! Mi am întors Eu faţa de la tine?! Ştii tu că Mi ai fi greşit cu ceva?! Măi, Copel, termină o dată cu aiurelile astea că doar ştii şi tu, nu oare şi Fiul meu s a creştinat?
Iţic scînci şi Rabbi Copel înţelese că puţin mai lipsea ca bătrînul să leşine. Aşa că îl pălmui temei­nic. Apoi îi dădu paharul cu apă. Iţic bău cu sete.
– Ei hai, acum du te Iţic şi pregăteşte Sabatul în bună pace. Zi i lui David să şi caute rostul în altă cetate. Hai, du te. Cînd o fi, cheamă mă să ţi bine­cuvîntez nepoţii.
Ţeapăn ca o coadă de mătură Iţic închise în urma sa poarta curţii lui Rabbi.
Privi înspre semenii săi de parcă acum i ar fi văzut pentru prima oară. Îşi scoase pălăria şi cu dosul mînecii îşi şterse sudoarea frunţii.
Se gîndi la afacerea lui cu plăcinte, covrigi şi bragă.
Într un tîrziu, scutură din cap şi păşi înspre casă, înspre un nou Sabat.
Poveste despre Papa şi Rabbi

Timpul e un prezent petrecut la nesfîrşit înainte şi înapoi, înapoi şi înainte şi doar Dumnezeu Cel unic, etern, atotcuprinzător, atoateştiutor, atot­puternic ştie de ce oamenii sînt cum sînt şi de ce cu greu se înţeleg între ei.
Astfel, această poveste istoriseşte despre acele vremuri cînd oamenii de pretutindeni se află în faţa unei împăcări, ca întotdeauna de altfel, aproape imposibil de realizat.
Anul 2050.
Apocalipsa omenirii devine una singură (bine­înţeles, sînt mai multe Apocalipse, în acest moment, dar ele au doar valoarea unei dureri de măsele sau a eradicării cancerului sau a drepturilor animalelor şi aşa mai departe); da, una singură şi cutremurător de importantă:
Cum să împăcăm creştinii cu evreii, au ei un singur Dumnezeu, un singur Mîntuitor (căci budiştii erau paşnici şi imparţiali, musulmanii îşi disputau între ei dreptul de proprietate asupra lui Mahomed, iar Allah era un alt nume al Lui Dumnezeu, cît despre ceilalţi – roiuri de particule rotindu se aiurea cînd în stînga, cînd în dreapta, iar hinduşii oameni cumsecade, fără pretenţii deosebite, asemenea taoiştilor… şi uite aşa…)?
Aşadar, anul 2050.
Şi tensiunea mondială devenise practic insupor­tabilă.
Marile puteri, mondiale, decid organizarea unei întîlniri la vîrf. Bineînţeles, între cine?
Ei bine, între Papă şi Rabbi.
La auzul acestei veşti, popoarele lumii au fost cuprinse de o înfrigurare şi de o frenezie vecine cu nebunia, mondială. Ce mai încoace şi încolo:
Deja mulţi ca nisipurile mărilor, oamenii îşi spuneau că:
„Iată, se împlineşte ceasul Apocalipsei; acum ori niciodată! Acum, ori nu rămîne piatră pe piatră!”.
Şi îşi spuneau asta absolut, dar absolut toţi, căci, deh, pîinea şi cuţitul creştinii şi evreii le aveau.
Ei bine, pînă la urmă s a hotărît ca întîlnirea să aibă loc pe Insula Paştelui. Şi mulţi au răsuflat deja uşuraţi, căci, iată, se aleseseră un nume şi loc comun şi oarecum neutru. De Paşte petreceau şi serbau şi unii, şi alţii, nu? În sfîrşit, poate că serbau şi petreceau.
Marele eveniment planetar botezat „Anno Domini” – de ce nu? – era organizat atît de bine încît totul, dar absolut totul s a plătit numai şi numai din sponsorizări şi donaţii, fireşte, însoţite de reclama minim necesară.
Ei bine, a sosit şi ziua, cu „Z” mare, gigantic.
În calendar, o zi oarecare, neutră. S a avut mare grijă cu chestia asta.
O vibraţie unică, o tensiune fantastică, o stare de nedescris în cuvinte frigea omenirea.
Atîţia oameni se adunaseră pe insulă, încît unii, mai slabi de înger, se întrebau dacă peticul ăla de pămînt nu riscă o prăbuşire în apele oceanului.
Nu exista locuitor al Pămîntului sau din Univers care să n o poată urmări. Se transmitea pretutindeni. Se pregătiseră discuri de platină pentru înregistrarea întîlnirii în toate limbajele posibile, în ediţie best­ seller de milioane şi milioane de exemplare.
Ei bine, se întîmplă:
Papa şi Rabbi. Doar ei şi camerele de luat vederi (acţionate din exterior) din afara încăperii ca o chilie de călugăr aflat singur, în pustie.
Papa – aşa cum îl ştim dintotdeauna. Venerabil şi înţelept. Rabbi – aşa cum îl ştim dintotdeauna. Înţelept şi venerabil. Papa spune ceva. Rabbi spune şi el ceva.
Stupoare. Vorbesc limbi diferite. Papa încearcă din nou. Rabbi nu se lasă mai prejos. Acelaşi rezultat. Brusc, vorbesc amîndoi – în acelaşi timp. Zadarnic.
Se lasă tăcerea şi planeta cu omenire cu tot tre­mură de încordare. Seismografele înregistrează acest cutremur. Din fericire, de mică amplitudine.
Ei bine, amîndoi zîmbesc. Amîndoi fac, simultan, acelaşi gest: de liniştire, de împăciuire cu braţele întinse şi palmele larg deschise. O.K. – limbajul primordial, cel al semnelor.
După ce o vreme se invită reciproc, pînă la urmă începe Papa, din raţiuni pe care numai cei doi le cunosc.
Papa ridică trei degete ale mîinii sale drepte. Rabbi îi răspunse imediat înălţînd arătătorul. Papa face un gest larg cu amîndouă mîinile imaginînd o sferă. Rabbi loveşte cu vîrful arătătorului tăblia mesei. Papa oftează şi ia într o mînă o pîine, iar în cealaltă o cupă cu vin roşu. Rabbi surîde şi îi arată mărul pe care îl ţine în palma întinsă.
Din nou tăcere. Pe întreaga planetă se aude bîzîi­tul muştei.
Ei bine, Papa strigă, în latină:
– Am văzut lumina! Să fie pace între noi! Pace vouă! Pace pe Pămînt!
Preţ de cîteva clipe nimeni nu înţelege nimic. Apoi uralele, rîsul şi plînsul, din nou uralele omenirii. Un fel de delir nemaiîntîlnit vreodată electrocutează omenirea şi, în mod firesc, transmisia se întrerupe. În fond, după acest mesaj epocal cine se mai uită pe micile sau marile ecrane, cui îi mai pasă de Papă sau de Rabbi?
Şi totuşi…
Şi totuşi, precum nişte piranha mutanţi, adică atacînd la mirosul sîngelui nu numai în apă, dar şi în aer, pe uscat, în vidul cosmic, oriunde, dar oriunde, ziariştii au simţit… Au simţit şi s au năpustit fără milă…
Papa e încolţit din toate părţile. Întrebările muşcă, microfoanele împung, camerele de luat vederi sug imagini. Rabbi e în aceeaşi situaţie, adică fără scăpare. Şi apoi, unde să te ascunzi pe insula plină ochi şi ameninţată să se scufunde de atîta povară de oameni?!
În sfîrşit, Papa ridică spre ceruri cîrja şi ţipă autoritar, deşi puţin cam isteric:
– Gata! Linişteee!!! Deci – se face în sfîrşit linişte – ce s a întîmplat?! Păi, eu i am arătat lui Rabbi trei degete: Sfînta Trinitate, nu? Iar el – un deget: Dumnezeu e Unul. Corect, nu? Pe urmă, i am arătat că Dumnezeu e pretutin­deni, în întreg Universul. Şi el mi a replicat scurt: nu, Dumnezeu e aici, acum, cu noi. Corect, nu?
Pe urmă i am arătat împărtăşania noastră din Trupul şi Sîngele Domnului Dumnezeu, euharistia, Taina Tainelor. Rabbi a fost prompt: ne a înfăţişat simbolul Paradisului pierdut. Corect, nu? Aşadar, oameni buni, e Pace pe Pămînt! Corect, nu?
În centrul vîrtejului format de alţi piranha mutanţi, Rabbi vorbeşte calm, zîmbind magic:
– Oi, oi, măi copii, ce e aşa greu de înţeles?! La prima mimă a Papei am răspuns simplu: nu sînt trei căi, cum să fie trei?! E una singură, doar una. Apoi, la a doua mimă: de ce ne trebuie nouă tot timpul din lume să rezolvăm asta?! Putem s o facem repede, acum, pe loc, că doar avem atîtea altele de făcut! A treia mimă a fost aşa de simplă: el mi a arătat cina lui, iar eu pe a mea. Şi înainte de a mai înţelege cineva ceva, totul s a terminat… cu bine. Uite aşa e împăcare, e pace, e tare bine.
Pe dată ziariştii împrăştie cuvintele celor doi venerabili înţelepţi. În toate cele patru zări ale lumii. Şi Pămîntul întreg scînteiază de bucurie. Pe insulă, aşa înghesuiţi cum sînt, aşa cum pot se prind unii de alţii, unii pe alţii în „Carnavalul 2050”, care spontan cuprinde întreaga omenire şi se va desfăşura din 2 în 2 ani, 2050 de ani sau, cine ştie?, de mai multe ori.
În orice caz, începînd din anul 2050 pacea e asigurată pe Pămînt cel puţin încă 2050 de ani. Aşa spun toate statisticile. Apocalipsele mărunte, cum ar fi durerea de măsele, eradicarea cancerului, drep­turile animalelor se vor rezolva treptat şi de la sine.

LEONARD OPREA – The Book Of Theophil Magus Or 40 Tales About Man (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om) – Polirom Publishing House – 2001, Romania. English version, October 2003, edited in the USA by Ingram Book Group/ 1stBooks Library; new edition by AuthorHouse – 2004, USA; electronic book by “LiterNet” , 2006, Romania.



  1. […] Fii sigur sa citesti si:… Tags: cutremur, cutremur 2012, in caz de cutremur, supravietuire […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:


Comentezi folosind contul tău Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )


Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: