Publicat de: leonard oprea | 13 Februarie 2011

leonard oprea… despre “… Cum sa alungi Iarna”, “Revelaţie” şi “Fiica Timpului” – trei Poveşti


 

leonard oprea

despre “… Cum sa alungi Iarna”, “Revelaţie” şi “Fiica Timpului” – trei Poveşti

***

© Copyright 2001-2003-2006: Leonard Oprea / All rights reserved./ No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author.

***

POVESTE DESPRE CUM SA ALUNGI IARNA

Au fost odată ca niciodată că de n au fi fost aşa nu s ar fi povestit şi nici nu s ar mai povesti.

Trăiau odată în lumea asta atît de mare şi de ciudată, că în curînd n o să i mai ajungă Pămîntul s o încapă şi nici Dumnezeu n o s o mai priceapă, doi fraţi tare diferiţi unul de altul. Nu semănau la chip şi trup deloc, căci nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Nu vieţuiau în aceeaşi cetate şi nu mîncau aceleaşi bucate. Aveau vîrste diferite, soţii diferite, copii diferiţi. Dar ei în inima, sufletul şi cugetul lor se ştiau fraţi buni, aşa că şi Domnul îi ţinea drept fraţi.

Unul scornea mereu poveşti, iar celălalt plăsmuia întruna poveşti despre poveşti. Pe primul lumea îl bîrfea şi rîzînd îi spunea Sihastrul. Pe celălalt lumea îl vorbea şi zîmbind mînzeşte îl botezase Pustnicul.

Sihastrul şi Pustnicul se vedeau foarte rar. Mai pe înţelesul oricui, se vedeau o dată pe an şi îşi vorbeau şi mai puţin de o dată pe an. Dar îşi ştiau pe de rost, Sihastrul poveştile despre poveşti ale Pustnicului, iar acesta poveştile Sihastrului. Şi mai făceau ceva cam neobişnuit pentru semenii lor, adică, aşa cum puteau ei doi se ajutau unul pe celălalt, însă de fiecare dată pe căi ocolite şi tainice ferindu se astfel de necredinţa lumii care avea în puterea ei dorinţa de a sminti omul de la orice faptă bună şi folositoare lumii.

Totuşi, cei doi fraţi purtau în tainiţa inimii ascuns dorul să se întîlnească odată şi măcar o dată pe săturate şi să şi depene unul altuia păsurile, tot pe săturate.

Nu le a fost dat – drepte sînt şi neştiute vor fi căile Domnului – să se întîmple astfel în vremea vieţii lor.

Dar, Sihastrul şi Pustnicul s au întîlnit precum şi au dorit în cealaltă lume, după moarte.

Ei bine, neschimbaţi, mai degrabă scunzi decît înalţi, cu pîntecul frumos rotunjit, bărboşi, măslinii, cu ochii ca nişte castane migdalate, buze pofticioase şi neastîmpăr în privire, aşa cum fuseseră în viaţă, cei doi fraţi, aşezaţi la o masă plină cu bunătăţile lumii aceleia, gustînd din vinul dumnezeiesc, atît de răcoros şi înmiresmat, pălăvrăgeau de o bună bucată de vreme. Nici ei nu mai ştiau de cînd. Însă tare bine se mai simţeau şi nu o dată se rugaseră şi n gînd şi n cuvînt rostit, să fie asta veşnicia lor.

Căci, vezi bine, Sihastrul şi Pustnicul ajunseseră după moarte să plămădească tot poveşti. Însă acum dintr unul într altul. Şi povestea lor era una nesfîr­şită şi tot mai vie pe măsură ce nu se mai sfîrşea. Uneori chiar şi Dumnezeu mai ciulea urechea la spusele lor.

Iată însă că, într o bună zi, Sihastrul spuse:

Azi noapte am avut un vis. Se făcea că mă întorsesem în lumea pămîntească. Totul era ca înainte de moarte, dar eu nu mai recunoşteam nimic şi pe nimeni. Soţia mea ştia că sînt eu, copiii mei ştiau că sînt eu, tu ştiai că sînt eu, lumea ştia că sînt eu. La fel ca înainte mă purtam, tot aşa scorneam poveşti şi îmi spuneau ca şi înainte, Sihastrul. Dar eu nu recu­noşteam nimic. Era ca într o iarnă fără început şi fără sfîrşit. Fiecare ninsoare schimbă la nesfîrşit aceeaşi iarnă. Şi mă întrebam mereu dacă poveştile mele sînt ale unui sihastru sau dacă eu sînt sihastrul poveştilor?

Pustnicul cugetă… şir lung, lung de clipe şi îi răspunse uşor sîsîit, aşa cum îi răspundea el, de obicei doar fratelui său:

În cealaltă viaţă am călătorit odată, departe de cetatea mea. Am fost în Asia. Şi tu ştii prea bine că nu prea mi au plăcut mogîldeţele alea gălbui, cu ochi piezişi şi ascunşi în ei înşişi ca ţestoasa în carapace. Poate că nu mi au plăcut din cauza asemă­nării cu mine. Adică, ştii tu, ţestoasa… Dar, de ce să nu recunosc? Mi am dorit să rămîn în amintirea cetăţii măcar, ca un zid chinezesc. Oricum, atît cît am trăit printre ei, am aflat această poveste a unuia, Takuan. Ascultă:

A fost un strop de timp. Iată cel mai preţuit diamant. Ziua care a fost. Cînd voi şti să sorb din nou acelaşi strop? Acea clipă va fi nepreţuitul diamant”.

Sihastrul tăcu precum unul dintre fulgii unei ninsori, alta în aceeaşi iarnă.

Pustnicul îi şopti sîsîit:

Frate, hai să alungăm iarna.

Iar Dumnezeu îi trimise înapoi pe Pămînt luîndu i unuia sihăstria şi celuilalt pustnicia. Le înlocui sufletul şi cugetul, umplîndu i doar cu inimă şi duh. Şi le lăsă poveştile.

Să umble cu ele prin lume.

Să alunge iarna.

***

POVESTE DESPRE REVELATIE

Toată viaţa lui, Iţic Abramovici fusese un om tare cumsecade şi cinstit. Îşi văzuse de familie şi de atelierul lui de ceasornicărie astfel încît puţini şi de mirare erau aceia care ar fi avut ceva de cîrîit, de bîrfit cînd venea vorba despre el. Mai mult, Iţic Abramovici îşi spunea zilnic rugăciunile, nu mînca decît cuşer, ţinea Sabatul, citea Cărţile Sfinte, mergea la sinagogă, adică, ce mai încoace şi n colo, era un om cu frică de Dumnezeu.

Toate bune şi frumoase şi cu folos, pînă ntr o dimineaţă cînd Iţic Abramovici dădu buzna în biroul rabinului. De braţul lui se agăţase cu disperare secre­tarul rabinului, dar nimic şi nimeni din lume n ar fi reuşit să l oprească pe Iţic Abramovici.

Rabbi văzu pe dată chipul răvăşit, ochii sticlind ai ceasornicarului cel cumsecade şi cinstit, şi făcu un semn scurt cu mîna secretarului, care părăsi imediat încăperea închizînd uşa după el.

Iţic Abramovici, ce plăcere. Hai, nu sta aşa, că doar nu te mănînc. N ai mai fost de mult pe la mine. Ia loc, te rog. Aşa… Ce s a întîmplat, Iţic? Vrei un pahar cu apă? Poţi să fumezi, dacă asta te linişteşte…

Rabbi! Rabbi, am avut un vis!

Rabinul răsuflă uşurat: „Nu, slavă Domnului, nu e nici o tragedie”, îşi spuse şi, mîngîindu şi barba rară, cenuşie, se aşeză în fotoliu.

Spune, spune, măi Iţic. Ce vis?

Rabbi, azi noapte am avut un vis minunat… Minunat şi înspăimîntător. Rabbi. Nu ştiu… Am trăit cincizeci de ani liniştit şi uite, tocmai azi noapte… Iartă mă Rabbi, dar dacă nu veneam la tine simţeam că nnebunesc…

Bine, bine, dar povesteşte o dată, măi Iţic, zîmbi rabinul.

Rabbi, azi noapte am visat Scara lui Iacov.

Şi, cum era?

Păi… cum scrie… „Şi a visat o scară rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea.”

Rabinul citi spaima ce apăruse în ochii lui Iţic Abramovici şi îl întrerupse destul de autoritar:

Şi tu ce făceai acolo, măi Iţic?

Rabbi, sincer să fiu, la început căscam gura şi mă holbam, că era aşa de frumoasă… Şi toţi îngerii ăia care urcau şi coborau, urcau şi coborau… Pe urmă, nu ştiu ce m a apucat şi mi a venit aşa o dorinţă de mare că mi am luat inima în dinţi şi, strecurîndu mă printre îngeri, mai ascuns ba după unul, ba după altul, am început să urc. Nu mă depărtam de mijlocul scării că n avea balustrade şi eu am rău de înălţime…

Iţic Abramovici se opri din povestit, înghiţi de cîteva ori în sec, îl studie pe Rabbi şi l văzu liniştit, zîmbitor, aşa că îşi depănă în continuare visul:

Şi am urcat aşa, cu emoţii, dar nu prea temător, chiar vesel aş zice, căci îmi spuneam că poate L văd pe Dumnezeu… Am urcat aşa multă vreme. Dar la un moment dat, nu ştiu ce m a apucat şi am privit în jur: îngerii urcau şi coborau întruna, mulţi mai sînt Rabbi, însă în afară de ei şi scară – nimic. Dar, ni mic. Doar lumină albă, ca o nesfîrşită perdea de apă curată prin care vezi şi vezi cît cuprinzi cu ochii doar asta… Rabbi… şi chiar vroiam mult să L văd pe Dumnezeu, dar aşa o spaimă m a apucat… Aşa o spaimă, Doamne. Rabbi, am crezut că mor de spaimă!

Bine, Iţic. Ei hai, linişteşte te. Hai, spune, oftă rabinul.

Rabbi, nu ştiu… Dar n am mai putut de spaimă şi am început să alerg de mi sfîrîiau călcîiele. Am apucat să văd cum îngerii parcă mi făceau loc… Şi parcă, zău Rabbi, chiar Dumnezeu mă striga să nu mi fie teamă… Dar aşa o frică de moarte mi a fost că mai tare fugeam. Şi pe măsură ce mă apro­piam de pămînt mă gîndeam să mă ajute Dumnezeu să ajung mai repede la tine, Rabbi, să mă ajuţi… Şi cum m am trezit, am fost aşa de îngrozit că şi rugăciunile mi le am spus în fugă ca să alerg, să vin aici…

Iţic Abramovici începuse să dea din mîini, buzele îi tremurau şi rabinul înţelese că trebuie să i spună:

Măi Iţic Abramovici, dar linişteşte te odată. Gata, se răsti el, eşti viu, eşti treaz şi nu o să mori curînd că eşti un om cumsecade şi cinstit, iar eu am să mă rog pentru tine. Gata!

Iţic Abramovici încremeni ca un elev din clasa întîi prins că nu şi a scris corect tema şi pe deasupra mai şi mănîncă pe ascuns sandvişul de care uitase, jucîndu se în pauză.

Bravo, Iţic. Uite, eşti aici, teafăr şi nevătămat. Cred însă că mai ai ceva pe suflet. Hai, spune, îl îndemnă rabinul.

Rabbi, spune mi şi mie te rog, că n am greşit cu nimic, nimănui, şi am cincizeci de ani, este un semn ăsta…?

Rabinul îl privi cu mare atenţie pe Iţic Abramovici, apoi îşi puse mîna peste palma omului, sprijinită pe marginea biroului, şi vorbi rar, cu voce de părinte:

Măi Iţic, mărturiseşte mi tu mie, cum ţi s a părut scara aceea?

Nesfîrşită, Rabbi. Şi eram atît de singur…

Vezi Iţic, dacă ai fi simţit altfel, visul tău ar fi fost o revelaţie. Dar aşa, a fost doar un vis.

Oh, Rabbi, ce uşurare, zîmbi Iţic cu tremur în glas.

    Doar un vis, îi zîmbi curat Rabbi.

    ***

    POVESTEA FIICEI TIMPULUI

    Timpul chemă Moartea, îi mîngîie fruntea şi privind o drept în ochi îi spuse:

    Fiica mea, eşti nemuritoare şi eşti pretutindeni. Şi tocmai din cauza asta iubeşti mai mult ca

    oricine uitarea. Însă tu, în primul rînd tu, trebuie să ţi aminteşti că eşti vie.

    Tată… te rog… susură Moartea.

    Du te! porunci Timpul.

    ***

    Venind de la şcoală, lîngă trunchiul liliacului înflorit, în iarba crudă, fetiţa găsi un pui de vrabie mort. Se aplecă, luă în căuşul palmelor mica pasăre. O mîngîie pe aripi, pe puful de pe piept. Ochii i se aburiră. Avînd grijă să nu zdruncine puiul, îl duse pînă în grădina casei părinteşti. Acolo, în pămînt, îi făcu un cuib. Puse puiul înăuntru, îl acoperi cu ţărînă amestecată cu iarbă şi flori de muşeţel şi se rugă să se întîmple o minune care să l învie. Aranjă în aşa fel acoperişul din ţărînă, iarbă şi flori, încît vrăbiuţa să l poată da la o parte şi să zboare. Cînd termină totul, rîse împăcată şi plecă să şi vadă de copilăria ei.

    ***

    În zori, puiul de vrabie îşi luă zborul.

    Ajunse lîngă liliacul înflorit.

    Se aşeză în iarba din jurul trunchiului şi muri.

    ***

    Venind de la şcoală, fetiţa găsi vrăbiuţa moartă.

    Se aplecă şi o luă în căuşul palmelor.

    Apoi, cu ochii aburiţi, plecă şi făptui ca şi cu o zi în urmă.

    ***

    În zori puiul învie, apoi muri ca şi în celelalte două zile.

    Dar fetiţa nu mai apăru.

    Murise.

    ***

    Timpul chemă Moartea, îi mîngîie fruntea şi privind o drept în ochi o întrebă:

    Fiica mea, ţi ai împlinit datoria?

    Da tată, şopti Moartea. Mi am amintit că sînt nemuritoare, sînt pretutindeni şi… sînt vie.

    Dar, ca de fiecare dată cînd trebuie să fac asta, îmi doresc să mor.

    ***

    LEONARD OPREA – The Book Of Theophil Magus Or 40 Tales About Man (Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om) – Polirom Publishing House – 2001, Romania. English version, October 2003, edited in the USA by Ingram Book Group/ 1stBooks Library; new edition by AuthorHouse – 2004, USA; electronic book by “LiterNet” http://www.liternet.ro/ , 2006, Romania.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: