Publicat de: leonard oprea | 1 Februarie 2011

CAMASA DE FORTA leonard oprea


 

leonard oprea

CAMASA DE FORTA

(roman – fragment)

***

Cămaşa de forţă (The Straitjacket) a novel banned by the Romanian Communist dictatorship in 1988; Nemira Publishing House – 1992, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2004, Romania; electronic book by “LiterNet” http://www.liternet.ro/, 2005, Romania.

***

Întredeschise ochii. Razele de lumină i se părură, nu se ştie cum, suspendate în aer, fire de sânge scurse prin ţesătura transperantului. Întinse mâna spre noptieră, găsi casetofonul, îi pipăi claviatura şI, după mici ezitări, apăsă pe clapa „start”: I Want To Hold Your Hand al Beatles-ilor îmbogăţi lumina dimineţii cu tonuri şi armonii nefiresc de curate şi calde. Damian se întinse sub pătură; căscă; deschise larg ochii. Rămânând cu braţele întinse în lături, cu picioarele desfăcute şi privirea pironită în tavan, încercă să-şi amintească tot ce făcuse de când se înapoiase din pădure şi intrase în barul hotelului „Dacidava” şi până în acest moment al trezirii. Orice efort de reconstituire i se păru inutil. Acel spaţiu temporal – negură, doar negură. A, casetofonul… îşi spuse, nu, nu, l-am adus încă de alaltăieri, după ce am fost la doctor, Clavdia încă nu venise… dar Beatles-ii? înseamnă că aseară am ascultat Beatles… să mă fi îmbătat atât de repede şi de crunt cu trei sute de vodcă?!… nu se poate! Cu un gest brusc, nervos, trase pătura de pe el şi coborâ din pat. În clipa următoare avu senzaţia cumplită că pereţii camerei se adună unul peste celălalt strivindu-l, iar în el se cască un gol care se strânge până la dimensiunea unui punct material, prăbuşindu-se în sine ameţitor de repede. Mai apucă să realizeze paradoxul senzaţiei, apoi căzu înapoi în pat. Răsuflă sacadat. Încă un val de căldură uscată. Strânse pleoapele cu putere. Cerc după cerc, dintr-unul într-altul, unul în altul, vârtej şi ţipăt în verde-roşu-alb-galben-mov-roşu, orga de lumini a răului dinlăuntrul lui se zbătu scurt orbindu-l pentru câteva clipe. Cu un efort de voinţă, se ridică în şezut, apoi în picioare li, împleticindu-se, se duse la baie. Deschise robinetul. Apropiindu-şi buzele de ţeava nichelată, bău apa rece până când simţi că are stomacul burduf umplut pentru a traversa deşerturi. Făcu un pas lateral, se aplecă deasupra closetului şi vomă. Îndelung. Verde. Se îndreptă din mijloc şi se privi în oglindă: fără chip, atât de cadaveric… remarcă amar, de ce? se întrebă, de ce atâta autoflagelare? Ieşi din baie şi începu să se plimbe prin cameră cu paşi mărunţi şi înceţi, de convalescent. La un moment dat, zări după noptieră o sticlă goală de vodcă. Zâmbi, deci asta era, oare când am cumpărat-o?… parcă mai are vreo importanţă, ce-a fost, a fost, să începem o nouă beţie… de fapt, nu reprezint decât unul dintre milioanele de cazuri nerezolvate, încă un dosar pe cale de a fi clasat din lipsă de probe evidente şI, în fond, ce sunt mărturiile?..ah, mi-e rău… mi-e rău pe naiba! mi-e greaţă?… bun, ce vom face astăzi? hai să gândim profund, ca un fante de mahala… mai întâi să schimbăm caseta, e nevoie de antren, nu? Opri casetofonul. Îi comută comenzile pe radio. Aspru, metalic şi prevestitor de apocalips… amplasarea noilor rachete nucleare… contingentul francez… să se retragă din Beirut… cantitatea… pe cap de locuitor… occidentul depresiv… datoriile ţărilor subdezvoltate… milioane de copii subnutriţi…, Damian aruncă o privire scurtă şi nedumerită aparatului, întrebându-l parcă, dar pentru numele lui Dumnezeu, nu vedeţi ce se întâmplă cu mine?!! ce se petrece cu noi, zecile de sute de mii de anormali, nu anunţaţi? şi se pomeni refăcând mental imaginea stropilor de apă căzuţi de pe marginea gurii de ţeavă suspendată deasupra chiuvetei pe smalţul alb strălucitor, răspândiţi în arciro scurte, puternic şi rapid răsfrânte; aruncate în joc de bobi cu geană de curcubeu, măruntele picături îşi căutau grăbite sfârşitul spre gura metalică şi zâmbitoare în lucirea ei de hău luminat, curios, îşi zise şi declamă înlăuntrul lui întocmai ca acel crainic, dorinţa de bunăstare şi confort duce la un sentiment de angoasă, la haosul în care se vor prăbuşi valorile…, după care se interogă, unde şi când am mai auzit asta? ce e adevărat, e perfect adevărat, treptat devenim magnetofoanele propriilor noştri semeni şI, după ce depăşim un anume număr de înregistrări, oribili papagali fără carne, oase, pene… şi mai ales lipsiţi de aripi. Se aşeză pe pat cu sentimentul că se prăbuşeşte. Abând în cuget convingerea nestrămutată: părăsit într-o lume străină; apoi: gol, inutil şi mort. Pe urmă: trebuie să ajung unde trebuie să ajung?! Şi iar imagini regăsite brusc. Cum într-o dimineaţă de aprilie găsise pe stradă crenguţe de castan. Tăiate. În vârful lor, de-a lungul lor, din loc în loc, ieşite din aripioare maronii, lipicioase, mici fuioare de carne alb-verzui, roşiatice la capăt. Flăcări îngheţate.

Luă de pe noptieră pachetul de „Carpaţi” şi bricheta. Îşi aprinse o ţigară. Privi răspândirea fumului, curgerea şuviţelor împletite după legi necunoscute, magice, ce frumos, îşi spuse. Mai urmări un timp jocul limbilor alburii şi transparente, apoi se ridică, se duse la telefon şi ceru centralistei legătura la hotelul Clavdiei. O obţinu, după care: alo, Clavdia? da, eu, o să-ţi explic, nu, nu s-a întâmplat nimic, poţi să vii până la mine? te rog… bine, încă ceva, adu-mi textele acelea şi pe drum gândeşte-te la cele care ţi-au plăcut cel mai mult, mulţumesc, atunci te aştept, într-o jumătate de oră, bine, bine.

Ciocănitul din uşa camerei îl trezi. Se sculă încă ameţit, cu paşi şovăitori ajunse la uşă şi deschise. În prag, Clavdia îi zâmbea privindu-l pieziş, cercetător. Plouă? o întrebă, da, i se răspunse, după care fu sărutat şi simţi mirosul specific al hainelor, părului şi pielii ude, muiate de ploaie. Se uită atent la Clavdia care intră în cameră, aşteptând să zărească aburi înălţîndu-se din trupul ei, de parcă ar fi fost plămădit din ţărână şi iarbă cosită, uscate la soare, apoi răcorite cu stropii norilor. Şi totuşi, efluviile de „Rexona” îi pătrunseră în nărim destrămând farmecul clipei de reverie. Închise uşa aproape trântind-o; de ce te-ai enervat atât de brusc? întrebă ea continuînd să zâmbească, te-ai spray-at îngrozitor de mult, bine, mă dezbrac şi fac repede un duş, numai să ai cu ce, văd că au început să economisească energia – nu e apă caldă, şi eu aş fi vrut să mă îmbăiez… mi-ai adus textele? nu mă săruţi? îl îmbie ea, nu, îmi miroase gura, m-am îmbătat… ei şI, acum te-ai trezit şi apoi ador buzele beţivilor, râse uşor Clavdia, sunt deosebit de senzuale, m-da, morocănos Damian, se apropie de ea şi o sărută pe obraz, Clavdia scoase din geantă dosarul negru şi-l puse pe măsuţă, nu ţi-am ales nici un text, în cazul lor trebuie ca fiecare să opteze… îţi mulţumesc, încă un… pupic, se răsfăţă Clavdia, pe urmă, privindu-l atentă, dar zâmbeşte odată, omule! doar nu te afli în The Day After, asta ce mai e? un film despre apocalipsul atomic, te face să te simţi irevocabil condamnat… unde l-ai văzut? unde? la video, aa, la tânărul şi simpaticul nostru prieten, nu? da, dar nu fi stupid, te rog, îţi pot accepta multe – doar te iubesc, nu ştiu dacă ţi-am mai spus-o -, însă, crede-mă, prostia manifestată în anumite forme mă dezgustă…, hai, nu fi supărată… cu câtă naturaleţe: nu ştiu dacă ţi-am mai spus-o… dar uite că nici eu nu-mi aduc aminte, or,. Rostirea asta ar fi trebuit să fie un adevărat eveniment, deci de neuitat… frumos spus, rostirea asta… iar Clavdia cu glas obosit, însă am uitat să-ţi explic că pentru mine „rostirea asta” nu există ca rostire, căci împietează asupra propriului ei conţinut, adevărat, recunoscu Damian şi adăugă, le-ai rostit totuşi, ba, mai mult, ahhh, se tângui, cum îţi vibra vocea, câtă căldură, se repezi la Clavdia o luă în braţe şi începu să se învârte cu ea prin cameră. Când îşi opriră rotirea şi hohotele, Damian avea chip de pergament şi ochi de pisică noaptea-n rază de lună. O sărută pe Clavdia pe celălalt obraz, îi mângâie pletele umede şi se aşeză gârbovit pe pat. Clavdia îi puse pe noptieră, alături de casetofon, dosarul cu textele nebunilor. Scoase din geantă un termos şi câteva sandvişuri împachetate cu grijă. Le aşeză pe măsuţa dintre fotolii. Deşurubă capacul termosului şi turnă cafea. Despachetă sandvişurile. Se mişca repede. Cu precizie. În tăcere. Damian asista. În tăcere. Dădu drumul casetofonului. Se auzi clacul benzii rulate până la capăt. Damian întoarse caseta. Porni din nou casetofonul. Între timp, Clavdia întredeschise fereastra. Beatles-ii cântau Let It Be. Damian întinse mâna spre Clavdia, stai lângă mine, te rog, nu, nu acum, zise ea, am să vin pe seară, o să aduc spaghete milaneze calde şi cabernet, până atunci o să citeşti, da, o să citeşti, diseară vom cina ca doi oameni efectiv obişnuiţi, o să pălăvrăgim şi poate ne vom iubi, e mai bine aşa…, nu ştiu, murmură Damian, nu ştiu, trăiesc cu senzaţia că morţii sunt vii şi invers… cred că a sosit clipa când trebuie să decid într-un fel, să acţionez cumva, deşi habar n-am care o să fie obiectul faptelor mele, închipuie-te ca salvatoare, dar nu pot încă nici să definesc primejdia ce mă încolţeşte… în sfârşit, cred că realizez de fapt că sunt un cabotin de cea mai infectă speţă, so, let it be, ne vedem diseară, bine, şopti Clavdia şi plecă.

Damian mâncă un sandviş, sorbi din cafea şi, aprinzându-şi o ţigară, luă dosarul şi se aşeză în fotoliu. Iar cafea. Mai trase o dată din ţigară. Desfăcu dosarul. Beatles-ii: Get Back. Respiră aproape liniştit:

“29.03.1981

Azi m-au legat de pat. Curelele mi-au pătruns în carne. Nu suport perfuziile. Întotdeauna îmi smulg acul din venă. Apoi vomez mult şi acopăr perna, cearceaful şi pătura cu lichid gălbui şi verde uneori. Asta fiindcă îmi văd sângele ieşind din gaura lăsată de ac. Da, văd şi gaura aceea mică pe unde ştiu că se va scurge tot sângele meu nobil. Sânge albastru. E păcat să mor astfel, îmi spun. Mi se face greaţă. De-asta vomez. De-asta ai început să mă lege de pat. Şi doar nu sunt nebun şi violent.

 

31.03.1981

Şi totuşi, un mare castelan are dreptul să uite. Preocupările lui sunt mult prea măreţe şi acaparatoare pentru a-i permite să-şi mai aducă aminte de obiceiurile mărunte, cu toate că el ştie prea bine, acestea au o importanţă deosebită pentru vulg.

Astfel, abia azi mi-am dat seama că n-am oferit doamnelor mele în alb nici măcar un zâmbet cu ocazia Mărţişorului, dar mai ales un gest galant de 8 Martie. Bineînţeles, mi-am cerut scuze explicându-le că marea vânătoare organizată cu prilejul vizitei ce mi-a făcut-o Sânger-Vânătorul m-a purtat departe de graţiile lor. însă gândul meu a fost alături de ele. Bietele gâşte preasupuse mi-au zâmbit duios. Oricum, femeia rămâne un instrument de reproducere având şi posibilităţi de manipulare pentru servicii casnice. Nu, nu exclud posibilitatea ei de a deveni independentă. Dar starea de dragoste, care o investeşte cu o anumită cantitate de raţiune – suflet are, adevăratele instrumente au întotdeauna suflet – şi spirit, nu i-o poate provoca decât actul de sacrificiu al cel puţin unui neofit în arta bărbăţiei. Al unui nobil, deci. La cină untul mi s-a părut rânced. Dar la chinezi aşa ceva e o delicatesă pe care o gustau numai mandarinii. Cred că doar ei îşi permiteau. Prefer să cred aşa. Şi negustorii… gestionarii…

 

4.04.1981

L-am provocat la duel pe străinul sosit de curând printre noi. N-a acceptat. Ca urmare, l-am pedepsit ca pe un nevolnic. Când l-am pălmuit a început să răcnească. Văzându-l în starea asta de lipsă de demnitate, i-am dat cu scaunul în cap. A leşinat imediat. Nu mă aşteptam să fie lipsit de orice urmă de vigoare bărbătească. L-am luat în braţe, l-am aşezat pe targa pe care obişnuieşte să zacă şi, cu nişte pahare de apă rece aruncate pe faţă, l-am readus în simţiri. Îşi rotea ochii în cap ca un smintit, dar n-a mai zic nici pîs. De vreo două zile le tot explic supuşilor şi invitaţilor mei că are de gând să organizeze serbări ciclice, numite cenacluri, o formă complexă – zicea el, teribilă, afirm eu -, poezii, cântece, dansuri şi alte manifestări necivilizate. Or, eu nu admit pe domeniile mele instigatorii la vandalism. Pentru mine cultura adevărată e unicul cult civilizator şi, ca atare, admis pe domenii. Supuşii şi invitaţii mei au fost entuziasmaţi de felul în care l-am pus la punct. Spre seară, când doamnele mele în alb şuşoteau arătând cu bărbia spre intrusul nevolnic, apoi privindu-mă cu spaimă, le-am rugat să evacueze gunoiul acela şi l-au scos afară din salon pentru totdeauna. Acum pot să dorm împăcat. Mâine iar o să-mi pună curelele ca să-mi facă perfuzia. Am învăţat să accept cu demnitate orice umilinţă. Destinul e totuşi singurul castelan căruia mă supun. Dar, repet, cu demnitate.

 

10.04.1981

Dimineaţa asta a fost superbă. M-am plimbat prin parc şi m-am felicitat pentru interdicţia pe care i-am pus-o grădinarului de a mai mutila copacii şi tufişurile. Avem nevoie de o natură sălbatică, nicidecum de una civilizată. Cam asta ar trebui să fie definiţia dată ecologie, nu toată poliloghia pe care o găsim în cărţi. Nu prea înţeleg eu cum poţi educa în sens civilizator ceva care te include, constituind în acelaşi timp suportul şi obiectul meditaţiei ca ţel suprem întotdeauna neputinţa de a-ţi formula întrebări juste naşte necesitatea actului mecanic dictat de dorinţa firească de a uita, cu alte cuvinte, apare forma cea mai primitivă şi barbară de refuz. Aşa l-am înţeles pe săracu’ grădinar care, după ce m-a ascultat şi a încercat să protesteze – oricum, sunt un castelan cu principii democratice -, când a văzut că îl săgetez cu privirea tăcând brusc, s-a îndepărtat repede, dar cu o atitudine de regret, exact ca aceea a câinelui căruia i s-a luat osul. Apoi m-am plimbat nestingherit şi fericit. Din când în când, aplecam spre mine câte o creangă şi-i mângâiam mugurii. Simţeam cum copacul îmi răspundea. Aproape că orbeam de bucurie. Şi nu sunt un panteist. Sunt totuşi un om cu divinitatea în stomac. Micul dejun e sfânt. Am plecat cu tristeţe dintre copaci.

 

12.04.1981

Astăzi preotul m-a chemat în biroul meu. Mi-a spus că e ziua spovedaniei. L-am întrebat de ce naiba şi-a făcut buzunarul ăla la pieptul sutanei albe, ca să ţină ochelarii şi pixul? Acolo ar fi trebuit, acolo, în dreptul inimii, să ţină crucea şi, împăturite cu grijă, câteva pagini din Biblie. Oricare. De preferat totuşi cele cu Creaţia. S-a fâscit. S-a înroşit şi a bolborosit ceva lipsit de înţeles. Mi-a părut rău că am fost atât de tranşant. În continuare, i-am vorbit frumos, cu gesturi măsurate. Cu alte cuvinte, am fost culant, căci prostia unora e o parte din noi. I-am explicat cu multă răbdare – la urma urmelor, e preotul meu – că nu am starea de spirit necesară spovedaniei, care trebuie să fie ritualică, iniţiatică aşadar şi nu pot să falsez în timpul liturghiei. A înţeles şi m-am retras. M-am dus în bibliotecă şi am căutat Biblia. N-am găsit-o. Mereu păţesc aşa. Şi am destule exemplare, dar le-am permis supuşilor accesul la ele ori de câte ori simt nevoia să spere. Să le-o cer, oricărui dintre ei, mi-e jenă. Aş atenta la speranţa lor. Iar eu, ca un adevărat castelan, am nevoie de supuşi liberi şi demni. Am părăsit biblioteca, cu părere de rău că nu-mi pot împlini nevoile spirituale şi, ajuns în sala tronului, mi-am comandat prânzul. De data asta, mi s-au servit mâncăruri ca nişte penitenţe. Sunt convins că preotul şi-a băgat coada. Dar l-am lăsat în pace. E şi el un biet om care se crede Unsul Domnului. N-am cum să-l ajut. Un biet alienat.

20.04.1981

Ce bine că am ajuns din nou la castel fără să fi păţit nimic. Timp de două zile, odată cu pierderea armelor, apoi a calului, am fost hăituit de fiarele codrului.

Nu ştiu cum de am reuşit să-mi pierd arcul, săgeţile, sabia şi pumnalul. Cred că la focul de noapte, dormind, m-am sculat somnambul şi am plecat prin pădure. Bine că armăsarul s-a ţinut după mine şi, dimineaţă, când m-am trezit năucit că nu ştiam unde mă aflam, am putut timp de o jumătate de zi să mă apropii de castel în galop întins. Înă mi s-a făcut sete, am găsit un izvor, am descălecat, lăsând calul liber şi, am băut apă, acesta a dispărut ca o nălucă. L-o fi speriat vreun carnivor. Apoi, restul zilei, o zi şi încă o noapte, drumul şi odihna, mai mult vegheam căţărat în copaci, au fost un adevărat coşmar. Animalele m-au simţit singur şi neînarmat, ca pe un idiot lipsit de raţiune şi spirit, şi mi-au pândit fiecare mişcare, fiece pas, aşteptând şovăirea, frica aceea care se transformă în spaimă pură emanând un miros specific uşor de recunoscut de către fiinţele cu instincte ca ale lor. Şi orice animal vânat fără cruţare vreme îndelungată, în tot acest timp distrugându-i-se samavolnic dreptul la relaţii naturale şi sociale fireşti, în momentul în care se poate defula devine primejdios, un criminal potenţial. Doamne, cum m-au mai hăituit! Bine-înţeles, nu toate. Dar m-am trezit alergat şi de o ciută. Ce privire nebună avea. M-am oprit din goană, destul de repede dealtfel, când am realizat că, de fapt, o pot înfrunta foarte uşor. Chiar omorâ. Am reacţionat ca un animal furios. La nivelul ăsta m-a adulmecat imediat şi a dispărut printre trunchiuri. Ei, însă când simţeam prezenţa vreunui carnivor de talie mare, parcă nu mai găseam copacii. Bine că totul a trecut. Pe viitor va trebui totuşi să fiu atent la stările astea de somnambulism care te pot purta în lumi diferite şi primejdioase în năpăstuirea lor. Stau acum în pat cu mâinile sub cap şi îmi amintesc copilăria şi adolescenţa arse, da, arse în refugiu. Toată această perioadă a vieţii mele, petrecută în afara domeniilor – tatăl meu a fost alungat de unchiul uzurpator – mi se pare asemănătoare celor trăite de mine în codru. În acea lume din afara castelului, hăituiala e permanentă.

25.04.1981

Una dintre doamnele mele în alb a început să mă incite. De vreo două ori, când îmi făceam siesta şi dormitam uşor, am surpins-o cum mă mângâia cu un anume tremur al degetelor. Mă gândesc că aş putea să încerc a o transforma într-un instrument independent. Voi medita la această posibilitate. Altminteri, eu un exemplar deosebit de bine format, cu sâni fermi, coapse puternice şi fese bine conturate. Are profil de pictură egipteană. E drept că şi eu, din punctul de vedere al dotării de un anumit timp, sunt un castelan cu reale virtuţi. Însă mi-e silă totuşi de o relaţie lipsită de acel act iniţiatic. Mai ales că nu sunt un neofit în arta bărbăţiei. Şi când mă gândesc că, în lumea din afară, conceptele de genul ăsta sunt considerate de-a dreptul ezoterice. Însă putinţa de a dărui e faptul real al înălţării de sine.

Uite că ieri am primit în semn de preţuire un câine care la început mi-a plăcut enorm. Mare, puternic, suplu, cu privirea inteligentă şi răspunzând promp la comenzi. Dar azi, pesemne unde i s-a făcut dor de locurile natale, a început să urle lugubru. Până la urmă, slujitorii mei l-au imobilizat, iar una dintre doamnele mele în alb i-a administrat tranchilizante. Mi-e milă de cei ajunşi în momentele astea de îndobitocire. Am să-l iau cât mai des la vânătoare şi, cu timpul, o să-l redau propriilor lui simţiri de fiinţă, în ultimă instanţă, independentă.”

Damian se opri din citit şi închise dosarul. Îşi aprinse o altă ţigară. Prima se stinse de mult. Se ridică din fotoliu. Îşi masă fruntea cu degetele, apoi scoase caseta terminată nici nu ştia de când. O înlocui cu alta. Spera ca sunetele să-l aline. Îl durea înlăuntrul şi-i era lehamite.

Pe la trei şi jumătate noapte, Damian se sculă, se duse în baie unde îşi spălă dinţii şi faţa şI, înviorat, reveni în cameră. O înveli cu grijă pe Clavdia, o sărută pe frunte, îşi trecu uşor degetele peste părul ei aspru. Aprinse veioza de pe măsuţa dintre fotolii. Îmbrăcă halatul; şi-l strânse bine în jurul trupului cu ajutorul cordonului. Pe măsuţă se afla o sticlă plină trei sferturi cu vin roşu. Umplu pe jumătate un pahar. Îşi aprinse o ţigară şi se aşeză în fotoliu. Un timp fumă privind-o pe Clavdia. Dormea profund. Aproape că nu se observa cum respiră. Se gândi că s-ar putea să fi murit.

În lumina galbenă a lămpii, cabernetul arunca luciri de rubin proaspăt şlefuit. Cătătase transparenţa ciudată de lichid alchimic. Luă paharul, îl clătină şi urmări fascinat jocul sclipirilor sângerii. Lăsă paharul. I se pusese un nod în gât şi, mirat, simţi cum i se umezesc ochii, de ce? se întrebă, şi ce trebuie să fac?… strivit de senila neputinţei de a înţelege, ce trebuie să fac?… şi totuşi, ştiu ceva, că numai eu pot hotărâ, dar ce? ce? Trase din ţigară şi o aşeză pe marginea scrumierei, am s-o uit acolo, îşi zise şi luă dosarul. Îl deschise:

„13.10.1980, Ospiciu

Draga mea,

Cred că trebuie neapărat să încep scrisoarea prin a afirma: NU SUNT NEBUN. Deloc. De fapt, tu ştii asta prea bine, deşi ai fost personajul care, prin mărturiile lui, a decis internarea, prizonieratul meu.

Astăzi fiind treisprezece octombrie, nefastul se manifestă prin decizia mea de a relua povestea care m-a dus la cămaşa de forţă. Nu ştiu dacă voi putea analiza faptele până în cele mai mici amănunte, dar simt nevoia stringentă de a încerca această operaţie, pentru că numai ea mă poate duce la o sinteză concludentă. Dealtfel, procedeul acesta clasic fiind tratat superficial, deci fiind prea puţin înţeles la adevărata lui valoare, a constituit întotdeauna coloana vertebrală a explicaţiilor fundamentale în toate ştiinţele şi artele. Iar tu, fiinţă cerebrală precum te consideri – dovada o constituie modul în care ţi-ai alcătuit depoziţia ce m-a înmormântat aici – nu poţi să nu fii atentă la o astfel de încercare. Nu-i aşa?

Ah, draga mea, degeaba, n-am să înţeleg niciodată cum de te-ai putut întoarce împotriva mea ca o căţea turbată! Nu, hotărât lucru, n-am să pot înţelege vreodată! Încă n-am reuşit să descopăr vreo urmă, fie ea cât de mică , un indiciu mărunt care să-mi releveze vreo pistă spre justificarea reacţiei tale. Doar zeii pot să ştie…

Oricum, mi-e dor de tine. Un dor cumplit. Singurătatea de tipul celei dintre aceste ziduri albe şi bleu mă ucide. E ca şi cum, dintr-o dată, cerul – semnificând aici zborul, libertatea după care tânjeşti în libertate – poate fi atins de tine în orice clipă, poţi să-ţi întinzi excrementele pe nemărginirea lui devenită acum nu spaţiu obiectivat, ci spaţiul multidimensional spaţializat, adică traductibil prin fel şi fel de formule matematice. Absurd şi grotesc. Aici, unde nicicând n-ar trebui să fiu aşa, unde niciodată nu mi-am imaginat că aş putea să devin realmente ceea ce mi-am propus ani şi ani, m-am trezit cu groaza, da, cu GROAZA că sunt martorul obiectiv autoimplicat. Mi-e silă de mine- însă cu stupoare încep să constat că natura obişnuinţei adevărate nu se naşte din automatism, ci din plăcerea transcenderii prin creaţie în lumea-ţi interioară.

Tu fiind totuşi o finţă cerebrală până la mercantilism şi invers – la voi, femeile, acest feed-back e atât de firesc încât nici nu-l mai puteţi detecta prin observaţie normală – tu deci… dar sunt sigur că te-ai plictisit deja de această lungă introducere, aşadar, mă văd silit să încep povestea.

În ziua aceea, nimeni n-ar fi trebuit să mă contrazică sau să mă contrarieze în vreun fel. Eram mult prea sătul de searbăda noastră existenţă ca să suport orice încercare de a fi provocat s-o comenteu, căci aş fi considerat atunci, o dată mai mult, comentariul de acest tip o dovadă clară a laşităţii ce ne caracterizează, sau nu, mai bine spus, care ne creionează neobosită profilul moral şi etic, până când devenim larve în coconii secretaţi de ea.

Dar uite că n-a fost să se întâmple aşa. N-a fost şi gata. Ce să-i faci?!

Ţin minte şi acum cum arăta amfiteatrul în acea dimineaţă: mohorât ca şi fulgii de cenuşă ce pluteau în aerul cerului de ora nouă, noiembrie. Băncile lustruite şi îndoliate de povara examenului. Podeaua care scârţâia şi mirosea a motorină şi detergent. Fusese spălată chiar înainte de a intra eu în clasă. Ferestrele înalte, asaltate, până au lăsat-o să pătrundă, de lumina fumurie venită dinspre începutul de iarnă ce se apropia.

M-am aşezat la catedră şi am scos din servietă toate hârtiile necesare purgatoriului bieţilor tineri. Hm! Bieţilor, scriu acum şi nu zău de ce, pentru că nici măcar o singură clipă nu m-am îndoit de părerea mea despre datul lor natural, cu atât mai mult de educaţia lor. Caietul cu tabelele grupelor, numele studenţilor, notele de la seminarii, frecvenţa la cursuri şi seminarii, apoi caietul cu însemnările asupra problemelor – dar niciodată nu au prea existat probleme deosebite în toţi cei zece ani de când predau la universitate – ţinând de metodologia predării, de psihologia studentului, de compoziţia întrebărilor şi de structura răspunsurilor, de atitudinea socială, în sens artistic, moral şi etic, a celui aflat în faţa mea, probleme ivite în cursul examenelor, pe urmă dosarul cu eventualele fişe ale posibilelor personalităţi pe care le-aş fi detectat şi cu care aş fi intrat imediat în contact de un anume tip – însă destinul n-a vrut să-mi scoată în cale un astfel de caz – şi nici nu speram ca în acea zi să completez vreo fişă, cu toate că începusem, în ani, vreo cinci, dar n-am reuşit să duc nici una până la capăt, deoarece aşa-zisele personalităţi au renunţat de bună voie la această condiţie – superbă, la maturitatea ei – după care, ultimele puse pe lemnul gălbui, lăcuit, au fost biletele de examen. Am privit cu îndoială toată grămada aia de hârtie mâzgălită, mă refer la caiete, dosar şi bilete şi mi-am aprins o ţigară. Am eliberat fumul pe nas înspre tavanul înalt şi împânzit cu tuburi de neon care funcţionau numai din trei în trei. Fiat lux oricum nu îşi are aplicaţia decât într-o cultură în curs de dispariţie.

Aşezându-mă pe scaunul care a scârţâit din toate încheieturile, ţin minte că m-am gândit la soarta mea la fel de neunsă şi şubredă în încheieturile ei, soartă de profesor de filosofie la un institut de ingineri specializat în tehnologia deformărilor la cald. Acum nu vreau să spun că inginerii, de fapt viitorii ingineri – şi să nu uităm că materia în devenire e întotdeauna mult mai interesantă prin capacitatea ei de salt în direcţii şi sensuri neaşteptate, însă, pe de altă parte, afirmaţia anterioară e adevărată numai admiţând că există materie moartă, ei bine, din punctul de vedere al devenirii spirituale, există materie care moare definitiv – zic eu -, deci viitorii ingineri ar reprezenta neapărat o rasă condamnată la platitudine crasă, dimpotrivă, e capabilă oricând de un reviriment neaşteptat şi să nu uităm că actualul tip de societate îl datorăm totuşi primilor reprezentanţi ai acestei rase: numai că aceia erau de factură renascentistă, savantul multivalent. În sfârşit, draga mea, cred că e cazul să mă limitez la ce sunt, adică un simplu profesor de filosofie şi nu un filosof. Ei, stăteam pe scaun şi mă legănam uşor. Scârţ, scârţ, se auzea în uriaşa încăpere. Începusem să mă gândesc că luna trecută încercasem pentru a doua oară să-mi predau teza de doctorat şi si se spusese că e inadecvat. De ce? îi întrebasem cu mutră de şcolar prins cu o greşeală pe care niciodată nu şi-ar fi putut-o închipui. Mi se explicase cu foarte multă răbdare, dar şi foarte mult zâmbet ironic, că noile concluzii în privinţa materialismului dialectic naţional sunt divergente cu cele ale mele în privinţa problemelor ontologice tratate în lucrarea mea. Răspunsul mă siderase. Era total neconform realităţii. Acele concluzii având caracter efemerid nu priveau decât, şi nici pe acelea just, aspectul economic al existenţei. Dar tăcusem ca un rahat într-o tufă, da, draga mea, exact aşa amuţisem, iar peste câteva minute m-am trezit spunându-i şefului de catedră că, într-adevăr, concepţia mea, bibliografia folosită au fost, cu părere de rău trebuia să recunosc, învechite, şi mă retrăsesem cu un zâmbet slugarnic întins până la urechi.

Îmi aminteam, în continuare, cum, după acel refuz dincolo de limitele oricărei contra-utopii, am venit acasă beat pulbere – ca să folosesc argoul studenţesc – iar tu m-ai privit exact ca pe un rahat, dar de data asta plasat în afara tufei, adică în calea ta. Ei, în schimb eu mi-am înţeles atunci colegii pe jumătate alcoolici. N-apucasem să-mi termin ţigara când a intrat primul student. A fost foarte derutat când m-a văzut singur. Asistentul meu lipsea, iar el, studentul, îşi crease, informându-se de la colegii din anii mai mari, o anumită imagine despre examen: mai întotdeauna ajutorul titularului, fiind mai tânăr şi destul de îngăduitor, funcţionează pentru student pe rol de deus ex machina. La fel au reacţionat şi cei care au venit imediat după el. Într-adevăr, trebuie să adaug – realitatea e că arareori îţi vorbeam despre asta, în primul rând ajunsesem să-mi dispreţuiesc munca şi apoi simţeam plictiseala pe care ţi-ar fi produs-o asemenea relatări – că studenţii nu prea ştiau ce să creadă despre mine, fiindcă reacţiile mele la examene erau mai întotdeaua imprevizibile. Asta, bineînţeles, din punctul lor de vedere. Nici unul nu reuşea să realizeze postura mea, adică a aceluia obligat să asculte texte memorizate cu efort evident şi debitate cu efort dublat, când cursurile predate de mine, sunt sigur de asta, aveau curgerea şi explicaţia prin metaforă, asemeni textelor filosofice ale vechilor indieni şi grecilor antici.

Dar, draga mea, mă întind ca o plăcintă, iat tu s-ar putea ca de aici înainte nici să nu-mi citeşti rândurile mele, considerând că am devenit îngrozitor de monoton. Iartă-mă.

Şi a început examenul. Cuvintele înşirate pe aţe înnodate, perlele false etalate pe gâtul monstruos al ageamiilor în cultură… Dar ce înseamnă afirmaţia asta? E deplasată oare? Am reuşit să ascult şi să notez pe primii trei studenţi – care, după ce au vorbit, fiecare, timp de cinci minute, abia au reuşit să-şi mişte buzele văzându-mă că notez febril în caietul meu cel cu problemele puse de examen – şi am simţit devenind evidentă, acaparatoare, dorinţa mea de agresiune împotriva lor.împotriva lor… De fapt, împotriva unor infirmi… Vina… Această noţiune nedefinită… Observi, draga mea, am scris cu toată sinceritatea… şi totuşi, problema e atât de delicată, atât de spinoasă, încât pare falsă, patetic pusă, nu?

Şi apare astfel clasica interogaţie: cu ce-au greşit aceşti homunculi, discomani, beţivi, asexuaţi ori obsedaţi sexual, vandali, ignoranţi – acesta trebuie să fie primul calificativ, primul şi fundamental -, aspiranţi la o fericire care-şi neagă condiţia propusă de cuvântul folosit – sau, hai să fim practici şi inteligibili – care nu valorează nici cât o ceapă degerată? Lângă semnul întrebării ar fi trebuit să adaug şi semnul mirării, ca dovadă peremptorite a înţelegerii mele depline în legătură cu lipsa vinei lor sociale. Aha, uite cum ai clipit. Am nimerit: vină socială. Aici am vrut să ajung şi sunt convins că inteligenţa ta de netăgăduit te ajută să suplineşti lipsa explicaţiilor mele. Îţi propun totuşi să începi prin a medita la noţiunea de sistem şi cea de grup social. Ei! şi când s-a prezentat în faţa mea al patrulea student, l-am rugat să nu tragă nici un bilet, ci pur şi simplu să-mi povestească ceva din viaţa lui. Orice, cu condiţia să reuşească a transforma acel fapt într-un eveniment.

Or, draga mea, acest băiat cu alură de om purtând pecetea celui suficient educat pentru a face faţă – unde, când şi cum, asta pentru educatorii lui nu mai contase – mi-a povestit un adevărat eveniment ca pe un fapt. Un fapt absolut banal! Vulgar! Mi-a istorisit cum odată, în copilărie, din dorinţa de a se juca într-un mod deosebit cu pisica bunicii, – animalul îl privea mereu drept în ochi şi i se supunea total, atitudine care lui i se păruse complet neinteresantă şi mai ales exasperantă – o aruncase în cuptorul încins al sobei şi închisese uşa metalică pînă când pisica începuse să urle înfiorător şi atunci, speriat, îi dăduse drumul, iar aceasta ţâşnise afară alergând prin casă ca un adevărat rug viu.

L-am întrebat care e semnificaţia pe care o dă acum acestei fapte, privind peste ani şi în ani înapoi. Mi-a răspuns că acum n-ar mai deschide uşa cuptorului. De ce? l-am încolţit eu. Fiindcă, mi-a replicat fără nici o ezitare, arzând şi alergând prin cameră, pisica ar âmprăştia un miros de păr şi carne arse mult mai puternic decât cel din sobă şi efectiv i-ar veni rău; pe deasupra, s-ar putea aprinde perdelele sau orice lucruri uşor inflamabile; şi mi-a zâmbit triumfător. Exista o logică în răspunsul lui care mă oripila, dar, în acelaşi timp, exista o lipsă nu numai de suflet, ci mai ales de spirit, care – în ziua aceea, îţi explicam la începutul scrisorii… – m-au făcut să-mi pierd minţile. Ce rost are să devin doct: m-au făcut să-mi pierd minţile! Am sărit de pe scaun şi l-am luat la bătaie. La un moment dat a încercat să se apere, gest firesc – şi era destul de voinic – ştia chiar să lovească, mi-a crăpat buza de sus, asta m-a întărâtat cumplit – şi ferească-l Dumnezeu pe cel aflat în calea furiei sângelui, numai fuga îl poate salva, spun vechii maeştri orientali în arte marţiale -, aşa că în cele din urmă am reuşit să-l transform într-un sac de box. Asta o ştii şi tu, nu-i aşa?

Draga mea, această aşa-zisă reconstituire a faptelor m-a făcut să-mi pierd calmul şi detaşarea de cele lumeşti. Prin istorisire, încercam să arunc balastul, dar văd că am început să plutesc tot mai aproape de creasta talazurilor.

Hai s-o scurtăm. Care-i adevărul? Ancheta a fost constituită de asemenea natură încât reieşea că un profesor universitar de filosofie nu avea dreptul să piardă totul, sau chiar dacă era aşa, în nici un caz nu avea dreptul să ajungă în dosul gratiilor. Or, intervenţia ta mi-a hotărât soarta.

Aşadar, acuzaţiile tale:

– obsedat sexual cu tendinţe clare de homosexualism, fără curajul de a-l practica, de aici ura mea împotriva respectivului student;

– neînţelegere materialist-dialectică a realităţii specifice spaţiului în care trăiesc, ca urmare – deformaţii conceptuale de tip idealist periculoase;

– misticism evident, zeul idolatrizat fiind cultura de factură ezoterică, cu alte cuvinte, credinţa mea în elitarism – însă, te rog, arată-mi societatea lipsită de elită! -, dorinţa mea de a schimba ordinea firească a unei societăţi supreme (din moment ce e supremă nu poate fi decât dreaptă şi adevărată şi nu văd care ar fi motivele ce m-ar determina tocmai pe mine să nu ader la ea);

– atitudine familială complet necorespunzătoare, refuzând existenţa unui copil al nostru pe motivul că acesta ar urma să devină un impotent spiritual şi un virtual infirm sufletesc, deci un mecanism capabil să excaveze singur un întreg munte, iar asta l-ar situa în rândurile eroilor de duzină, de exemplu Hercule – şi ai fost exactă în reproducerea ultimei afirmaţii, dar nu cred că recunoşti valabilitatea ei.

Draga mea, datorită curajului tău de a denunţa un inamic public, societatea a reuşit să se elibereze de o simbioză care, prin imitaţie, risca să devină mai periculoasă decât zambila de apă. Cred că acum ai găsit masculul în sens cotra-distrugător care te va salva de la infestarea cu condiţia autodepăşirii.

Cu respect şi dragoste,

un NU SUNT NEBUN”

Damian închise dosarul. Apoi stinse veioza. Pipăind marginea scrumierei, găsi ţigara, s-a stins, exact aşa cum am prevăzut, îşi spuse. O reaprinse. Trase din ea. O dată. Încă o dată. Şuviţele albăstrui în întâmpinarea zorilor iviţi prin crăpăturile transperantului. Şi totuşi, nu vedea decât cercuri alb-albăstrui intersectate în faţa ochilor. Strânse pleoapele. Ca şi cum ar fi tras din ţigară. O dată. Încă o dată. Când le redeschise, deja gândea: azi îmi voi respecta programul de bolnav închipuit ca toţi ceilalţi…, programul de bolnav închipuit odată cu soţii Cruceriu, cu jovialul Caraiman, cu nea Zbîrcea, şi el profesor de filosofie, poate o să atentez la preastilata Arpegia când îmi voi vizita preotul…, mi-e somn, se sculă din fotoliu, îşi dezbrăcă halatul, totuşi, ideea cu fişele celor pe care-i cunoscuse aici rămâne o cale de a afla… ce?! Doamne, parcă am înnebunit, parcă am înnebunit! şi apropiindu-se de pat, trase cu grijă pătura, într-o parte, se culcă şI, învelindu-se, după ce se cuibări lângă Clavdia şi se întrebă, oare fiinţa e semnul trimis mie? închise ochii, îşi frecă puţin fruntea de umărul femeii şi adormi în speranţa că, începând de la prânz, va reuşi să se comporte cau un bolnav adevărat, iar după câteva minute, prin ceaţa gândurilor ţesute cu somnul de uitare de sine, îşi spuse (şI nu avea să mai ştie de asa decât mult mai târziu), da, ca un bolnav adevărat, trebuie…

Şi uite aşa ni se pare mereu că: pustiu, pustiu ca-ntr-o catedrală în vreme de iarnă geroasă, iar orga are tuburile pline cu sunete îngheţate, sau, dă-i dreptul la viaţă! şi de ce nu, dă-I dreptul la moarte! sau, îmi sunt cel mai cumplit duşman, sau, mi-e silă de silă, adică, lehamite, da, lehamite, murmură Damian, ştergând cu poalele perdelei geamul aburit, pentru a privi distrat goana nebună a copacilor pe lângă trenu încremenit în care se afla, singur într-un compartiment de clasa a doua, cu canapele soioase, mirosind a rânced – un fel de cuşcă pentru animale-oameni, zâmbise el trist când păşise înăuntru; acum se iviră în faţa ochilor dealuri mici, şi ele în goană zănatică, greoaie fosile reînviate de magica încarnare a unui nou monstru care taca-tac, taca-tac, înnebunitor; întoarseră spatele fantasmelor dimineţii şi luă de pe banchetă cartea cu coperţi sinilii pe care scria cu litere de nor pufos de vară: Începuturi, eboşe şi alte manuscripte încredinţate cui le vrea întru desăvârşire, o deschise, pe prima pagină reîntâlni dedicaţia Clavdiei, “uite un nebun lucid, continuă-l!”, închise cartea şi o redeschise la întâmplare:

Sângele oglinzii fisurate

Toate zilele sunt la fel, diferenţa între ele o constituie doar natura când simte nevoia vitală de fals, îi mărturisi Vasilevs lui Alexis, crede-mă, adăugă, asta ei, şi continuă să taie slănina în felii subţiri. Pusese bucata de slănină pe grosimea ei, iar lama albăstruie în lumina lumânării o despica, făcând şoricul tare să pârâie. Alexie părea că nu-l ascultă. Privea absent undeva într-unul din colţurile îndepărtate şi întunecate ale bisericii. Alexie, sparge tu ceapa aia şi taie roşiile, îl rugă Vasilevs, hai că eu termin imediat cu slănina, brânza am tăiat-o, sarea e pe hârtie…, bine, îl întrerupse mohorât Alexie, o sparg. Prinse ceapa între podurile palmelor şi îşi încordă scurt braţele. În sală se auzi un mârâit înfundat, urmat de un fel de scâncet ascuţit de nerăbdare şi neputinţâ în acelaşi timp. Alexie puse încet pe hârtie ceapa sfărâmată şi se ridică de pe băncuţă. Vasilevs lăsase slănina din mână. Avea acum pumnul încleştat pe mânerul pumnalului. Din nou mârâitul înfundat, mai slab însă, ca şi cum de data asta s-ar fi depărtat. Alexie şi Vasilevs, înalţi. Scleletici. În veşminte zdrenţuite. Pline de praf. Amândoi gata de salt: fugă sau apărare. Astfel un minut, două. Apoi, să mâncăm, Vasilevs, să, Alexie. Începără să mestece. Lumânarea sfârâia. Fălcile lor, într-o parte şi alta. Cu răbdare şi oarecare plăcere. Să bem, Alexie. Să, Vasilevs. Sticla neagră, cu gât subţire şi urme de ceară pe el. Lacrimi de rubin prelinse pe bărbi – sură şi rară la Alexie, creaţă, deasă, arămie, la Vasilevs. Buzele lor, arse, crăpate, umezite de vin. Într-un târziu: o să mai alergăm mult pe zidurile astea căutând ieşirea? nu ştiu, mormâi Alexie, dar cu hârtia şi resturile ce facem? mai întrebă Vasilevs, aruncă-le undeva, aici totul dispare şI se macină în beznă, în afară de noi şi fiara care ne adulmecă, îşi mişcă Alexie buzele uscate şi arse, iarăşi, m-da, îl aprobă Vasilevs şi-l întregi, după ce-şi şterse barba cu mâneca tunicii purpurii, ne povăţuia Maria, încercarea de a ieşi din fals e starea de fapt a fiecăruia de-a lungul întregii sale vieţi şi, trecută prin fiinţă, încercarea asta devine una dintre puţinele căi de a trăi în libertate individuală…, lasă, Vasilevs, hai mai bine să plecăm, cum vrei să ne lepădăm sfinţia, flecărind? zidurile sunt nesfârşite şi fisurile apar doar când şi când…”

Asta cum naiba s-ar continua? şi Damian mângâie cu vârfurile degetelor albul paginii care urma, apoi albul celeilalte, la fel al noii file, poate prin alb? nu? prin alb…, oftă, afară – lumina soarelui abia înălţându-se înnmuia murdăria îngheţată a banchetelor, dar şi noul titlu:

Gânduri de animal cult

Intrând într-o cabină telefonică şi formând un număr la întâmplare, poate că doar aşa trebuia să se întâmple, nu? ei, da, poate, citi Golem cuvântul scris de el odată şi o dată, scrijelit cu briceagul pe furnirul gălbui ca un excrement de om intoxicat cu pateu şi kefir într-un pati-bar oarecare, şi nu schiţă nici un gest de mirare, ba chiar rosti cu satisfacţie nelămurită lui-însuşi: când blues-ul nu poate ridica halterele, prostul moare de grija altuia, în casca receptorului ţârr, ţărr, apoi, alo, da, alo, cu cine dorinţi? şi cu degetul apăsă furca telefonului. Să părăsim acest loc! să părăsim acest loc! să părăsim acest loc! urlă pe dinăuntru Golem şi, ieşind din poştă, trânti uşa, zdrang, geamul, hei! în urma lui şi, într-un târziu, ah, ah, când paşii îl purtară în goană dementă dincolo de tot ce-I putea aduce aminte de: masa aia la care se afla singur înconjurat de fel şi fel, de paharul cu vodcă, paharul golit de vodcă şi celălalt pahar lipsit de vodcă, sticla cu apă minerală negustată din scârbă de ajutorul ce l-ar fi putut da organismului său sub formă de stârv, aşa simţit atunci, şi privirea nutulburată totuşi de… de nimic, însă purtată prin şi printre ceilalţi ochi, culmea! neaţintiţi asupra lui,

nu, nu de aici începe amintirea, niciodată nu se va excita, fiindcă îi lipseşte povestea, mult dorita, adulata, stând sprijinit de zid, răsuflând încet – să fi fost auzit respirând, lui Golem i s-ar fi părut că are deja cătuşele pe încheieturile mâinilor, drept care i se înfăţişă firească imaginea lui: scară de templu spre el ca templu grecesc spre tot ce el ca zeppelin strălucitor între reflectoare aţintite pe el ce numit bring-it-on-home, adică blues de întoarcere în sineînsuşi în zbor lin şi nesigur de dirijabil, oftă vrând din nou să se rupă de tot ce-I putea aduce aminte de:

supă-cremă de

supă-cremă de

supă-cremă de

supă-cremă de

şi rotunjită aiurea de ruptură, marginea fragmentului de pagină dintr-o carte de bucate, ajuns, cineştiecum între foile volumului pe care-l citea, care? la naiba, ce importanţă mai are? cineştiecum, nu? aşadar cuvântul acela scrijelit, câci, bineînţeles, bineînţeles, lătră Golem către trecătorul închipuind o gâză bipedă cu aer de fericire bovină care îşi rumega în pas de maşină rău programată conştiinţa existenţei între uzină şi alimentară şi care tresări, nu speriat, nici intrigat, nici atent nici viu, mai ales nici viu, ci doar brusc şi acum mai mult dereglat, dar depăşind în acelaşi ritm superb umbra unei întrebări realmente reală, aşadar, cuvântul trebuie pronunţat, însă eu îmi mişc fălcile nerase, ba nu, rase apăsat, perciunii tăiaţi până la marginea superioară a pavilionului urechii, în v, oh, nu punk, uite,le… nerostit cuvântul ăsta blestemat,

mă puţă, hai până la mine, hai,

strop de om în salopetă de blue-jeans decolorată tricou alb vărgat portacaliu burtă pliuri la încheieturile mâinilor şapcă de jocheu roşie, zâmbet frânt de chemarea lui Golem, apoi curiozitatea de animal neînvăţat cu arma, apropierea şi,

îmm?!

hai, hai,

]m,

vii cu mine să-ţi cumpăr ce vrei tu?

ochii nici rotunzi, nici mari, dar rotunjiţi şi măriţi, legănarea de pe un picior pe altul, Golem clătinându-se ca un copil în oglindă, ţâncul împingându-şi înainte umărul drept, pasul de apropiere abia schiţat, pe urmă,

Aalex! ce faci acolo?!!

Golem se răsuci pe călcâie, departe, tot mai departe, un câine izbit cu piciorul după ce a apucat totuşi să lingă un vârf de deget, metri şi metri, unităţi de măsură ale depărtării crescânde faţă de reperul neinteresat de cuvânt, absolvit, iertat, neînţelegător, superior-dintotdeauna şi – pururi – amin de cuvânt,

sub soare pe strada asfaltată prin oameni şi blocuri cu parterul magazin, of, Doamne, ce mai îneamnă astăzi, agale? nuu, uite-aşa, târându-şi tălpile pantofilor de calitate îndoielnică, prea ieftini ca să-şi permită să judece ca un muncitor, prea scumpi ca să nu socotească precum un biet contabil, de fapt, nefiind decât o corcitură nenorocită, amărâtă javră fără nici un fel de pretenţii şi care nu-şi dorea, ce? ce, mă? scheună Golem, să muşti nisipul unui deşert? după care începu să se tânguie, all your love pretty baby, vânătoare regală, se fulgeră prin amintiri blestemând dar binecuvântând că era totuşi atât de tânăr încât mai avea sămânţă pentru un John Mayall, după care se înjură firesc realizând teribilismul lui ca al multor tineri crezuţi doar pentru goale rostiri de felul ăsta,

nu vă supăraţi pentru cutezanţa mea, o mică întrebare, iar bătrânul ca el cel de acolo undeva în neputinţă înclină capul a aprobare lipsită de interes,

întotdeauna într-o lentilă a ochelarilor dumneavoastră purtaţi şi chipul tâmpit al celui care vă întreabă?

prostii…

retoric, da?

prostii, tinere,

un chip pe lângă dumneavoastră, un Golem în pupilă, unul sfârşit?

prostii, bună ziua,

şi se îndepărtă bătrânul, ce mai… ce mai vuiet, rahat, se înfurie golemul,

eşti un bou bătrân, domnule! hai vino, vreau să te plesnesc!

dar abia plecă bătrânul că omenirea se scurse pe lângă el recitând din biblia nepăsării cotidiene,

rahat!

însă nimeni nu-l băgă, efectic nu-l băgă… în seamă pe Golem care, văzând afişul, se scurse prin el dincolo de tot ce-i putea aduce aminte de,

afişul,

mâna e retezată de la încheietură urma cătuşei nu se mai vede şi între alb negru alb se nasc mereu degetele abia învăţate să se desfacă pentru a apuca sau înhăţa? din piatră apare pare obiectul tăiat să vieţuiască de unul singur pustinicia mea ca parte a cui? hei, golemule, a cui? trebuie să existe o vină neapărat nejustificată pentru a fi vină, uite, te-ai apropiat de poarta uzinei doar ca un animal?”

oh, Doamne, îşi strânse Damian pleoapele cu putere aducând, întreruptă când şi când de scântei multicolore, bezna liniştitoare ochilor săi obosiţi şi minţii mele de animal cult, iar acum trebuie să mă întreb din nou, aici ce e neterminat? cum să continui, Clavdia? hai, spune-mi! strânse şi mai tare pleoapele, pentru o fracţiune de secundă văzu chipul ei, zâmbi amar şi Clavdia îi surâse, ironic, i se păru, apoi întunericul o înghiţi, deschise ochii, realiză că între el şi ea se află deja sate, păduri, dealuri, o omenire întreagă, întoarse noile file albe, închise cartea peste arătătorul devenit semn de carte, cu mâna cealaltă scoase o ţigară pe care şi-o potrivi în colţul gurii, o aprinse, sunt singur în cuşca asta, perfect conştient de reacţia lui de civilizat întotdeauna ahtiat să-şi violeze bunele maniere, fumul înălţat când drept, când răsucit în fel şi chip, fantome de gânduri bune, îşi imagină Damian, de fapt, ce vrea acest nebun lucid? continuîndu-i textele, desăvârşindu-le, ar însemna contaminarea… sau un fel de regăsire, ori chiar regăsirea?… regăsirea, re-gă-si-rea… şi totuşi, eu pentru ce am plecat? în sfârşit, pur şi simplu am simţit nevoia să plec, firesc, nu? s-ar putea să nu mă mai întorc, nu? la fel de firesc, scutură ţigara în scrumiera cu capac ridicat de o bucăţică de pâine şi un cotor de măr, carnea fructului muşcat se cangrenase, cercetă o vreme cromatica naturii moarte cu scrumieră CFR, după care redeschise cartea:

 

Spaima

Graft se gândi că iluzia poate fi realitate. Dar şi invers. Din gâtlejul lui: hmm! înfundat. Apoi se aşeză pe podeaua murdară. Se întinse pe spate şi îşi puse mâinile sub cap. Scândurile neşlefuite, pline de aşchii şi noduri, scârţâiră – plâns de lemn viu. Graft închise ochii şi încercă să viseze. Minute lungi. Şi tăcute. Mute de tăcere. Însă nu reuşi. Atunci privi prin pleoape. Căută să facă abstracţie de sângeriul mucoasei pleoapei şi de vinişoarele care-i acopereau imaginea. Tavanul coşcovit, bucată din torsul unui bătrân lepros. Acolo unde ar fi trebuit să fie buricul, la capătul unei funii de cânepă spânzura o lampă cu gaz. Graft o ţintui cu privirea. În clipa în care zări scânteia, rânji.

– Ce faci?

Graft opri aprinderea lămpii, dar nu deschise ochii.

– Ce-aş putea să fac? Să zicem că mă joc, e bine?

– Eşti penibil.

– Cred c-ar fi mai bine să-ţi vezi de ale tale.

– Nu ţi-e ruşine? Mereu mă întrerupi.

– Eu?!

Terec aruncă dalta din mână, se îndreptă din şale şi dădu un picior statuii din faţa lui. Femeia se rostogoli pe nisipul ud şi în clipa următoare fu linsă de limba de spumă a unui val.

– Nu te enerva inutil. Eşti bătrân. N-ai voie.

– Cum naiba crezi că o puem invoca, aşa?

– De ce ţii morţiş s-o invocăm? Ar însemna să mă plec în faţa ei, nu?

– Atunci cum…

– O seducem, o…

Îmbufnat, Graft se întoarse pe burtă. Câteva aşchii îi zgâriară pieptul. Scândurile iar plânseră. Acum Graft ar fi vrut să doarmă. Ideea lui Terec referitoare la invocaţie i se părea de-a dreptul prostească. Şi umilitoare. Deci…”

Dar omule, se jelui Damian în sinea lui şi îşi strivi ţigara în miezul bucăţelei de pâine, înţelege-mă, nu am nici un chef să-mi imaginez alte lumi, pur şi simplu nu pot, eu îmi doresc o nebunie liniştită, în fond, viaţa mea, şi a oricăruia ca mine, asta e, o nebunie liniştită, însă gura i se uscă, înghiţi cu greu, şi în sec, buzele îi tremurară uşor şi, precipitat, îşi aprinse o nouă ţigară, o nebunie resemnată… atât de resemnată încât tu ai dreptate, a dracului de multă dreptate, privirea îi pluti pe pagina albă, spre:

Tetania unui melc

Niciodată nu îşi închipuise Keamin că putea fi întrebat: ce crezi oare despre felul în care lucrează mâna stângă a conştiinţei tale? ştia câte ceva în legătură cu rolul mâinii stângi la pianiştii de jazz, cunoştea unele lucruri referitoare la emisfera stângă a creierului, dar nu-şi închipuise nicicând conştiinţa sa ca fiind ceva cu mâini şi lumea ca un pian, muzica ei plină de swing, nu, hotărât lucru, cum oare să-şi imagineze conştiinţa decât… decât…, se chinuia el ades să-şi răspundă, “forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realităţii, proprie numai oamenilor, produs al activităţii creierului sub acţiunea condiţiilor sociale”?! Şi ori de câte ori reuşea să recite definiţia Dicţionarului de filosofie – când se afla acasă, se confrunta imediat cu manualul, verifica dacă nu cumva a sărit până şi vreo virgulă – încerca un sentiment de satisfacţie pe care, între cei apropiaţi lui, îl numea iluminare, asta la început, mai apoi, peste vreun an – cam cu atâta vreme în urmă i se pusese întrebarea aia, o stupizenie – deci după vreo douăsprezece luni, sentimentul căpătase o înfăţişare mai clară în faţa ochilor minţii lui, nu mai era în totalitatea lui satisfacţie şi-l botezase siguranţă, iar acum, adică, mai precis, azi, orele cincisprezece şi vreo cinci minute, la câţiva paşi de poarta uzinei, în anul nouăsuteoptzecişipatru, spunea asta dintr-o suflare, oricui, vrând să dea de înţeles că auzise de Orwell, Keamin păşea agale privindu-şi atent mâna stângă. Îşi studie degetele. Vreme de trei-patru secunde. Avea expresia celui în căutarea harului profeţiei. Şi toamna îl înconjura asaltându-l cu blândeţe. Şi frunze moarte. colorate fel şi chip. Dar toate mumificate de rugină. Aşadar, metalice. Keamin văzu, pentru nu ştiu a câta oară, că are degete subţiri, uşor conice şi galbene. Nici lungi. Nici scurte. Asta o fi mâna aia?! se miră el pe bună dreptate. Iar în clipa următoare îşi făgădui solemn să termine cu povestea asta: are un aer maladic, dacă nu chiar patologic, decise şi sfârşi, definitv, mai rosti în gând, definitiv cu această aberaţie. Prea petrecuse zile şi zile măcinat de întrebări specifice: somnul raţiunii, cel care naşte monştri, se îngrijorase el de fiecare dată când interogaţiile se năpusteau asupra lui ca un cârd de femei ţipând de durerea neîmplinirii, citise asta şi o repeta ori de câte ori medita, apoi zâmbea aşa, Keamin întredeschise ochii, îşi ivi dinţii plombaţi şi spălaţi cel puţin o dată pe săptămână cu sare, colţurile buzelor i se umeziră, limba se strecură iţindu-şi vârful de după incisivii laţi, iar ochii lui sclipiră ca frunzele moarte rupte de pantofii săi “Puma”, albi, cu scai în loc de şireturi.

În aceeaşi zi, pe la ora şaisprezece şi patruzeci de minute, e nevoie să repet, îi spusese alaltăieri la telefon Valeri, e nevoie să repet, îi vorbise ea răspicat, ne întâlnim să mergem să vedem de la şaptesprezece zero zero expoziţia de unicate în vestimentaţie, e vorba de vernisaj, vernisajul meu, adică, nu numai al meu, dar pentru mine e primul vernisaj…, bine, bine, se grăbise el să răspundă aproape cu teamă în glas, mergem s-o vedem, nu uita, mă exprim într-un fel anume, accentuase ea silabele astfel încât Keamin se simţise un muritor condamnat irevocabil la nimicnicie, în aceeaşi zi, între timp, Keamin reuşise să bea o cafea, să mănânce un cârnat numit crenvurşt şi umflat cu apă şi zgârciuri, uns cu muştar plin cu făină, la care adăugase între fălci şi o chiflă conservată din evul mediu prin cine ştie ce minune, apoi mai băuse o cafea, de data asta mult mai consistentă în zaţ, nu, de bere nici nu putea fi vorba, urma să stea lângă o artistă, dar mai ales să fie condus printre artişti, urma să asculte, cine ştie? poate va trebui să răspundă artiştilor…, într-o astfel de zi, la şaisprezece patruzeci de minute, exact, îşi privi ceasul electronic cu afişaj din cristale lichide şi cu minicalculator şi joc electronic “Grand Prix”, cursă de puncte simbolizând bolizi de formula unu, Keamin o întâlni pe Valeri, înaltă, vaporoasă, şiroind de graţie, îi zâmbi rotunjind buze carnal cărnoase, bravo, dragul meu, arăţi, cum arăt? hai să nu întârziem. Keamin îi oferi braţul, eşti ca un play boy, hi, hi, hîă, răsună timidul hîă, al lui fireşte, şi condus cu repeziciune înaintă printre: toţi ăştia sunt lipsiţi de şira spinării, crede-mă, dragă, decretă Valeri, iar Keamin o ascultă atent, sonoritatea ciudată a înţelesului cuvintelor, cam otova, e drept, să nu… somnul raţiunii, pe neaşteptate îşi aminti de întrebare, na! se înciudă, se concentră, puternic, puternic şi, gata, se uită la cei pe lângă care trecuse dus de ea, adică de Valeri, îi aţinti cu privirea unul câte unul, fără să-şi dea seama de minuţia căutării semnului care i-ar arăta lipsa şirei spinării. Nu văzu decât:

chipuri

feţe

măşti

feţe

chipuri ca ale noastre, ca ale noastre noastre noastre, i se dezlână gândul până când zări cu coada ochiului sfârcul drept al valeriei şi observă că ea purta o rochie de lână împletită în zale mari, suficient de mari ca să pară aproape dezbrăcată, dar nu-l cuprinse gelozia, îl înfăşură o stare de excitare şi visele omului treaz îl cuprinseră înfăţişându-i ca prin ceaţă scene de acuplare pline de… erotism cult, chestia asta sub formă verbală doar în gând i se păru cumplit de bine rostită şi călcă asfaltul fără să se mai preocupe de albeaţa pantofilor lui care, odată atinşi de vreun alt pantof al vitrinelor de zi cu zi sau flegmaţi de neatenţie, ar fi devenit tenişi la cules de sfeclă, se simţi brusc un mic semizeu având pe piept o fibulă în formă de diplomă confirmându-i noua calitate.

Ei, în aceeaşi zi în care Keamin hotărâse vajnic să curme viaţa întrebării ăleia despre mâna stângă a …, Valeri împreună au autorul înterbării mai sus-pomenite ajunseră la vernisaj.

Vernisajul unei expoziţii de ţoale create anume şi cu gust artistic unic, inaugurarea unei expuneri de unicate cu care oricine s-ar fi putut acoperi sau dezgoli mândrindu-se. unicate.

În sala mare cu coloane şi modernă şi luminoasă şi cinetică – se roteau lumini, se luminau sunete, se înfăţişau creaţii, în sala umplută cu dornici şi curioşi: fojgăială.

Valeri şi Keamin.

Autorul întrebă:

unde,

chestia cu mâna stângă (a conştiinţei) care lucrează?

şi,

unde,

chestia cu oamenii fără şira spinării?

deci,

unde,

între atâtea costume şi oameni, dar şi artişti?

În sala mare e fojgăială. Toţi şi toate se mişcă…”

toţi şi toate se mişcă, reluă Damian, un melc e cuprins de tetanie, trânti cartea pe banchetă, frânse ţigara între degete, o aruncă în jos şi o strivi cu vârful pantofului, se ridică în picioare şi se privi în mica oglindă de sub plasa de bagaje: neschimbat, încheie cu tristeţe, fără milă neschimbat, îşi holbă ochii, scoase limba, puse degetele mari la tâmple rotind mâinile, aaa! de parcă ar fi vrut să vomeze şi se posomorâ cumplit căci, neschimbat!! ţipă şi se trânti pe banchetă în timp ce dincolo de fereastră universul întreg alerga dement pe lângă trenul nemişcat. Într-un târziu, Damian adormi. Fără să viseze, cu gânduri de animal bolnav şi cuprins de tetanie.

 

Când stomacul ţi-e prea plin şi îţi simţi piele burţii întinsă ca o tobă de strigare a triburilor junglei la ospăţ cu creieri de albi prea curioşi, coastele mobile ţi se desfac, arpii numai din os şi răsucite până peste cap în încheietura lor de zgârci care după moarte devine piatră mirositoare ispititoare pentru viermii pământului, diafragma îşi înghesuie plămânii dintr-o dată băşici vineţiiroz, parcă prea umplute cu aer ce-i aerul? gaz când narcotic când otrăvitor când şi cel mai puţin amestecul ăla care-ţi aduce salvarea astmaticule fără astmă cine nu-i sufocat?! ciobanul yoghinul ori poate muncitorul-intelectual cu bilet de odihnă într-o staţiune montană, nu? şi tot muşchiul ăsta care împarte toracele în două domenii: fecale bilă urină gaze şi foale pompa de sânge nicidecum cea de suflet, nicidecum, apasă în sus, muşchiul anume inventat să râgâi, junghiuri, gravitaţie brusc crescută, el dictează, gata! ghiozdanu-i plin, saturat de materialism, deci, creierule, mai încet! să nu-ţi mai lunece gândurile decât precum sclerozaţii patinatori pe lame tocite, având de timp-şi-obişnuinţă zimţi împotriva fugii pe oglinda senzaţiilor adunate în şanţuri inegal adâncite ce-şi spun cu tupeu că neapărat trebuie parcurse, gata! somnul letargic – nefiinţa animalului din tine să domine, e clar?!, clar, clar, se linişti Damian şi se bătu cu palma peste burta cu grijă învelită şi ascunsă de maieu cămaşă haină pardesiu şi aproape lipită de şira spinării, mi-e foame?! se miră, apoi se gândi la ciudăţenia procesului de înfometare produs de o călătorie îndelungată făcută în condiţii civilizate, stând pe o banchetă moale, căldură, somn, hrană, băutură, ascultă atent, nu, nici un zgomot venit din burtă, se uită la ceas, aproape două noaptea, mări paşii, înfiorat îşi strânse şi ridică umerii, era rece în pasajul subteran al gării, pe lângă el, ici-colo, animaţi rigid, neuman, de către o mână neîndemânatică, călători de întuneric sterp, pustietate sub pâlpâirea de prohod a neoanelor pe dalele gălbui sub scuipaţi şi mucuri de ţigări – singurătate, duhuri nevăzute şi reci pe scările spre peroanele îngheţate, miros inconfundabil de oameni-de-gară, gust de părăsit într-o lume străină, aşa reintru în oraşul contractului meu cu societatea, într-o noapte de toamnă ca o fugă în Egipt călare pe catârul obişnuinţei de om normal căruia îi e acum, nu foame, s-a potolit deja fiara din viscere, ci frig şi somn, căscă Damian.

Taxiul opri chiar în dreptul scării blocului cufundat în beznă, ca de altfel întreg cartierul cu străzile lui înguste şi întortocheate. La lumina farurilor, Damian văzu aceeaşi imagine, tomberonul de fier ruginit, cu feţele laterale în formă de trapez, cucerit de gunoaie care, pornind de la câţiva metri de ei, se ridicaseră încet, sigure de puterea lor, apoi ajungând la o înălţime considerabilă, hârtii, sticle goale coji de ouă roşii cartofi ardei încununaţi de mucegai alb-cenuşiu pantofi scâlciaţi farfurii sparte bucăţi de pâine deformate de muşcături cepe putrede oase şi fecale de pisică de câine stârvuri necunoscute materii diforme şi nenumite încă săriseră în iureş tăcut instalându-se dispreţuitoare în pântecul uriaşei lăzi, unele peste altele, strivindu-se între ele, ajungând acum să cadă pese cele care-şi pregăteau saltul. Totul sub sâlpul cu felinarul neînsufleţit, ca şi al celorlalţi stâlpi, scârba lângă leagănul copiilor, doar trebuie imunizaţi cumva, buzele lui Damian se răsfrânseră ironic, şoferul făcuse lumină în maşină, îşi observase pasagerul, urmărindu-i privirea înţelese, dădu din cap, nu-i dom’le benzină, nu-i curent, fi-miu mi-a venit acasă cu râie, copilu’ vecinului cu păduchi, sunteţi de pe drum, ce-i mai cald decât apa rece? apa caldă, n-am simţit un miros neobişnuit în maşină? nu vă doare capu’? nu, rîspunse Damian, pe mine da, am auzit că pot rămâne şi impotent, da’ la ce-mi mai trebuie aia, aşa, doar ca animalu’? de câteva zile în rezervor avem metanol, da’ zău, cine-i de vină? îl privi pe Damian pe sub sprâncene, bănuitor, capitalismu’ cu dobânzile ălea uriaşe, c-aici de bine de rău tot acem te-un coltuc, nu? patruşcinci, cincizeci, e bine? întrebă Damian, bine, bine.

Taxiul plecase de câteva minute bune. Stând în faţa clădirii – ca părăsită de mult într-un refugiu inexplicabil – pipăind cu nările aerul pestilenţial, cu mâinile în buzunarele pardesiului, pe umăr geanta ce ascundea doar o carte şi unul din sandvişurile pregătite de Clavdia, damiann îşi întârzia intrarea în chilia părăsită cu trei săptămâni în urmă; privi cerul străbătut de stele adunae în riduri lăptoase, semifosforescente, luna sfâşiată de nori ca de-o speranţă vagă în moarte. Îl înfiora dorul de Clavdia. O clipă.

Bâjbâind urcă scările.

Pe platforma de la etajul al treile, căută cerşetorul bătrân şi smintit care, anul trecut, isterizând responsabilul de scară, se ghemuia, în somn iepuresc de vagabond, lângă caloriferul fierbinte. Întinse mânaa şi pipăi ţevile lui – reci – oare în ce subsol s-o fi ascuns? şi păşi mai departe.

La etajul al cincilea se opri câteva secunde. Ar fi putut apăsa pe butonul soneriei apartamentului domnişoarei Amara Coriani. Nu, ar fi bătut cu putere în uşă, toc, toc, toc, lipăit de picioare desculţe, moment de ezitare, apoi, cine e? Damian, Damian, Amara, aşteaptă puţin te rog, să aprind o lumânare, pe uşa întredeschisă cu grijă, flăcăruia, şuviţele blonde, platinate de lumina gălbuie, firavă, cu ochi nefiresc, albastru de gheţuri, ce-i cu tine Damian, ei, m-am gândit să-ţi fac o vizită, eşti ocupată? nu, dar la ora asta? bine, atunci scuză-mă, intră, intră, sânii mari şi puţin lăsaţi, pântecul lat, cămaşa de noapte, voal transparent, trupul ademenind ochiul şi instinctul bărbatului, să-ţi fac o cafea? bei ceva? ţi-e foame? Amara, femeia mea de ceasuri târzii şi înec de lehamite, mi-e frig şi-aş vrea să dorm lângă tine, ghemuit între coapsele tale, obrazul lipit de sfârcul mare şi bont, fără să-ţi spun nimic, istovit de împreunarea fără îngemănare, aşa ca-ntotdeauna în anii ăştia, fără măcar să-ţi fac cadouri, ci doar pentru că eşti un animal stingher şi bun, ce zici? dar, Amara, iartă-mă acum, trebuie să plec, altfel apare iar târfa din tine sau femeia ameninţată de cei treizeci de ani şi de apartamentul ei scump mobilat şi având maşină de spălat cu program, televizor color – o noapte dăruită înaltului funcţionar ce alcătuieşte lista celor cu dreptul la acest lux -, radio-casetofon „Aiwa”, „Dacia 1300”, însă, la naiba, tocmai tu lipsită de infecta hârtie act personal de chin reciproc liber consimţit numit sacerdotal certificat de căsătorie, altă dată, uite, în clipa asta am realizat că de fapt…, lasă, crede-mă…, oricum, rămân inginerul burlac şi de bună condiţie, părinţii mei, nu? mă vei mai primi, ştiu prea bine, pa, scumpo, pa…, oftă Damian şi urcă ţinându-se de balustradă.

Când ajunse la al şaptelea etaj, simţi cum pe plasticul zgâriat al balustradei degetele îi alunecă pe ceva umed, vâscos, scuipatul sau mucii vreunuia; dintre ţâncii care pe vreme de noroi se joacă pe scări, dintre adolescenţii care fumează, discută despre vagin, poate mai trag şi vreo duşcă din sticla furată tatălui, dintre copilele care se coafează punk, se întâlnesc să-şi spună, tuu, dar el ce-a zis, mergem la discotecă? ţâncii adolescenţii şi copilele care, alienaţi, se strâng în lagărul scării de bloc, pufni Damian şi se şterse pe perete imaginându-se profanatorul unei opere urban-rupestre zgârâiate cu migală în tencuială.

La etajul opt: iată-mă în samădhi, aici locuiesc eu, yoghinul Inochente, mă unsec cu Unicul Tot, Supremul Eu, făcu o reverenţă largă, răsuflă adânc, dar nu numai eu, ci şi tovarăşul plutonier de la moravuri, responsabilul scării, om onest şi cu duhul dharmei, să trăiţi, domnule Aelenei, ieri v-a căutat măcelarul de la colţ, aa, vreţi să vă cumpăraţi un radio-casetofon şi să merg cu dumneavoastră să-l verific? da, da, douăzeci şi cinci de mii e o sumă frumuşică, într-adevăr, vaporenii ăştia sunt mari afacerişti, nu, mâine sunt ocupat, dar în altă zi, cine ştie? bună ziua, bună ziua, un albul cu Ermitajul, bine-înţeles, nu strică la casa omului, Damian îşi aminti de un locotenent din armată care îi spusese bibliotecarei că ar avea nevoie de doi metri de cărţi, nu mai mult, pentru că altfel nu-i încap în rafturi şi are scandal cu nevastă-sa din cauza bibelourilor chinezeşti, şi cum spuneţi, domnule Aelenei? omului îi făcea o plăcere vizibilă să i te adresezi astfel, pe faţa lată, rasă până devenea vineţie, se lăbărţa un zâmbet de hârciog cu cămara plină, deci construim o societate nouă, îhm, nu vouă, construiţi, m-da, bună, bună ziua, şi reuşi să-şi găsească cheia de la yală. Intră şi închise uşa în urma lui. Limba yalei ţăcăni metalic. Îl întâmpină mirosul de stătut. Scoase bricheta şi îi apăsă butonul. O dată. De două, trei ori. S-a cam tocit piatra. În sfârşit, luminiţa albăstruie. Se duse în bucătărie şi aprinse unul dintre focurile aragazului. Umbre neclare începură un dans bizar. Într-unul din sertarele bufetului găsi cutia cu lumânări pentru bradul de Crăciun, sărbătoare de iarnă – sărbătoare de toamnă, bradul ar fi trebuit să fie aici, iau sacul de dormit şi pentru cine bat clopotele? o pală venită de cine ştie unde, gazul îmi umple trupul cadavru deja. Apropie lumânările de focul ochiului de aragaz. Apoi se îndreptă din mijloc, amin, fiat lux, ritualul reîntoarcerii sfântului rătăcitor, bun venit în cuşca ereticului, puse lumânările în păhărele şi, cu paşi înceţi, temători parcă, pătrunse în prima cameră, aşa-zisa sufragerie, aşa-zisul living, patru pmetri şi ceva pe lung, patru pe lat, se roti lent, unduitoare fantome pe tapetul gri, teatru de umbre turc, îşi aduse aminte, vieţuitoarele din Hades, înfricoşate, canapeaua, cele două fotolii şi pernele cărămizii, mari, aruncate peste tot pe mocheta verde; mica bibliotecă, a nu ştiu câta oară mă întreb, am peste o mie de volume? cu orgoliul nemărturisit al superbului intelectual de duzină, trepăduşul la cultură, albele rafturi, cinstire europeană şi doliu oriental pentru moaştele din literatură ale unuia sau altuia, tot oameni sunt, îndreptând lumânarea spre fotografia înrămamtă, ei, bună noapte-spre-ziuă sinucigaşule Gogh, cum te odihneşti în al tău champ de ble aux corbeaux? vezi tu, chestia cu glonţul e mult mai simplă şi directă decât altele, e aproape instantanee, zău, dacă analizezi atent, ce e? un deget care apasă pe un trăgaci, îţi poţi închipui: doar o nenorocită clipă de imprudenţă, de pripeală şi gata cu pregătirea psihică, ce zici, n-am dreptate? nu ştiu, dar toate celelalte presupun un ritual, infinite ezitări, dozaj incorect ca la dragul tău Gogain, oricum, la mine ăsta nu-i decât un gând-toană, aşa că scuză-mă te rog, dormi liniştit, nebunule… drag. Aşeză păhărelele pe măsuţa joasă dintre fotolii. Puse geanta lângă ele. Dincolo nu are rost să mă mai duc. Un dulap. O altă canapea. Noptieră. Rafturi. Cărţi. Tablou-fotografie: camera lui Van Gogh la Arles. Un scaun. Veioză. Frig. Doi metri jumătate pe trei şi jumătate. La colţul blocului. Se aude vântul. Vââjjj. Tapetul împodobit cu ciuperca umezelii. Condens, se spune. Îşi aruncă pardesiul pe unul dintre fotolii. Scoase sandvişul din geantă şi-l puse pe măsuţă. Şi sticla cu vodcă luată din staţiune, dar de care uitase. Se uită înspre pick-up şi discurile rânduite cu grijă în acelaşi raft. Înjură cu glas tare lipsa curentului electri. Tu-i… mă-sii, răsună trist, fără putere, fără ură, ca o expresie exhaustivă a renunţării neputincioase. Construim o societate nouă… nu vouă. Luă aparatul de radio cu tranzistori, rusesc. Verifică bateriile. Beculeţul roşu se aprinse. Comută pe unde medii. Roti butonul. Fluierături. Frânturi muzicale. Limbile pământului împletite. Ştiri. Reclame. Apoi izbuti: Miles Davis…Circle in the Round… Radio-Orizont. Bulgarii. Reţinu lungimea de undă. Apoi, pe unde lungi. Radio-Bucureşti. Voce arhicunoscută. Romanţe de şosea. De mahala. În timp ce revenea la bulgari: Ştefan cel Mare se supărase pe boieri. Şi tăia capete. Îl duc la vânătoare. Să-l îmblânzească. Dar mai cad ţeste. Deodată, un glas. Cristalin. Viers de privighetoare. Ştefan îl vrea pe posesorul vocii, altfel… Boierii îl caută. Îl găsesc. Îl aduc. Cine eşti tu, copil cu glas fermecat şi ochi de ciută.? Gică Petrescu, măria-ta. De patruzeci de ani miorlăie. Aproape şaptezeci de ani. Perucă. Prostată. Şi succes radio-tv. Vrăjitorul, Miles Davis. Negru american. Trompetă de sânge albastru. Stranietatea gândirii reci şi a swing-ului hipnotic, sacrificial. Transă firească. Sunetele astfel împreunate: nu sunt cuvinte. Aberanţă totală a imaginilor. A asocierilor. A amintirilor. Poate primii bipezi inteligenţi în faţa focului. Ce e inteligenţa?! Damian luă sandvişul şi sticla cu vodcă şi se trânti pe canapea. Pe asta se poate. Burete. Cealaltă m-ar refuza. Scârţâitul arcurilor. Despachetă sandvişul. Muşcă. Mestecă. Înghiţi. Sorbi din sticlă. Iar muşcă. Ce e inteligenţa?! Ce să fie, Damian? ăi zâmbi Clavdia din fotoliul neocupat de pardesiu, ce-ai vrea tu să fie? un complex de senzaţii organizat de întrebări şi răspunsuri, hai să zicem algoritmate în cuvinte rostite sau nu? dar, ce cauţi tu aici, Clavdia?!! imaginează-ţi că eu sunt Damian şi tu Amara, poate ceva în genul ăsta caut, eşti mulţumit? să fim serioşi! şi sorbi din nou vodcă, atunci de ce nu scoţi din geantă şi cartea pe care ţi-am dăruit-o ca s-o săvârşeşti, nu spuneai tu că aici te afli în samădhi? hâm, glumeam, adică… autopersiflare, nu mai ridica sprâncenele, Damian, când eşti între încruntare şi mirare semeni cu o maimuţă aflată de puţină vreme în captivitate şi neînţelegând cum poate fi atât de uscat copacul pe cioturile căruia se leagănă, de ce e pământul acela cenuşiu, lipsit de ierburi şi fără să primească apă? dar mai ales, cum de nu-i primeşte firesc căderea?! exagerezi, ca de obicei, hai, soarbe vodca, adeseori asta ajută, se pare că pe tine numai aşa ceva te poate salva, fals, Clavdia, fals, ce-ai zice dacă ţi-aş mărturisi, cred în Dumnezeu, nu într-unul anume, ci în prezenţa omnipotentă numită astfel de mine doar fiindcă în limba mea acesta îi e numele? cred şi sper, deci mă rog lui, nu, Damian, Dumnezeirea apare ca tărâm de vis şi asigurare socială numai dezmoşteniţilor sufletului prin ei înşişi, ăştia fiind nebunii prost autoclădiţi, adevăraţii…, Clavdia! iar?! Adevăraţii fac pact cu Dumnezeu şi sună cam aşa, dă-mi voie să fiu lucid şi nebun, în schimb, eu voi vieţui în Dumnezeirea ta, binee, Clavdia, doamna mea, sunt mai îngust la minte, aşa, ca strâns într-o menghină specială, Damian, încetează cu laşitatea asta de duzină, gata, gata, îmi vei explica: te aperi precum oricare puşti, eu?! ba tu! omule, dar pricepe odată! copilul nu se apără astfel, ci se complace jocului stupid – orgoliu de adult lipsit de argumente, de discernământ, clavdiaa, pentru numele cerului în care cred…, atunci, de ce te-ai întors aici, sărută-mă, Clavdia, închizitor cu sâni şi labii, porcule, ţi-e glasul moale, femeie, istoveşte-mă cu sărutul tău, poţi? nu ştiu… încerc, se ridică din fotoliu, pluti şi se aşeză fulg pe genunchii lui, Damian o cuprinse cu braţul pe după umeri şi se simţi gârbovit de singurătate. De întuneric. De Miles Davis. Circle in the Round.

„Heeh! heeh! heeh! zic eu, că oftez, nu, oftez. E clar? Clar de clar de lună-n clar. Inima mea stă pe o coadă de ceapă bătută, nu, bătută cu lapte şi mi-e tate, nu tate, tare somn. Ahhh, h. Oameni buni, acum în prag de adormire ceapănlaptenminerâgâi pot să vă cufuresc cu spârcuiala mea de ţinere dă minte în zile mari aducere aminte. Pot?! Adică, de ce n-aş posibilita. Ajunge, ajunge arlechine! Iar eu vă fac o plecăciune. Rânjesc.

***

Cămaşa de forţă (The Straitjacket) a novel banned by the Romanian Communist dictatorship in 1988; Nemira Publishing House – 1992, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2004, Romania; electronic book by “LiterNet” http://www.liternet.ro/, 2005, Romania.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: