Publicat de: leonard oprea | 24 Ianuarie 2011

leonard oprea BRIGITTE – IATA CERUL, DESCHIDE-TE!


 

leonard oprea

***

BRIGITTE, IATA CERUL, DESCHIDE-TE!

( ROMAN/ FRAGMENT )

***

(c) Copyright 2011, Leonard Oprea

All rights reserved.

No part of this text may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise,

without written permission from the author.

***

Iisus i-a raspuns: Iarasi este scris: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”.

(Matei 4 / 7; Luca 4 / 12)

***

I-au adus un surd care nu putea vorbi bine si

L-au rugat sa-Si puna miinile peste el.

El l-a luat la o parte din multime, i-a pus degetele

la urechi; si scuipind, i-a atins limba.

Si privind spre cer, a suspinat si a zis:

Eph’phatha! , adica: Deschide-te!

Indata i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba

Si a vorbit deslusit.“

(Marcu, 7 / 32-3)

***

Cine va citi aceasta carte nu va pierde nimic,

fiindca va cistiga ceea ce nu s-a pierdut vreodata.“

(Theophil Magus)

CUVINT INAINTE

Motto:

“… si iata ca nu intotdeauna

fisura in real

inseamna visare sau ne-visare,

caci nu intotdeauna inima iti este deschisa

precum o rara neasemuita floare de colt de stinca si,

se intimpla astfel cind fierea unui simplu buna-ziua se revarsa in tine

ingrosindu-ti singele pina cind un cheag nebun ajunge sa-ti amuteasca

harul vorbirii si cuvintele se rostogolosec in tine nerostite

pina cind isi pierd sensul…

oh, da,

asa arata deseori disperarea de a fi in viata pentru… pentru ce, oameni buni ?!…

dar, atunci Credinta de ai in tine vei vedea Ingerul Domnului intinzindu-ti aripa sa

si luindu-te la sinul sau in zbor ce iti salveaza… nu marunta-ti viata,

ci in primul rind inima si sufletul care viata sunt intru Dumnezeu

Iisus Christos, Amin.”

(Theophil Magus)

******

Parca taiat brusc cu lama, zimbetul Presedintelui eliberase pielea fetei sale rotunde si, inclestind-o in plasa ridurilor adinci, adunate in jurul pungilor usor vinetii de sub ochi, o incremenise intr-un zimbet larg, viclean. Doar privirea ii era opaca, de peste proaspat mort.

Toma mentinu pentru citeva secunde crucea lunetei pe chipul Presedintelui. Pe urma o cobori incet, incet pe marul lui Adam, cioc ascutit ce impungea pielea incretita a gitului. Continua sa o lunece in jos, inspre inima Presedintelui. Aici se opri.

Degetul lui Toma mingiie tragaciul armei. Dar nu-l apasa. Romania e totusi la Portile Orientului si orice e posibil in Romania. Chiar daca si Presedintele si agentii sai protectori – haita feroce de pitbull-i gata oricind sa atace si sa sfisie pe oricine ar fi indraznit sa se apropie de boss-ul lor – chiar daca ei, in sinea lor, nu dadeau nici o para chioara pe ipoteza ca vreunul dintre romanii aflati pe Bulevardul Unirii la acest miting ar incerca sa atenteze cumva la viata Godfather-ului Romaniei, Toma se gindea ca, totusi, Presedintele s-ar putea sa poarte vesta anti-glont.

Intr-adevar, nu cutezasera romanii un asasinat presedintial in vremuri de-a dreptul crincene, cum fusesera cele ale dictaturii lui Ceausescu, cu atit mai putin ar fi indraznit astazi, insa niciodata nu se stie cum te corupe cultura de coca-cola, nu-i asa ? Toma zimbi amuzat, dar si ironic.

Asasinarea Presedintelui – astazi, cind in tarisoara romaneasca democratia capitalista devenise cit de cit vizibila si fiecare roman-verde avea afacerea lui, mai mica, mai mare, mai legala, dar si mai ales perfect ilegala, insa, vorba aceea, business!…, nu hotarit lucru – asasinarea Presedintelui aparea ca imposibila …

Si, Toma surise calm, incredintat ca nu poate fi contrazis.

Deplasa aproape imperceptibil arma si, prin luneta, privi iscoditor miile de mici si mijlocii si mari afaceristi romani adunati in piata. M-da… neo-burghezia proletara si liberalismul post-comunist… Nu, nu; mai mult ca sigur – nimeni n-ar fi sarit la gitul Presedintelui. Amara cugetare, isi zise Toma, dar asta e – nimeni…

Dovada?!… Care alta decit faptul ca el, Toma Constantin, se afla acolo, pe terasa cladirii cu apartamente personale si de stat, destinata odata de dictatorul Ceausescu camarillei sale, inalta nomenclatura a Partidului comunist roman. Cladirea era stapinita, locuita si astazi, dupa zece ani de la revolutie, de aceeasi sacali si hiene; desigur, alta blana… Fireste – tot ei sint si legiuitorii cu fatzarnic zimbet de buni samariteni ai noii puterii politice. Datorate cui, decit revolutiei anti-comuniste din decembrie 1989 si marelui popor roman, vorba lui Nea Iancu, box populi, box dei ?! isi inclesta falcile Toma.

Deci – cind astazi, septembrie sapte in anul 2001, el, Toma-nimeni se afla acolo, fara sa-l intrebe cineva de sanatate macar, daramite sa-i fi cerut vreun act de identitate, fiindca era blocul lor, al Puterii si era dincolo de orice suspiciune, care alta dovada ?!…

Dovada?!… Care alta decit aceea ca el, pina la urma un roman ca atitia altii in aceasta zi de septembrie a anului din inceput de mileniu trei, in asta dimineata cu cer diamantin, el Toma Constantin se instalase nestingherit pe terasa acestui bloc si acum statea asezat intr-o ideala pozitie de tragere asupra Presedintelui tarii?

Dovada?!… Care alta in afara de aceea ca multimea de pe marele bulevard, pavat cu marmura precum singele inchegat, monument poruncit de Ceausescu si inchinat proletariatului roman, poporul se agita zumzaind, trepida cu veselie de nuntas fluturind stegulete, inaltind baloane multicolore, aclamindu-si strident, dar entuziast Presedintele, acelasi – dar, cum altfel ?!! – acelasi mereu iubit conducator?

Dovada ?!… Care alta, cind, in drumul ei catre tribuna oficiala, desi abia se tira, limuzina prezidentiala se mai si oprea din cind in cind, pentru ca Presedintele sa stringa miinile poporului intinse febril spre el, sau – sa primeasca linistit, cu generozitate de Tatuc bun si blind, buchete de flori din partea poporului iubitor si recunoscator?

Uriasul carnaval ii reamintea lui Toma de vizitele de lucru ale dictatorului Ceausescu care, pina in clipa mortii sale refuzase sa creada ca poate ajunge in fata unui pluton de executie format din soldati-proletari romani. De fapt, Toma nutrea convingerea ferma ca soldatii fusesera drogati, altfel nici unul dintre ei nu ar fi apasat pe tragaciul armei. Toma nu putea accepta nicicum celalalt film, prezentat de unii ziaristi si politologi, un pro-teoria conspiratiei, cum ca executia dictatorului si a sotiei sale nu fusese decit o abila punere in scena… Daaa, isi spunea mereu Toma, iar producatorii si scenaristii, odata cu regizorii, coregrafii, scenografii, actorii si chiar unii figuranti – toti meritau “Oscar”-ul pentru cel mai bun film strain al anului 1989. Astfel, ca o normala consecinta – toti acestia nu sint decit acei care, astazi, neinduplecati – oh, cit de neinduplecati, cit de aprig tin in ghiare biciul si piinea circului romaneasc al democratiei post-comuniste si pro-capitaliste si, ce mai incoace si-n colo, curat rai !… Soldatii, drogati sau nu, impuscasera doar doua cadavre… Toma rise infundat, dar ramase concentrat asupra tintei sale.

si, oricare ar fi fost adevarul acelui Sfint Craciun patat cu singele lui Nicu si Lenuta Ceausescu, asa, ca-ntr-un istoric blestem de secol douazeci peste Carpati si Dunare, ei bine, Toma putea sa jure ca niciunul dintre judecatorii publici ai sinistrei perechi, nu doar juriul ce a pronuntat sentinta, dar destui altii, inalti, mari si obezi membri de partid, insa si falitii lor: negustorii si functionarii si intelectualii post-moderni si, in fine, toata acea boierime si ciocoime romana de secol 21 scalimbaindu-se, exhibindu-se in mod revolutionar si post-comunist pe la televiziuni, prin ziare, dar, mai ales in Parlament si Guvern, asadar nici unul dintre autorii directi sau indirecti ai sentintei ce condamnase la moarte prin impuscare satanica pereche carpato-dunareana, da, Toma putea sa jure ca nici unul nu traise si nu indurase tirania ceausista ca vreunul dintre iobagii si tirgovetii romanii aflati acum in piata, precum o imensa turma atit de fatidic, mioritica. Sau, atit de bovina? M-da, isi zise Toma, buna intrebare: popor sau, populatie? M-da, tare buna vorba: fiecare popor isi merita soarta. Chiar daca despre acel decembrie ’89 se tot trimbitase ca a fost momentul istoric cind, vezi draga Doamne, cutitul dictaturii comuniste ajunsese la osul romanului, ei bine, desi cam stirb, cutitul ceausist tot mai avea de spintecat ceva carne pina la os. Nu, nicidecum nu atinsese inca osul… Si, Toma era convins ca are dreptate.

Si, Toma mingiie tragaciul armei; … iar invizibilul cetatean roman iertator-impartial si cu deosebire patriot nevoie mare, continua Toma, la urma urmei nu dorea decit o bunastare personala cit de cit binecuvintata si cu bluejeans, coca-cola, cu televizore color, cu automobile occidentale… Dar si cu pasaport avind visa de turist, asa pe vreo 10 ani pentru Germania, Italia ori Franta, nici pentru SUA, Canada n-ar fi rau deloc; plus oaresce suma onorabila, valuta in marci sau dolari, deh, sa mai iasa prin lume, pentru una-alta cumaparaturi cu vinzare profitabila in tara, sau vreo alta gainarie cu cistig rapid si asa mai departe. Nu, in nici un caz cetateanul roman-proletar si de alt fel nu dorea varsare de singe, asa cum se intimplase. Si, remarca Toma, ca sa vezi ceasul rau, se intimplase din plin…, mai din pornire revolutionara, mai din greseala, mai din cine stie ce conspiratiuni tenebroase, ori din scenarii securiste profesionist executate, sau ca, deh, era ocazia neasteptata sa mai platesti indesat o polita vecinului, ori ca beat crimpot trageai la intimplare si urlai cit te tineau bojocii “Moarte lui Ceasca!” Daa – in fapt, doar in romanescul decembrie ’89 se savirsise mare si amarnica varsare de singe in “nopti furtunoase” de pomina internationala, macar pentru a se re-scrie cu litere de foc, ca la noi la nimeni… Toma zimbi larg, multumit de ampla sa cugetare istorico-politica. Apoi se posomori.

Dupa care, cu grija, Toma Constantin isi rearanja patul armei in causul umarului. Inspira lent, adinc. Expira la fel de lent si adinc. O data, de doua ori, de trei ori…

Cind isi simti trupul relaxat, decise sa nu tintesca pieptul Presedintelui. Era posibil ca Presdintele sa poarte vesta anti-glont. Chiar daca ar fi fost doar un gest de imitatie provinciala a ce se vedea in filmele americane, dar era posibil… Toata lumea politica romaneasca are in Romania de astazi, mai pe fata, mai pe ascuns, un model de viata personala multilateral dezvoltat si ramificat intru toate cele – modelul american, cugeta ironic Toma. De la McDonald si pina la White House. Cum asa? Simplu, atit de simplu: filmul american – de la serialul de televiziune si pina productiile hollywood-iene. De ce ar face exceptie tocmai Presedintele?!… In fata oglinzii din dormitorul sau, in palatul de la Cotroceni, Toma il vazu, pe Presedinte – cu trupul sau de intelectual neo-comunist, batrin urangutan epilat neglijent, in chiloti imprimati cu stema Romaniei, maieu cu stema SUA, sosete cu jartele in culorile tricolorului national – pe romanul numarul unu al natiunii si-l inchipui Toma pregatindu-se sa imbrace costumul sau, secret, de superman. Pe noptiera cu tablie din marmura neagra, sticla, cristal masiv de Boemia, pe jumatate plina cu whiskey vechi de cel putin zece ani; linga sticla, bolul de argint cu gheata si butelia cu soda si paharul pintecos, tot masiv cristal de Boemia, cu doua degete din whiskey chihlimbariu… In scrumiera aurita, un trabuc, cubanez, fumegind. Si, tot pe noptiera, un argintat Colt 45 cu prasele de fildes, primit in dar, intr-o vizita prezidentiala, de la chiar primarul Dallas-ului … Din patul cu baldachin din lemn de mahon sculptat a la Cotroceni, doamna numarul unu a tarii, soatza lui cea prezidentiala tolanita intre asternuturi de matase, il soarbe din priviri pe superman-ul ce o va seduce… dur si plenar… Iata, deja superman-ului Romaniei, ii surid albe-rozii si dolofane o coapsa, umarul si un brat ascunzind, sagalnic, sinii – totusi, cam flescaiti… Ce sa-i faci? Mai imbatrineste omul. The First Lady este coafata a la Monica lu’ Clinton si, plina de pofte bovariene, rinjeste languros, cu foc in priviri atintind chilotii prezidentiali imprimati cu stema Romaniei… Pe ecranul televizorului cu diagonala de cel putin un metru si-un cot – negocierile de pace din Orientul Mijlociu. Presedintele se sfredeleste cu privirea, nu in, ci prin oglinda. Gusta whiskey-ul chihlimbariu din paharul pintecos si decide sec, aspru: O.K.! Toma ofta hitru: cine nu-i imita pe americani in lumea asta… globalizata?! Nici el, Toma, nu face exceptie. De ce ar face?! Nu e mai comod asa, sa gindesti cit mai putin si sa fii tot mai “liber”? Sa fii dator vindut bancilor si statului, dar sa fii obsedat de fitness? Dincolo de toate astea… exista fara indoiala magnifica America a sansei de a fi tu-insuti. Altfel… fireste , altfel SUA n-ar fi America… Zimbi Toma: America, America… ce tara minunata! Dar imediat se incrunta si mormai: O.K., O.K.

Apoi, lin si precis, pantera ghemuindu-se sa atace – manevra incet, usor arma pina cind aduse din nou crucea lunetei pe fata Presedintelui. Se concentra. Hotari sa apese tragaciul exact in momentul cind Presedintele va rosti ca un Tatuc al natiunii, cunoscutul si popularul sau salut: “Bine v-am gasit oameni buni, dragi concetateni! “

Dar, brusc, agentii securitatii prezidentiale se apropiara in graba de Presedinte si il inconjurara.

Toma se incorda pregatindu-se sa-si retraga arma din orificiul aflat in balustrada din beton ce inconjura ca un mic zid compact intrega terasa-acoperis al cladirii. Acest orificiu nu era decit una dintre gurile de scurgere a apei de ploaie. Insa, din neatentia constructorului, era mai mare decit celelalte guri de scurgere si plasata mai jos, adincita in platforma terasei. Privind prin deschiderea circulara, puteai supraveghea mare parte din bulevard si tribuna oficiala din fata Palatului Parlamentului, ex-“Casa Poporului”, alt mega-monunment ceausist. Pe linia gaurii, in prelungirea ei, pe terasa se afla stilpul antenei de televiziune a blocului. De jos, din piata, cu ochiul liber era practic imposibil sa vezi teava armei cu luneta, fiindca stilpul antenei obtura imaginea. Chiar si folosind un binoclu puteai foarte usor sa confunzi teava armei cu vreun gunoi adus de vint si intepenit acolo, in gaura balustradei.

Stiind toate acestea, Toma reusi sa-si controleze reflexul de fuga. Observa prin luneta armei ca toata agitatia se produsese din cauza unuia dintre reporterii de televiziune. Reporterul blocase calea Presedintelui, chiar la capatul scarilor acoperite cu un covor rosu, ce duceau la tribuna oficiala. Si mai vazu cum unul dintre cei doi agenti care-l izolasera rapid pe reporter, il lovi pe acesta scurt , fulgerator cu pumnul la baza coastelor, in dreptul ficatului. Omului i se inmuiara genunchii. Sprijinit abil de agenti, palid, cu rasuflarea taiata parasi locul ce-l crezuse ideal pentru o declaratie smulsa Presedintelui, cu doar citeva minute inainte ca acesta sa-si rosteasca speech-ul.

Radios, Presedintele urca scarile tribunei. Pasea elastic, tinereste. Elegantii si stralucitorii sai pantofi negri lasau urme adinci in covorul rosu. Uralele multimii impleteau deja uriasa cupola de triumf deasupra tribunei prezidentiale.

Godfather-ul natiunii romane ajunse in dreptul microfoanelor. Facu un semn larg cu bratele, fluturindu-si miinile. Astepta binevoitor supunerea celor care-l votasera. Ochii mici, caprui ii scinteiara pret de o clipa. Apoi, isi recapatara rapid opacitatea lor obisnuita, de peste proaspat mort. Nevazut giulgiu, tacerea se asternu curind, acoperind multimea. Buzele subtiri ale Presedintelui zvicnira:

– Bine v-am gasit oameni buni….

Dar vocea de ventriloc se sparse intr-un horcait surd, un fel de guitzat stins.

Primul glont strapunsese teasta prezidentiala chiar intre ochi.

Al doilea fulgerase in baza gitului.

Inspre poporul cel ascultator si iubitor, in loc de: “… dragi concetateni! ” tisni un jet de singe purpuriu.

Mai intii tacerea de cavou.

Apoi urletele – miilor de cetateni cu drept de vot si ale sirenelor masinilor politiei.

Presedintele Romaniei fusese asasinat.

Primul asasinat prezidential din istoria Romaniei.

******

Toma isi retrasese deja arma din orificiul balustradei.

Curios totusi, mai zabovi pret de citeva momente in dreptul gaurii, pentru a savura cutremurul ce convulsiona si dezmembra multimea. Panica era de necontrolat si oamenii se calcau pur si simplu in picioare, intr-un dans haotic si grotesc.

Insa Toma nu se lasa furat de apocalipticul spectacol. Robot bine reglat, isi demonta rapid si precis arma in bucati. Le puse una cite una, impreuna cu tuburile gloantelor trase, in mica valiza din aluminiu, de linga el. Desuruba apoi dopul recipientului plat, tratat anticoroziv, instalat in capacul valizei si umplut cu acid sulfuric in solutie concentrata. Inchise valiza. Pe urma o ascunse in groapa dinainte sapata in nisispul lada cu nisip necesar in caz de incendiu, lipita de zidul uscatoriei de rufe, din apropierea sa. Acoperi bine valiza cu nisip si risipi urmele. Dupa care, sprijinindu-se pe coatele aparate si pe genunchii protejati de cotiere si de genunchiere, se furisa cu iuteala de sopirla pina la iesirea pe terasa, din scara de bloc. Aceasta scara avea intrarea doar in aleea aflata in spatele blocului. Usa intrarii dinspre bulevard fusese intarita cu bare metalice si cu un lacat solid era zavorita pe veci de catre pensionarii ce locuiau la parter, terorizati de jafurile descrise copios in orice cotidian bucurestean.

Toma debloca usa iesirii pe terasa, din scara blocului. Celelalte cinci usi ale scarilor cu iesire pe terasa ramasera blocate, asa cum le inchsese chiar el inainte de miting, pentru a nu fi surprins de vreun locatar care ar fi tinut mortis sa ajunga pe terasa, chiar in aceasta dimineata.

Cu miscari de ninja se prelinse inauntrul scarii de bloc. Astepta in penumbra, lipit de zid, pina cind se convinse ca era singur pe palierul ultimului etaj. Asa cum bine isi imaginase, locatarii blocului care nu se aflau inca in multimea de pe bulevard, ingroziti de faptul ca, de la fereastra, sau de pe balcon devenisera martori la asasinarea Presedintelui, se incuiasera acum temeinic in casa. Si, in ruptul capului n-ar fi deschis cuiva usa, nici macar daca sotia defunctului le-ar fi cerut ajutorul. Cu atit mai putin nu ar fi deschis Politiei. Nimeni nu dorea sa-si complice inutil viata vreodata, daramite in acesta funesta zi… si Toma se felicita pentru cum gindise totul.

Arunca genunchierele si cotierele in conducta metalica pentru gunoi, ascunsa in camarutza aflata in capul scarii.

In sfirsit, cobori cele citeva trepte ce-l desparteau de palierul ultimului etaj si chema liftul.

******

Inainte de a parasi liftul, Toma isi puse ochelarii de soare.

Odata aflat in afara intrarii in scara blocului, scoase din buzunarul jachetei bricheta si pachetul de tigari “Lucky Strike”. Cu gesturi domoale isi aprinse o tigara. Intre timp cerceta pe sub sprincene aleea si micul parc amenajat ca loc de joaca pentru copiii din bloc. Doar un costeliv ciine vagabond dadea tircoale celor citeva tomberoane cu gunoi revarsat pe alee si pe iarba, nu foarte departe de leaganele copiilor din mijlocul parcului.

Toma ofta incet, multumit: se miscase extrem de rapid, fara ezitari, precis.

Insa timplele ii zvicneau inca. Si isi simtea urechile arzind inca. Dar era multumit, tare multumit…

Trase cu sete din tigare.

Si, dintr-o data, coplesit parca de seninul si cladura acestei zile de toamna din an de gratie 2001, de linistea si pustiul din fata cladirii, parca imbatat de aerul mirosind deja a frunze uscate, parca rascolit si atzitzat de galbenul-viu si rosul-aprins deja pregatite a cotropi copacii din jur, Toma pasi alene pe trotuarul ce ocolea blocul si ducea pe trotouarul larg al Bulevardului Unirii.

Mergea relaxat si fredona nu tocmai fals, faimoasa “Let It Be “, a celebrilor Beatles. De ce tocmai “Let It Be “ ?! se intreba Toma, dar nu neaparat pentru a afla vreun raspuns. Ci doar fiindca se simtea asa, un copil care inventase un joc grozav.

***

O FRUMOASA ZI…

Motto:

Dragul meu,

Domnul fie cu tine!

Ce mai faceti? Sanatosi?

Diminetile sint brumarii deja.

Soarele nu-si razbate somnul decit inspre prinz.

Culorile pamintului se rasucesc patimas in aur framintat cu singe inflorind in frunze.

Pluteste in aer ceva a inima albastra si visare letargica.

Serile sint aburite, iar rotunda luna e tot mai argintie.

Noptile se adincesc in matasuri intunecate.

Tu vezi vreun corn al abundentei undeva?

Eu, doar respir.

E toamna.

Si peste tot – e Bacovia.

Domnul raspindeste in noi cumintenia plinatatii Lui…

nesfirsita.“

(Theophil Magus)

*****

Aflat in Centrul Civic al Bucurestiului, capitala Romaniei – si strapungind buricul “Micului Paris”, supranumele interbelic al acestei metropole europene, Bulevardul Unirii, monument comunist pavat cu marmura parca insingerata, inchinat de ex-cizmarul dictator Ceausescu poporului roman proletar si suveran

vreme de aproape 50 de ani comunisti, ani de neuitat intr-o istorie a decaderii demnitatii umane, uriasul bulevard era aproape pustiu in acest ceas de amiaza al calduroasei zile de septembrie a anului 2000, racorita totusi de un vint lin.

Da, isi continua Toma reportajul imaginar… supravegheat de o parte si de alta de inalte, masive, cenusii-galbui prisme din beton armat avind fatadele si balcoanele decorate cu basoreliefuri patriotic-proletar-folclorice si ghilotinat la un capat de “Casa Poporului”, gigantica lamaserie stalinist-fascistoida incarnind arhitectural delirul dictatorului Ceausescu, da, intr-adevar, Bulevardul Unirii era aproape pustiu. Si – emana o inefabila nostalgie dupa un Gulag romanesc neingropat inca, doar amortit intr-o trompe l’oeil stare de coma. Si parca lin vintul soptea, “Te iubesc Romanie Partid Comunist”… M-da, Bulevardul Unirii era aproape pustiu… Toma se opri din mers. Isi aprinse o tigara gindind ca poate n-ar strica sa incerce un alt subiect, ceva mai vesel… Dar, de indata ce reincepu sa paseasca pe trotuarul Bulevardului Unirii, parca anume programat se trezi ca isi continua reportajul:

aproape pustiu… acest bulevard, fiindca totusi, la parterul blocurilor destintate odata sa fie locuite de inalta nomenclatura ceausista exista o oarecare prezenta umana. Asadar, exista totusi o oarecare agitatie in toate aceste magazine, agentii turistice, sedii de firme romanesti si straine, restaurante si chioscuri ticsite cu tot felul de produse, tipice tranzitiei economice post-comuniste, avind ca tinta suprema, fireste, paradisul capitalist. Cum-necum, mai spre neo-comunism, mai spre capitalism, tranzitia respira, se misca in Romania. M-da, precum acel fumator inrait, obligat sa se lepede brusc de tigare, oricit de buna ar fi ea. Si, se lasa omul de fumat. Ca… nu prea are de ales. Insa tot mai pufaie pe ascuns, uneori chiar trage cu sete din tigara, nu-i asa? Om e, nu inger. Insa, pe un bulevard ce pe largile sale trotuare zilnic putea cuprinde cu usurinta mii de oameni si ingaduia un flux al masinilor ca pe o autostrada cu sase benzi, toata aceasta agitatie nu era decit aceea a unui oarecare centru comunal intr-o duminca obisnuita, dupa ce satenii ieseau de la slujba bisericeasca si se grabeau la liturghia circiumareasca… iar Toma, pasind pe marmura rosietica a trotuarului, percepea toate acestea precum un ceva ciudat-viu si atemporal-molcom; si, simultan, complet nepasator la prezenta sa. Lui Toma i se parea ca inspira prin toti porii aceasta istorie neincheiata inca – un timp monstruos imposibil de dizolvat in orice vis taumaturgic ai avea, in orice speranta de reinviere ti-ar inflori in suflet. Si se simti brusc inmuiat de o dezamagire necunoscuta lui pina acum, un fel de ploaie inghetata, mohorita si neasteptata si cu furie ascunsa inundind lumea. O ploaie ce uraste viata.

Dintr-o data, inclestindu-l amarnic, il coplesi sentimentul ca viata sa e complet, dar complet inutila. Toata placerea fierbinte provocata de jocul sau de-a jurnalistul politic, inventat spontan in impresionista zi de septembrie a anului 2000 si practicat cu seriozitate de adolescent posedat de aventuri in cyberspatiu, toata aceasta placere intensa, chiar senzuala i se risipise acum – act sexual compromis brusc din cauza cosului cu virf purulent descoperit chiar pe sinul femeii lascive… Asa ca Toma arunca pe trotuar tigara fumata doar pe jumatate, stingind-o cu virful pantofului, dupa care respira adinc de citeva ori.

Apoi, descumpanit totusi isi aprinse alta tigara. Si isi ridica ochelarii de soare pe fruntea inalta. Se dezbraca de jacheta de piele galbui-roscata. Si tinind-o cu degetul de agatatoare, o arunca peste umar. Pe urma, cu pas hotarit porni inspre taverna cu terasa acoperita, aflata la capatul bulevardului, cel dinspre Dealul Mitropoliei.

******

Nu prea inalt, cu alura de boxeur de categorie mijlocie, avind fata ovala si barbia puternic reliefata; parul castaniu tuns perie; ochi verzui, luminosi; nas drept, nari arcuite si buze carnoase – Toma Constantin isi zimbea trist-vesel. Pasea elastic si, sportiv, elegant imbracat, parea a fi un business-man american in vacanta, ratacind fara graba prin Bucuresti. Doar uneori, un abur cenusiu ii incetosa ochii si atunci chipul sau lucea stins, atins de o sfirseala fara de nume.

******

Sprijinind peretele intrarii uneia dintre numeroasele agentii de schimb valutar de pe Bulevardul Unirii, imbracati la patru ace, tiganii care cumparau valuta si care, fireste, daca nu erai atent si nu verificai bine banii primiti, oricind te puteau fura cu iuteala de prestidigitator, oferindu-ti la schimb doar citeva bancnote reale, ce acopereau teancul de false bancnote, hirtii decupate din ziare – asadar, tiganii-shmenari, nu se lasara insa inselati de aparente. Instinctul lor de sacali bucuresteni functiona perfect. Cind Toma se apropie de ei, pasira inspre el si latrara scurt:

– Hai, conas’le, ceva verzi? Hai-da! ca dam pret bun! Hai-daa, ca toti are nevoie da verzi! Dam pret bun! Marci, marci n-ai? Pret bun si la ele! Hai-da, ca-noi nu este shmanari, pa crucia-mia, conas’le!

Toma continua sa paseasca fara graba, dar isi inclesta falcile. Tiganii se oprira din mers. Toma rinji provocator:

– N-am. Dar cumpar dolari. Am pret bun. Fara shmen, clar ? ii avertiza cu voce taioasa.

Tiganii ii rinjira si ei – acru. Dupa care se retrasera privindu-l pe sub sprincene, piezis si oarecum amenintator, grupindu-se precauti.

Toma ii ignora si trecu mai departe, continuindu-si plimbarea si rostind cu pelin in suflet: “… aceeasi lume romaneasca vestita prin tiganii sai si prin vampirii sai. Si prin mai cine renumita, Ceausescu, Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Hagi?… Sau, prin Brancusi, Eliade, Cioran, Victor Brauner, George Enescu, Tristan Tzara?… Si mai cine?!… Sau, nici macar prin acestia?” se intreba, dorindu-si sa aiba imediat o replica dura la impardonabila cunoscuta confuzie pe care americanii si europenii occidentali, oameni obisnuiti si nu doar ei, o faceau mereu, cu obstinatie parca: “Oh yeah, Ru…mania… Capital… aaa, Budapest! Oh, yes – Budapest!“ si zimbeau fericiti de cultura lor. Dar nu resi decit sa miriie: “Oh, yeah, Rumania”, caci mirosul patrunzator al mititeilor rumeniti pe gratar cu carbuni aprinsi, il elibera instantaneu de orice incercare metafizica ca raspuns si posibila solutie a renasterii neamului romanesc.

******

Taverna “Mititelu&Berea” era una dintre hibrizarile postdecembrie ’89, rezultat al mezaliantei dintre un restaurant de lux si o “bomba”, adica proletara circiuma de cartier. Pe scurt, era una dintre tavernele postcomuniste ce impinzisera Bucurestiul in ultimii 10 ani. Totusi, anumite particularitati o diferentiau sensibil de celelalte taverne. Astfel, incepind cu dusumelele vopsite, lacuite ca si cum ar fi fost unse doar cu pacura; continuind cu scaunele si mesele in stilul berariilor interbelice bucurestente; apoi, separeurile ca in restaurantele tipic americane; dar si barul cu tejghea, oglinzile, fotografii si tablouri de tot soiul, imitind pub-urile irlandeze; pe urma, frumos aliniate si lipite de zidurile din caramida aparenta, in stil nemtesc, uriase butoaie de lemn pentru bere; fara a uita – halbele de tot felul, unele avind capac metalic; prezente insa si pintecoase ulcele si cani de lut moldovenesti pentru vin; precum si oltenesti tzoiuri pentru rachiu si tzuica; fara a uita de vestimentatia personalului de serviciu – toti in camasa alba, cu o eleganta vesta verde; ospataritele cu fusta neagra, mulata pe coapse, o palma deasupra genunchilor si cu slitz inalt la spate; iar ospatarii cu pantaloni negri la dunga si cu manseta; si, toti purtind si un scurt sortz stacojiu; si sfirsind cu marile atractii ale tavernei – meniul traditional romanesc avind pe lista de bucate titlu si slogan “ca la mama acasa”, odata cu taraful tziganesc ce seara de seara rupea inima musteriilor – astfel, socotind toate acestea, taverna “Mititelu&Berea” era prezentata in reclamele din presa si de la televiziune a fi nici mai mult, nici mai putin decit modelul de renastere a faimoaselor berarii si circiumi din vremea “Micului Paris”, Bucurestiul interbelic.

Si – la taverana “Mititelu&Berea” in mod democratic si populist, nu exista discriminare sociala sau politica. Astfel, de la proletar la demnitarul de stat, de la ateu la calugar ; de la hotzul de buzunare la business-man ori invers; de la artist la politician; de la dama de lume buna la curtezana si pina la prostituata ordinara si viceversa; de la preot la politest; de la student la pensionar si asa mai departe, oricine era binevenit aici. Dar, mai ales, in deplin acord cu economia in tranzitie spre piata capitalista, la taverna “Mititelu&Berea” se putea cumpara si vinde aproape orice, de la un nasture si pina la un tanc, daca aveai nevoie de asa ceva. Lumea interlopa a Bucurestiului iubea mult si proteja cu grija – si materna si paterna – acest templu binefacator pentru afacerile ei.

Ca si ieri, alaltaieri, ca miine-poimiine si acum pe terasa acoperita, dar si inauntrul tavernei, cu larma mai sa acopere taraful tiganesc – ce, la aceasta ora a zilei lalaia jalnic slagare internationale – perena fiesta romaneasca se sfintzea cu acel minim necesar, un fel de baza-fundamentului-temeliei chefliului roman: o tzuicutza, citeva masline negre, rosii si telemea de Braila; urmate de o ciorba de burta aburinda si… dumnezeiestii mititei cu mustar, ardei iute si stropiti din belsug cu una pina la patru halbe cu bere de Azuga, rece si inspumata.

Taverna “Mititelu&Berea“ infatisa oricarui trecator un bilci fascinant si irezistibil. Cel care apucase sa fie cel putin o data, in mod temeinic, clientul tavernei, ori de cite ori se afla prin preajma ei ii era cu neputinta sa-si innabuse ispita… Si se oprea omul, asa, doar cit sa se mai odihneasca, sa se relaxeze putin, adica, macar atit cit sa guste doi-trei mititei bine rumeniti si sa poata savura berea proaspata, rece, aburind halba. Dar, fireste, omeneste, mai poposea acolo si pentru a mai croseta ceva discutii savante despre politica, fotbal sau muieri, sau despre vechile ori viitoarele alegeri in Romania noului mileniu, doar un strop de birfa experta, cit macar sa-si mai verse naduful…

si Toma se opri in dreptul intrarii pe terasa tavernei, ferm hotarit sa nu-si iroseasca aiurea aste clipe pretioase ale reintilnirii sale cu “Mititelu&Berea”. Repede cauta din priviri o masa libera. Cam pe la mijlocul terasei descoperi o masa neocupata. Desi, dintr-un bun inceput i se paru cam ciudat faptul ca masa era libera tocmai in acel loc, mijlocul terasei, si nu avea decit doua scaune, totusi se indrepta grabit spre ea. Abia cind, fericit de-asa noroc, se pregatea sa se aseze, vazu pe masa cartonul alb, pe care, cu litere rosii, de o schioapa, scria : “Rezervat!”

Toma injura printre dinti, ezita vreme de doua-trei clipe, pe urma, se hotari si ca cum rezervarea pentru el ar fi fost facuta, zimbi larg, lua cartonul si-l intoarse cu fata-n jos, pe masa. Peste carton, puse ulciorul borcanat, imitind ceramica taraneasca, plin cu un buchet de flori de cimp, din plastic tipator colorat. Apoi, incet, trase intr-o parte un scaun si se aseza. Pe urma, cu gesturi lenese scoase din buzunarul jachetei pachetul de tigari, bricheta, punindu-le pe masa.

Isi aprinse o tigara. Si, in asteptarea ospatarului, potrivindu-si ochelarii de soare pe nas, Toma incepu sa priveasca in jur, pasionat de fiesta tavernei “Mititelu&Berea“.

******

Intr-un tirziu, deja infometat, insetat, dupa ce nervos isi aprinsese a doua tigara, Toma hotari sa opreasca primul ospatar sau ospatarita care ar fi trecut pe linga masa lui.

Si un ospatar tocmai se apropia.

Dar inainte de apuca sa faca vreun gest inspre ospatar, Toma auzi in dreapta sa o tuse usoara, insinuanta. Intoarse capul.

Prin lentilele rotunde ale ochelarilor de vedere cu rame subtiri, aurite, sfredelindu-l cu privirea ochilor sai negri, un barbat scund, suplu, astepta ca Toma sa-i acorde atentie.

Necunoscutul isi trecu degetele noduroase prin parul sau argintat,

aranjindu-si pedant o suvita ce-i cazuse pe frunte. Buzele-i vinetii schitara un zimbet politicos sub nasul mare, acvilin si nici un muschi al fetei sale cu pometi ascutiti, aramii, proaspat rasi, nu tresari cind intreba ragusit:

– Buna ziua, domnule. Imi permiteti si mie sa iau loc la masa dumneavoastra?

Toma nu raspunse imediat. Continua sa-l priveasca pe intrus prin lentilele intunecate ale ochelarilor sai de soare. Acesta era imbracat cu un sacou din stofa de lina caramizie, in croiala clasica. Purta camasa neagra, din matase, deschisa la git doar la primul nasture si avea pantaloni din velur reiat, verde-brun. Pantofii, model englezesc, din piele roscata, aveau virful lat si se aratau a fi extrem de comozi. Barbatul se infatisa ca un pensionar bogat, complet relaxat. Si, continua sa zimbeasca politicos. Parea a sti ca era un loc liber la aceasta masa si parea a fi decis sa-l ocupe.

Toma trase din tigara. Elibera incet fumul pe nas, apoi rosti destul de neprimitor:

– Buna ziua. De ce nu? Poftiti.

Barbatul trase intr-o parte scaunul liber si se aseza. Scoase din buzunarul sacoului o tabachera masiva din argint mat. O deschise si lua o tigara “Camel” fara filtru. Apoi inchise la loc tabachera. Batu usor un capat al tigarii pe capacul ei. Pe urma, din celalalt buzunar al sacoului culese o bricheta “Zippo”. Cu o singura miscare ii deschise capacul si isi aprinse tigara. Inspira fumul adinc, cu vadita placere. Pe urma isi rotunji buzele si cercuri mici, concentrice, albastrui se rostogolira gratios in aer. Dupa aceea, rosti incet, meditativ, ca pentru el-insusi :

– Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta.

Toma tresari. Caci inca nu-si redobindise in intregul ei puterea launtrica sa se autoinunde cu acel Toma ca oricare altul dintre clientii tavernei “Mititelu&Berea”.

Si poate ca tocmai de aceea, chiar inainte de a fi tresarit, nu trebuise sa inchida ochii pentru a se vedea inconjurat de tot felul de mititei rotofei, zemosi, sfiriind si fumegind veseli, aseazati la mesele din jur si palavragind vrute si nevrute, gesticulind patimas, ciocnind halbele cu bere inspumata si, dupa ce se balaceau copios in mustar, muscind cu pofta unul din celalalt. Iar, exact in clipa cind un mititel sfirsea in stomacul altui mititel, pe data era inlocuit de un alt mititel la fel de rotofei, zemos, sfiriind la fel de vesel si nesimtitor la orice moarte si orice renastere.

Si, chiar inainte de a tresari, Toma Constantin incepuse deja sa se simta rotofei, zemos si sfiriind. Oh, da – berea curgea valuri, valuri. Spuma se revarsa din halbe si din ea, stralucind in bataia soarelui se inaltau balonase muiate-n curcubeu…

Toma tresari.

Isi lua ochelarii de pe nas, ii puse incet pe masa si il privi intrigat pe strain.

– Victoras! striga poruncitor noul venit.

Ospatarul sosi in trap marunt si necheza supus:

– A si venit baiatuuu’! Orr-donati, coane Irimia!

Irimia il privi tinta pe Toma si zise rar, rotunjind atent cuvintele:

– Vorbe, vorbe, vorbe, domnul meu.

Apoi, intorcindu-se spre ospatar:

– Victoras, comanda la mine! Domnul este oasptele meu. Stii ce ai de facut?

– ‘nteles, sa traiti, coane Irimia! Se face, se face!

Toma vru sa protesteze, dar un anumit licar inghetat din ochii de taciune ai lui Irimia, ii porunci sa se abtina. Dupa care ii intinse prietenos mina:

– Irimia Beliar. Dar mai toti imi spun, conu’ Irimia.

Toma ezita putin, apoi intinse mina. Isi simiti palma, degetele inclestate de gheara unui pasari de prada. Vru sa raspunda cu aceeasi stringere, dar impotriva vointei sale isi lasa mina moale, parca lipsita de vlaga. Il vazu pe Beliar Irimia cum ii zimbeste intelegator. Cu un gest oarecum brusc, Toma isi elibera mina si, desi vadit iritat, replica politicos:

– Toma Constantin. Scuzele mele. Am inteles, masa era rezervata pentru dumneavostra.

Irimia Beliar isi rasfira a nepasare degetele miinii stingi:

– Nici o suparare domnul meu. Dimpotriva, placerea e de partea mea. Intotdeauna la masa mea exista un scaun liber… pentru amicul necunoscut, nu-i asa? Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta, nu-i asa ?

De data asta Toma nu mai rezista si intreba rar, apasat:

– Pot sa stiu si eu ce vrea sa insemne asta, domnule Beliar ?

– He-he-he, rise ragusit domnul Beliar. In primul rind, va rog, coane Irimia. Iar in al doilea rind, de ce v-ati enervat domnule meu?!

Isi stinse incet tigara in scrumierea de pe masa. Il privi drept in ochi pe Toma si spuse calm, impaciuitor :

– Vorbe, vorbe, vorbe, domnul meu. Am si eu monologul meu. Am si eu ticurile

mele, verbale.

– Da…, il intrerupse Toma, fara a intelege prea bine de ce era ispitit sa

inceapa a-i povesti necunoscutului despre cum se imaginase un journalist prin Bucuresti… Insa Irimia isi descheie sacoul. Trase de revere, vrind parca sa si-l aseze mai bine pe umeri. Iar Toma amuti vazind hamul si tocul din piele galbuie, din care iesea minerul pistolului.

Irimia Beliar isi reincheie sacoul si continua pe un ton cit se poate de firesc:

– Da, domnule, tocmai ati vazut un pistol care se afla si in dotarea Politiei

romane. Am nevoie de aceasta arma in profesia mea si datorita acestei profesii am si unele ticuri verbale. Sint detectiv particular, domnul meu. Si scoase din buzunarul de la piept al sacoului o carte de vizita pe care i-o intinse lui Toma. Acestea o lua, citi si replica ironic:

– Aici scrie “Birou de avocatura si investigatii particulare”… si rasuci pe fundul scrumierii filtrul tigarii sale. Apoi se decise sa ia taurul de coarne:

– Domnule Irimia Beliar , nu vreau sa par nepoliticos, dar eu inca n-am intilnit nici un detectiv particular in Romania. Stiu insa ca fostii securisti au tot felul de birouri… de paza si securitate, investigatii private…

Ca un bunic sfatos Irimia Beliar ii zimbi larg :

– Dragul meu Toma…, si se opri. Imi permiteti…?

Toma facu semn din cap ca nu-l deranjeaza deloc formula de adresare.

– Dragul meu Toma, am fost pilot de vinatoare. Dupa pensionare, si noua, pilotilor de vinatoare, ni se intimpla cam devreme sa fim pensionati, am devenit instructor de zbor sportiv. Dar si avocat. Sint si azi in baroul bucurestean. Dupa “noaptea furtunoasa” din decembrie ’89, m-am privatizat si eu, ca atitia altii. Dar curind am inteles ca, decit sa pledez la bara, unde aproape totul depinde de judecatorul nostru extrem de prost platit si prin urmare iremediabil corupt, ce sa faca si el saracul, nu-i asa? mult mai profitabil ar fi sa ma ocup de investigatii particulare. Iar la bara ? cind si cind cite un proces lejer, asa, ca sa ramin totusi in barou si sa nu-mi ies din mina. Investigatiile particulare aduc bani buni, buni de tot si relatii profitabile unde vrei si unde nu vrei. Vorba aceea: nu-mi spune cine esti, spune-mi pe cine cunosti… Pe deasupra, am si visat mereu sa fiu detectiv particular… Stii, draga Toma – adolescentul innebunit de cartile si filmele politiste. Daa, inca nu m-am vindecat. Stii doar: ai grija ce-ti doresti, ca

se-mplineste, nu-i asa ?

Toma il asculta atent si in ciuda faptul ca nu credea o iota din cele auzite, in ciuda banuielii sale ca Irimia Beliar era un agent al fostei Securitati comuniste, reactivat de Serviciul de Informatii Roman alias Securitatea neocomunista, se trezi spunind:

– M-da… Esti convingator, coane Irimia. Insa e legal asa ceva in Romania?

Irimia Beliar surise ironic:

– Toma, dragul meu, tu unde te-ai nascut, unde traiesti oare?! Oricum, fara

suparare, dar si accentul tau e cam ne-romanesc… Traiesti cumva prin Anglia sau America?

Toma ezita pret de citeva clipe, apoi raspunse scurt:

– In America.

Irimia Beliar zimbi intelegator si trecu mai departure:

– … asadar, legal in Romania de azi ? Toma draga, chiar si in vizita fiind aici, spre binele tau ar fi trebuit sa stii deja ca, practic, in tarisoara noastra, in reala ilegalitate nu se afla decit cetateanul cinstit si Legea. Astazi, cetateanul roman cinstit e o aberatie. Iar, fara obiectul sau, care este cetateanul cinstit, Legea nu exista. Romania e o tara in splendida ilegalitate – perfect legala. Da, mon cher, perfect legala. Pe scurt, se poate absolut orice. Dar, ori-ce, draga Toma.

Toma ar fi vrut sa-l contrazica. Insa instantaneu se revazu – un mititel rotofei, zemos si sfiriind… Clipi de citeva ori sa alunge vedenia.

Irimia Beliar il privea tinta. Isi deschise tabachera si ii oferi lui Toma o tigara:

– Ia cu incredere, “Camel” fara filtru e o tigara fara pereche.

Toma nu-l refuza. Irimia lua si el una. Toma ii oferi foc, apoi aprinse si tigara sa.

– Si ai clientela, coane Irimia ?

– Glumesti draga Toma? Oricine e clientul meu. Mai devreme sau mai tirziu oricine este clientul meu. Nu te mira, caci adevar iti zic.

– Chiar si eu? surise amuzat Toma.

Iar Beliar, parca … dintr-un nevazut strafund de lume, croncani:

– Toma Constantin, tu esti deja clientul meu.

Pentru citeva fractiuni de secunda Toma incremeni cuprins de o neinteleasa si mare spaima. Insa isi reveni respirind adinc, adinc; si zise cu voce puternica, auto-linistitoare :

– Buna gluma, buna de tot, coane Irimia ! dar nu reusi sa mai si rida in hohote, cum si-ar fi dorit.

– Stiu, surise cu ingaduinta Irimia. Da, draga Toma, iti pot marturisi cu mina pe inima ca ii am de clienti pe toti… Lucrez si pentru ziare si pentru politie, si pentru parlamentari si pentru minstri. Dar si pentru popi, precum si mai ales pentru afaceristi. Da, si pentru mafioti. Si pentru curve si pentru pesti. Si pentru poponari. Si pentru amanti. Si pentru soti gelosi… Mai rar, recunosc, rar si pentru cetateanul ordinar. Pe scurt, sunt disponibil pentru oricine plateste cit cer. Banul n-are miros. Banul e ban si… e ochiul dracului, nu-i asa ? Iar eu – si se apleca usor inspre Toma, sfredelindu-l cu privirea – eu sunt dracul gol. Cu alte cuvinte exact asa cum scrie pe cartea mea de vizita, avocatura si investigatii particulare. Curat detectiv particular, nu-i asa?

Incercind sa-i infrunte flacara rece a privirii, Toma intreba sec:

– Si nu ti se pare periculos sa stii atit de multe?

– Toma, fii intelept – Catavencu si Farfuridi, Trahanche au trait si vor trai vesnic in Romania. Dar si ei sunt copii mici pe linga Agamita Dandanache… Nu, nu sunt deloc pasionat de “Academia Catavencu”, fitzuica ieftina, umor de ocazie… si desteptaciune goala, condei asemenea…

– Doar n-oi fi chiar Dandanache, ha-ha-ha ?! rise zgomotos Toma.

– Nu stiu…poate mai rau…, sopti sobru Irimia Beliar si in acel moment ochii sai negri ivira din nou luciri de foc rece.

Victoras reaparu gifiind. Cu miscari de prestidigitator puse pe masa farfurii, tacimuri, paharele de vin si maruntele pahare pline cu palinca margelata; cosul cu piine de casa si platoul cu salam de Sibiu, sunca ardeleneasca, telemea de oi de Braila, masline verzi, rosii, ardei iuti, ciuperci si castraveciori murati in saramura si, mustar. Adauga, scoasa de la gheata, o aburita sticla cu apa minerala si pahare pentru apa. Pe urma se indrepta de spate; rinji:

– Pofta buna! Micii si vinul le aduce, Rodica, si ii facu cu ochiul lui Irimia.

Dar nu apuca sa-si termine bine vorba ca, felin, Rodica isi si sprijinea deja coapsa

de umarul lui Beliar Irimia. Toma ramase cu privirile sudate de sinii mari, rotunzi si copti ai ospataritei care, nu se stie cum, se desprinsese direct din paginile revistei “Play-boy” si aterizase la masa lor.

Beliar incolaci cu bratul mijlocul provocatoarei dive a tavernei si o impinse usor intr-o parte, neuitind insa, mai intii, sa-i mingiie tandru crupa lata, lunecindu-si palma pe fesele piriind sub fusta scurta si crapata la spate pina linga vizuina demonului mereu la pinda, sisiindu-si contiuu chemarea ce sufoca deja simturile si ratiunea barbatilor de la mesele alaturate.

Rodica zimbi languros lui Toma. Umplu paharele cu apa minerala, apoi pleca in treaba ei. Si pe unde trecea, in unduirea-i de sirena de Dimbovita amutzea brusc clientela masculina a “Tavernei Mititelu&Berea”.

  • Ei, ce zici, draga Toma?… Merita, nu-i asa?…
  • Coane Irimia…, zimbi oarecum jenat Toma.
  • Hai domnule, lasa fasoanele! Bine, te inteleg. Altadata.

Isi stinsera tigara. Irimia Beliar inalta paharul cu palinca si rosti solemn:

  • Bine te-am gasit, draga Toma!
  • Noroc si sanatate! raspunse Toma.

Palinca le arse gitlejul. Luara imediat paharul cu apa minerala, sa stinga vapaia ce-i cuprinsese. Baura si Toma vru sa spuna ceva despre binecuvintarea ce este apa si minerala si rece pe acest Pamint, dar celularul sau incepu sa tiriie ascutit, prelung.

– Alo, da, da, eu sunt !

Si Toma se incrunta:

– Alo, da, spune, ce s-a intimplat ?

Lua o tigara din pachetul sau de “Lucky Strike”. Irimia se apleca peste masa si ii oferi foc cu “Zippo”-ul sau. Toma isi aprinse tigara.

Fuma un timp, ascultind rabdator. Apoi se decise:

  • Hai, te rog, linisteste-te. Iau un taxi si vin la tine. E bine asa? Hai, linsteste-te.

Inchise celularul si-l puse inapoi in suportul prins de centura pantalonilor.

Dupa care, ii zise lui Irimia:

  • Imi pare rau, dar trebuie sa plec. O urgenta. Scuzele mele, coane Irimia.
  • Mergi in pace; daca e o urgenta, asta e. Poate alta data ..o vom face lata.

Zimbi si aduga:

  • Pastreaza cartea mea de vizita.
  • Multumesc, zise Toma si puse cartea de vizita in buzunarul jachetei sale.

Irimia se apleca peste masa, il batu usor cu palma pe brat. Ii sopti ragusit:

  • Noi, detectivii particulari, avem tot felul de urari de bine, mai ciudate, asa ca

pescarii, ca vinatorii. Deci – frumoasa zi sa visezi o crima perfecta.

Toma il privi piezis, irirtat de repetitia acestor cuvinte, dar nu stiu ce sa replice. Asa ca ridica doar din umeri, se ridica in picioare:

– La revedere, si pleca in graba.

Dincolo de terasa “Tavernei Mititelu&Berea”, Bulevardul Unirii si mai pustiu la acest ceas inaintat al amiezei, il intimpina cu o tacere de iarna polara intr-o zi senina si calda de toamna.

Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta…, se pomeni rostind launtric Toma. Dar nu se mai mira. De ce? Nu stiu, recunoscu in sinea sa. Ofta si isi simti inima grea. De ce? Nu stiu, din nou recunoscu in sinea sa. Apoi facu semn cu mina taxi-ului ce se apropia de el.

******

Toma impaturi cele trei foi acoperite cu scris marunt si ordonat si le puse incet pe masuta rotunda de linga fotoliul in care statea.

Apoi se rasuci inspre femeia din incapere. O privi intrigat. Da, niciodata nu o cunoscuse prea bine pe Brigitte. Ori de cite ori se intilneau, in sinea lui Toma mereu se mira cum de inchiriase aceasta mansarda spatioasa, mobilata in stil Victorian, luminoasa si atit de primitoare, tocmai Brigittei, o modesta asistenta universitara la Facultatea de Biologie, a Universitatii din Bucuresti. O intilnise cu doi ani in urma in fata intrarii conacului brancovenesc mostenit de la bunicii sai. La inceput a crezut ca era o clienta a firmei americane de computere, careia ii inchiriase toata casa, cu exceptia mansardei. I-a deschis usa si a invitat-o sa intre. Dar Brigitte l-a lamurit imediat ca, de fapt dorea sa stie daca poate inchiria o garsoniera in aceasta casa din Cartierul Primaverii. Daa, cum de, fara ezitare ii raspunsese amabil ca el este proprietarul cladirii si ii poate inchiria mansarda cladirii, cind pina atunci refuzase toate ofertele, toate generoase, pastrind mansarda doar pentru el?!

Intr-adevar, nu o cunoscuse niciodata prea bine pe Brigitte, desi o intilnea uneori chiar si de doua ori pe luna, pretextul fiind obligatiile sale de proprietar fata de chirias, privind intretinerea spatiului inchiriat. Si, mai intotdeuna zabovea sa taifasuiasca la o cafea si un pahar de coniac frantuezsc. Avea grija ca mereu sa-si anunte telefonic vizita, cu macar una, doua zile inainte; si, de fiecare data erau nelipsite buchetul de flori, niciodata aceleasi, o sticla de Martell sau Courvoisier, ori un tort, fie prajituri, sau fructe. Alteori, chiar indraznea sa o invite la cina la un restaurant de lux, ori la un concert de jazz, sau la opera.

Totusi, ca in aceast prag de inserare, niciodata nu o vazuse pe Brigitte asa – desprinsa dintr-o veche icoana bizantina i se infatisa Brigitte acum, stind pe acel colt al canapelei, cu palmele pe genunchii ascutiti, avind umerii firavi arcuiti de nevazuta povara. Capul plecat si pletele aramii ii ocroteau blind sinii oarecum nefiresc de bine impliniti in trupul zvelt, de adolescenta. Imbracata in acea rochie neagra, simpla si lunga pina la gleznele subtiri, femeia din fata sa ii aparea fecioara incremenita in ruga muta, dar atit de fierbinte, incit, pret de o clipita, el o intrezari imbrobodita cu un halou de sfintenie.

Toma Constantin ofta usor. Privi spre fereastra intredeschisa. Se pregatea de apus si lumina crepusculara inunda lin camera. Si odata cu ea, dinspre stelele asteptind cuminti sa rasara, plutea o tacere ce infasura in vata transparenta vechiul conac brincovenesc. In curtea larga, batrinul nuc fosni. Clatinat de o boare, cu o ramura batu abia auzit in rama ferestrei invitind la tainica sporovaiala cartile raspindite peste tot in incapere, precum si icoanele, dar si tablourile inspirate de basmele lui Victor Brauner si Joan Miro. Flacaruia candelei aprinsa sub Icoana Mintuitorului, unduia pe perete sfielnice umbre de ruga. Se infiora Toma. Sopti:

  • Brigitte…
  • Da, si Brigitte inalta spre el ochii sai mari, violeti.

Toma isi dori sa-i mingiie fruntea inalta si obrajii rotuni de piersica; ar fi vrut sa-i stearga cu virful degetelor lacrimile ce se rostogoleau una cite una, aprinzindu-i buzele de creola si lunecind sub barbia dirza, pe gitul lung, delicat arcuit.

Din nou se infiora Toma si iar sopti, insa acum putin ragusit:

  • Brigitte…
  • Da… Iarta-ma, si isi sterse lacrimile cu degetele sale de copil. Iarta-ma. Dar mi-e greu sa ma stapinesc. A murit Ioan al meu…

Toma se foi stinjenit:

– Pot sa fumez ?

– Da, da, il incuraja Brigitte. Scrumiera e in sertarul masutei. Iarta-ma ca te-am chemat asa, dintr-o data… N-am pe nimeni in Bucuresti, stii asta.

  • Fii linistita, fii linistita. Te inteleg si iti multumesc pentru increderea ta.

Trase adinc din tigara. Pe urma indrazni:

  • S-a…, cum sa zic, asa poate fi interpretata scrisoarea lui ultima, scuza-ma, s-a sinucis?
  • Nu. Nu s-a sinucis. N-a mai apucat. Dupa ce mi-a pus scrisoarea la Oficiul Postal, aflat vis-à-vis de blocul in care locuia, atunci s-a intimplat… Mi-a trimis scrisoarea cu confirmare de primire. Da, chiar atunci s-a intimplat. Traversa linistit strada aia mica si pustie, intorcindu-se acasa, cind l-a izbit o “Dacie”. Amicii sai, pensionari ca si el, mai toti erau la ferestra. Stii cum e dupa-amiaza la bloc, in cartier, mai ales in zile senine la inceput de septembrie. Dar pina au ajuns linga el, murise de mult. Si Doamne, strada aia e mai tot timpul pustie. Masina n-a oprit. Nimeni nu i-a vazut numarul, si Brigitte tacu inecata de plins.

Toma isi strivi tigara in scrumiera.

Se ridica din fotoliu si se aseza pe canapea, alaturi de Brigitte. Ii cuprinse umerii cu bratul:

  • Hai, hai, linsteste-te, te rog.
  • Da, da, ingaima Brigitte.

Toma rasufla adinc, dupa care zise repede, vadit incurcat:

  • Brigitte, cu ce, cum pot sa te ajut ? Ai nevoie de bani pentru inmormintare, pentru un loc de veci…cum sa zic, respectabil? Sau daca nu poti…chiria acum… Spune-mi …

– Nu, multumesc frumos. L-am inmormintat deja, acolo la Sibiu, alaturi de mama si tata. Ioan era fratele mamei mele.

Inceta sa mai plinga. Isi sterse lacrimile; apoi il privi pe Toma si ii scaparara ochii violeti:

  • Nu. Multumesc. M-am descurcat si ma voi descurca singura. Iti multumesc.

Respins de acest raspuns, Toma se ridica de linga ea si se reaseza in fotoliu. Isi aprinse o noua tigara. Sorbi din cafeaua ce se racise de mult. Ar fi vrut sa-i spuna ceva intelept si mingietor Brigittei, ceva despre cum prietenul la nevoie se cunoaste, dar continua sa fumeze incurcat, nervos. De fapt, in clipa aceea tot ce-si dorea era sa plece cumva de acolo, imediat. Sa ajunga cit mai repede acasa. Sa faca un dus fierbinte. Sa-si gateasca o salata grecesca cu telemea de Braila, cu rosii marunte, tari si cu masline negre. Si un piept de pui la gratar. Apoi sa mestece in tihna fiecare imbucatura si sa bea o “Grasa de Cotnari” rece, holbindu-se abulic la orice s-ar fi intimpla pe ecranul televizorului. Ca, pina la urma, pravalindu-se pe canapea sa adoarma asa, ametit de vin , drogat de televizorul cu care s-a mintit poporul, isi spuse Toma, si sa inchei odata ziua asta bizara, imposibila…, insa Brigitte ii vorbi calma, impaciuitoare, cu vocea ei dintotdeauna, clara si cristalina, iar el o asculta atent, supus:

  • Te rog scuza-ma, Toma. Da, am nevoie de ajutorul tau. Uite ce e, nici tu nu m-ai intrebat, dar nici eu nu ti-am vorbit vreodata despre familia mea… Pentru mine, unchiul Ioan a fost un prieten unic, de nepretuit… Da, de nepretuit…, si Brigitte ofta atit de adinc incit lui Toma i se paru ca o aude undeva inlauntrul lui si, fara sa vrea, tresari nelinistit. Apoi Brigitte continua cu glas dintr-o data metalic :

– In sfirsit, iata ce se intimpla… Am fost la Sibiu, am stat de vorba cu politistii care au anchetat cazul. Am obtinut chiar si o audienta la comandantul Politiei Sibiu. Insa degeaba, criminalul, sau criminalii nu numai ca nu au fost gasiti, dar se pare ca sansa de a fi identificati vreodata e practic egala cu zero. Da, pina la urma, masina a fost descoperita, abandonata in afara orasului. Fusese furata. Pe scurt, mi s-a spus verde-n fata : este un caz mort in fasa. Politicos, dar apasat mi s-a explicat ca Politia mai are si alte cazuri pe rol, cazuri extrem de urgente si importante. In fond, a murit un pensionar… care si-a trait traiul, si-a mincat malaiul, nu-i asa? Am vrut sa-i dau in judecata. Avocati la care m-am dus, mi-au explicat ca-mi pierd timpul si banii… Ce sa fac? Pe cine sa rog? Zi-mi Toma, ce sa fac?

Toma auzi clar disperarea din glasul Brigittei, dar ii si multumi in gind, ca nu reizbucneste in plins.

  • Toma, vorbi Brigitte, si acum vocea ei implora, n-am pe nimeni caruia sa-i pot cere ajutorul in situatia asta. N-am pe nimeni in care sa pot avea incredere. Nu ma descurc singura… Daca poti, ajuta-ma Toma.
  • Brigitte…, zise Toma si nu reusi decit sa tuseasca neputincios. Isi stinse tigara. Se ridica in picioare, pasi nesigur si dezorientat inspre bucatarie, dar realiza ca nu avea cum gasi raspuns acolo. Practic nu avea nici un raspuns in acel moment si se intreba exasperat, de ce oare Brigitte credea totusi ca el ar putea s-o ajute?! drept care se intoarse spre ea, hotarit sa-i explice, sa se scuze cumva… si el este la fel de singur, la fel de neajutorat in lumea asta sau, in fine, sa-i spuna ceva, orice l-ar fi scutit de…of, penibil, recunoscu el, complet stinjenit, chiar simtindu-se de-a dreptul vinovat pentru dorinta sa vie, fierbinte de a se elibera fara dureri de aceasta povara ivita pe neasteptate, mai ales ca stia prea bine, nu i-ar fi putut spune nimic din toate astea Brigittei, in special privind-o drept in ochii ei atit de violeti si parca mai mari ca oricind in acest crepuscul … si, de-a dreptul panicat Toma isi lua cu o miscare scurta, furioasa jacheta de pe bratul fotoliului. Brigitte il urmarea atenta, dar calma, incercind sa inteleaga ce se intimpla cu el. Vazu dreptunghiul mic si alb plutind inspre covor si il anunta :
  • Toma, ti-a cazut ceva din buzunarul jachetei.

Toma se apleca. Culese de pe covor cartea de vizita. Se indrepta de spate. Zimbi larg, dintr-o data incredibil de usurat:

– Brigitte, crede-ma, personal, nici eu nu cunosc pe nimeni sus-pus care te-ar putea ajuta. Dar uite, azi, asa a fost sa fie… Chiar azi, inainte de a veni aici, am intilnit pe cineva… un… un detectiv particular. Eu zic sa incercam – omul imi pare a fi un profesionist si cred ca e plin de relatii de tot felul. Ce spui ? Platesc eu tot. Nu, nu vreau sa aud comentarii. Platesc eu tot. Am bani destui, crede-ma.

Brigitte inalta din umeri nehotarita, luata total pe neasteptate de acest raspuns. Insa Toma nu ii oferi sansa unei replici. Formase deja pe telefonul sau mobil numarul de telefon al lui Irimia Beliar :

– Alo, buna seara…

  • Alo, da, cu cine doriti ?
  • Alo, domnul Irimia Beliar?
  • Da, chiar el.
  • Buna seara! Sint Toma Constantin, cel pe care l-ati cunoscut azi, la prinz…
  • E-he-he! Dragul meu Toma, deja?
  • Scuzati-ma, domnule Beliar, vreau sa…
  • Toma, dragul meu, doar te-am rugat: coane Irimia, da?… Ai uitat?
  • Coane Irimia, am un caz, un caz mai deosebit si…
  • Ai un caz. Mai deosebit, asa zici ? O crima ?
  • Asa se pare.
  • Se pare, sau chiar este ?
  • Da, o crima, coane Irimia.
  • Bine, dragul meu Toma. O crima este intotdeauna binevenita.
  • Este vorba despre…
  • Oh, dragul meu Toma, nu – in nici un caz la telefon. Vino miine dimineata, pe la zece , la adresa de pe cartea de vizita. Stam de vorba atunci. Te astept dragul meu si, nu uita, fa-ti timp, te rog frumos – sa terminam miine ce-am inceput azi la taverna cea draga noua, tuturor, he-he-he, rise ragusit Irimia.

– Atunci, pe miine, la zece. Considera-te angajat, coane Irimia. Multumesc si noapte buna. Toma inchise telefonul. Apoi se aseza inapoi in fotoliu. Nu indrazni sa o priveasca drept in ochi pe Brigitte. Dar ea il ajuta blind:

  • Multumesc Toma. Hai sa incercam, am incredere in tine.
  • Brigitte, ce ai de baut prin casa?
  • Am niste palinca de Sibiu. Vrei? Am si bere, apa minerala. Vrei si o gustare … spune?
  • Da, daa…, mormai Toma – urmarind-o pe Brigitte, cum traversa camera, usoara ca un duh trist prelins printre umbrele inserarii.

Apoi, lua de pe masuta de linga el scrisoarea lui Ioan. O reciti la intimplare intrebindu-se simplu si fara nici o uimire sau neliniste: de ce? Dupa care, murmura pentru sine: frumoasa zi sa visezi o crima perfecta.

Si zimbi in gol.

***

UN CADAVRU

Motto:

Sint zile…

cind aerul tremura in incremenirea zorilor,

iar ciripitul pasarilor in cringul din apropierea casei mele

rasuna inima lui Mozart.

Si simt cum toata fiinta mea se strapunge ,

se invaluie molcom cu o bucurie atit de grea, senina totusi,

incit mi-e teama sa respir.

sperind ca nu cumva viata din ziua ce vine,

sa ma supuna chiar dintr-o data cu furia ei perversa.

Si, astfel, uneori reusesc sa pacalesc viata.

Dar de cele mai multe ori – nu.

Sint aste marunte smecherii doar parelnice victorii.

Insa tocmai de aceea ma insotesc cu viata.

Caci atunci, cind, in adevar izbutesc sa luminez

viata intru Credinta mea,

atunci, am harul rastignirii Lui Christos.

Si ma minunez despre viata.

Mut. Smerit. Fericit.“

(Theophil Magus)

******

Toma statea sprijinit de tocul usii si privea la cadavrul din fata lui.

Avea Toma chipul golit de orice expresie, iar buza de jos ii tremura spasmodic.

Era pentru a treia oara in viata sa cind se afla in fata unui cadavru. Naucitoare – prima atingere a Mortii o simtise cind murise tatal sau. Chiar in bratele sale murise… A doua oara se infiorase pina-n maduva oaselor cind bunica sa isi daduse duhul, tinindu-l strins de mina, dar zimbindu-i linistita, impacata.

Insa de fiecare data, in acele infricosate intilniri, intr-un fel sau altul, Toma asteptase Moartea. Cum s-ar spune, fusese pregatit sa intilneasca Moartea.

Caci Toma ii veghease pe patul de moarte… Bunica si tatal sau, da, ei insisi asteptasera Moartea ca pe o inimaginabila, cutremuratoare ultima intilnire cu viata.

Groaza ori zimbet, usurare sau impacare, renuntare ori victorie, sau doar un nemaiintilnit somn-de-alabastru?… dar pina la urma, atunci, pentru Toma, o infricosata taina fusese Moartea. Doar atit.

Da, atunci, cele doua intilniri ale lui Toma cu Moartea fusesera initierea sa in actul supunerii fata de faptul ca, si tatal sau, si bunica, fiecare dintre ei urma sa devina un alt-ceva… practic, de ne-recunoscut in viata lui. Altfel, oriunde si oricind in aceasta lume, acel somn-de-alabastru al tatalui sau si al bunicii sale, Toma nu putea sa-l nege decit in launtricul sau si doar cu inima. Fiind vorba despre doua fiinte pe care le iubise si le iubea inca profund, Toma stia ca niciodata nu va putea accepta ca adevarata realitatea acelor dispartii. Si, in consecinta, inca le prefera a fi doar un fel de plecari neasteptate si temporare, undeva in chiar lumea vie si vizibila, palpabila, ce-l inconjura. Totusi, ori de cite ori isi reamintea aceste doua plecari, Toma simtea o ciudata paralizie a mintii si o brusca, intensa zbatere a inimii, odata cu o naprasnica durere in toata fiinta lui. Ca si cum, in chiar urmatoarele clipe ale oricarei incercari de a cugeta despre Moarte, el insusi avea sa fie cuprins de somnul-de-alabastru…

Iar acum, luat pe nepregatite – Toma, cu toata fiinta sa, resimtea incerca din nou acel sinstru soc produs de prezenta Mortii. Toma nu putuse nici atunci, nici in clipele meditatiilor sale ulterioare asupra Mortii, precum nici acum nu reusea deloc sa se inchipuie pe sine-insusi acel om-cadavru intins in sicriu, imbracat ca de nunta si zimbind senin cu miinile incrucisate pe piept, parind a respira incet, rar. Atit de incet, atit de rar…atit de linstit. Acel om-cadavru necrezut de viu – in somnul sau adinc de fiinta foarte, foarte obosita. Atit de mult si profund obosita, incit sa nu-si poata clatina usor capul, sau nici macar sa poata rasufla atit cit sa isi alunge de pe buze obraznica musca?! Nu, pur si simplu Toma nu se putea inchipui mort. M-da, isi zise Toma, Moartea e moarte. Nimic altceva. Insa e suficient sa te sperie-de-moarte. Astfel, incepind de atunci, de cind cu moartea tatalui sau si a bunicii sale, Toma se straduise si reusise mereu sa evite orice intilnire directa cu Moartea.

Pina cind, astazi, pe neasteptate se trezise in fata acestui cadavru… La doi pasi de cadavru…

******

Toma inspira si expira adinc, de citeva ori. Isi relaxa umerii si se concentra asupra luminii calde a soarelui ce patrundea in incapere prin fereastra larg deschisa; apoi, ca in copilarie, cind noaptea se trezea infricosat de vise rele, rosti launtric “Tatal Nostru”, dupa care zise abia auzit “Amin” si cu limba facu semnul crucii, in gura. Si, simti cum incet, incet isi revine din starea de soc provocata de noua intilnire, alta intilnire cu aceeasi Moarte – da, una si aceeasi mereu, isi spuse si se scutura usor din tot trupul.

Intr-adevar, spre deosebire de tatal sau si bunica sa, acest cadavru il speriase-de-moarte. Caci Toma intilnise pentru prima oara un cadavru ce insemna marturia unei crime. Iar uciderea unui om inca nu avea nici o definitie reala pentru Toma.

******

Asadar, Toma statea cu umarul drept sprijinit de tocul usii si se holba la femeia moarta. Statea sprijinindu-se astfel, caci simtiea cum il ia cu lesin; fiindca, din ceea ce se infatisa privirii sale, se intelegea ca femeia aceea fusese batuta si violata. Apoi sufocata cu o perna. Pe urma, jefuita.

******

In apartamentul cu doua camere spatioase, baie si o bucatarie mare, doua holuri, cel de la intrare si cel dintre camere, plin cu mobile vechi, mai toate miscate din loc, cu sertarele trase in afara si rascolite temeinic, in living room, intre cele doua fotolii rasturnate, avind tapiseria spintecata, zacea femeia ucisa. Sa fi tot avut in jur de 40 de ani. Perna din catifea rosie ii acoperea partea stinga a fetei bine pudrata, sa ascunda ridurile. Nemiscati si lucind stins, ca de sticla colorata ii erau ochii incondeiati cu grija. Plinsese mult totusi, iar rimelul se amestecase cu lacrimile, lasind urme intunecate inspre timple. Dintre buzele

pline, intens rujate, se prelinsese un fir de singe, ce se inchegase lunecind pe barbie. Obrazul drept ii era albastrit. Urme vinetii se zareau si pe umerii dezgoliti si pe incheieturile miinilor. Halatul de matase albastra, desfacut larg in parti, combinezonul si sutienul rupt, chilotii sfisiati iveau forme inca rotunde, sculpturale. Fusese o femeie daruita cu toate cele ale unui chip si trup de top model. Si, lui Toma ii aparea acum – doar un manechin dezarticulat.

******

Pe plutonierul care pazea scena crimei, pe Ghitza insa, moarta il hipnotizase alt fel. Se holba la chilotii sfisiati si se inrosise tot, rasuflind sacadat. Mustacios si incorsetat de uniforma veche, lustruita, cu chipiul lunecat intr-o parte, dovada de mare tulburare, rasufla ca o morsa in calduri. Asta pina cind, pe ceafa lui lata si triplu cutata, de militian devenit politist la batrinete asa, dintr-o revolutie, se lipi “pleosc!” palma capitanului Macarie, cel care conducea investigatia criminalistica in acest caz:

– Ce faci ma Ghitza, salivezi intens ?! Ia, mars la usa de la intrare ! Pe dinafara, pe dinafara, ma Ghitza!

Plutonierul tresari ca electrocutat si, inca buimac, se repezi sa execute ordinul, in avintul sau mai, mai sa-l rastoarne pe Toma.

– Ei, ce zici domnule Constantin, oribil, nu-i asa ? Oribil, tu-le mama lor de javre nenorocite ! in avintul sau croncani capitanul Macarie.

Toma dadu din umeri a neputinta si tacu aprobator. Macarie se apropie de el si il batu cu palma pe umar, incurajator.

Irimia Beliar rise scurt:

– Mai, mai, trebuie sa-l intelegi Macarie. E primul lui caz… Orice crima e fascinanta, dar nici o crima nu e brad de Craciun! E buna, nu-i asa, ha-ha-ha!

In deplin acord cu intelepciunea si umorul lui Irimia Beliar, Macarie rise si el. Dupa care, brusc deveni ginditor. Inalt si usor ghebosat, imbracat in civil ca un cioclu autentic, capitanul isi scarpina chelia cu unghia degetului aratator al miinii drepte. Cu palma celeilalte miini se batu scurt pe burta tuguiata. Apoi isi intinse si strinse deciteva ori buzele subtiri. Ochii sai oblici, intunecati sclipira:

– Coane Irimia, hai domne, sa fim seriosi. Punem pariu ca nu e ce se vede?

Irimia Beliar zimbi impenetrabil. Macarie ii intoarse spatele si, autoritar, facu semn cu mina inspre holul de la intrarea in apartament, invitindu-i la lucru pe medicul legist, fotograful si expertul in descoperirea, aflarea si culegerea amprentelor si probelor existente la locul crimei.

******

PUZZLE – EPILOG

si Toma isi dori a se intoarce in trecutul an 2000…

si ca-n fiecare marti seara dupa ora sapte asa cum obisnuia de mult timp parca pierdut in spiralata negura a vremurilor si in aceasta marti avind alaturi pe birou tigarile bricheta scrumiera iar intr-o ceasca mare cafeaua neagra fierbinte sticla de “Johnny Walker“ si paharul pentru whiskey mica frapiera cu gheata sparta precum si o sticla cu apa minerala – inconjurat de toate acestea si leganindu-se usor in scaunul de birou cu spatar inalt compact dar elastic aseazat astfel in fata ecranului parca fosforescent al monitorului cu o mina pe claviatura computerului si alta cuprinzind in causul palmei mouse-ul invaluit de intunericul tacut ce inunda lin incaperea insingurat navigator in cyberspatiu Toma pribegea prin lume si se aventura in sine-insusi – zimbea uneori alteori se incrunta dar nu o data minunindu-se in tacere si doar clatinindu-si usor capul insa de cele mai multe ori avind chipul impietrit Toma pescuia vina culegea fara nici o graba din bogatia nesfirsita a vietii lumii ce o traia si il traia clipa de clipa totul la voia intimplarii sau nu niciodata nu stiuse prea bine daca era asa sau altfel si nici nu reusise sa-si defineasca importanta acestei cunoasteri care evident avea importanta ei deloc marunta dimpotriva poate cruciala asa cum nu rareori o intuia el – prin urmare din tot ce-i revarsa viata lumii in curgerea unei saptamini de marti si pina marti Toma hotarise sa agoniseasca mereu dupa bunul sau plac adica folosindu-si din plin simtul inimii si refuzind categoric orice standard intelectualist ce l-ar fi dus inspre acea critica verde-romanesc spre acel elitism si mai verde-romanesc in fine rejectind orice standard ce l-ar fi asezat lin si autosatisfacut pe plaiurile rationalismul iluminist romanesc in perpetua renastere nationala de care era satul pina peste cap astfel ca de fiecare data in fiecare marti cind o saptamina cursese implinindu-se pentru Toma in acel-acest ceas de seara in acelasi

acest-acel ceas de seara alta-noua saptamina rasufla adinc apoi continua curgerea si implinirea saptaminilor anulind firesc trecutul viitorul pentru a consfinti mereu si mereu divinitatea timpului intru prezent continuu – iara aceasta se intimpla practic odata cu prima intrebare – oricare ar fi fost ea – ce Toma si-o punea despre primele rinduri citite si re-citite odata cu primele cuvinte pescuite sau vinate sau culese odata cu prima meditatie nascuta in prima clipa de repaos si de fiecare data desi nu era si nu putea fi nicicind aceeasi in continuitatea sa imperturbabila si eterna povestea cautarii-de-sine-insusi se depana mereu si mereu cam asa :

PUZZLE

Din “Cartea Sihastrului” : Istoria – fie ea document in piatra, document scris, sau document in metal ori de alt-fel; sau, fie ea fictiune/ povestire/ prin muzica, ori cuvint, arte plastice sau film – pentru fiecare dintre noi, oamenii, istoria nu exista decit din punctul de vedere al amintirii/ re-trairii/ personale a uneia sau mai multe intimplari sau evenimente traite personal.

Lipsita de fiorul emotional si de visarea intrinseca amintirii/re-trairii/ personale – pentru oricine, in varietatea sa complet absurd repetabila, pina la urma, istoria nu devine decit o nesfirsita si sinistra memorie din piatra, metal si hirtie si de alt-fel… Practic, in acest caz, „groapa de gunoi a istoriei” devine istoria insasi.

Astfel, lipsit de dedublarea prin amintire/re-traire/ personala (povestire launtrica) si, implicit, lipsit de asumarea pozitiei de martor constient auto-implicat, cel care studiaza un anume eveniment istoric, sau altul, intelege si practica analiza sau sinteza sa istorica precum o gimnastica de tipul body-building si nimic altceva. In consecinta, pentru cel care practica astfel (ca body-building) studiul istoriei, obiectivitatea este doar un steril calenadar si o statistica de cimitir.

Istoria – oricare ar fi ea – nu este decit o istorie eminamente individuala. Cel putin fiindca, orice act istoric in concluzia sa finala creeaza inexorabil o morala si apoi o atitudine care se naste, firesc, din aceasta morala.

Ori, in acest context mai inainte explicat, istoricul care nu intelege si nu practica istoria ca fiind o arta mai presus de stiinta si filosofie, o arta homo res sacra homini – acela este doar un taietor de mazare felii. Poate harnic, poate abil, poate chiar talentat – insa, desi majoritar, doar si numai un taietor de mazare felii.

***

Realitatea imediata nu este niciodata perceputa imediat in prezentul ca timp continuu.

***

TIMPUL

Dintre toate atributele Lui Dumnezeu, Timpul este acela care ne sperie cel mai putin. Fiindca, percepem si constientizam Timpul ca pe o dimensiune spatiala autonoma, aflata la dispozitia Lui Dumnezeu doar in masura in care Ii masoara existenta. Cu alte cuvinte, exact cum percepem si constientizam Timpul pentru noi insine. Astfel, in spatiul individual si terestru ( deocamdata doar pe acestea le stim ) Timpul il umanizeaza pe Dumnezeu. Clement Alexandrinul Il si reprezinta astfel: “Dumnezeu este un batrin vesnic, mai batrin decit toate care sint.”  ( Pedagogul, III ) Mai ca ne simtim asa, prin specie, egalul Lui Dumnezeu.  Superba iluzie. Insa, doar o iluzie.

***

As vrea sa-l cunosc si eu pe cel care, constient , se rade zilnic cu acest brici. Dar nimic si nimeni nu ma impiedeca sa incerc totusi, macar din cind in cind, acest brici. Sa incerc? Poate fi extrem de periculos – o miscare gresita, o spaima oarecare si mina fuge aiurea. Iar briciul nu te iarta… Totusi am citit ca Akira Kurosawa a incercat sa se sinucida aplicindu-si pe git nu una, ci peste 10 taieturi de brici. N-a murit si a faurit stupefiantul haiku cinematografic“Kagemusha”. O data la o mie de ani se naste asa ceva. Poate ca si-a aplicat exact numarul de taieturi cit sa treaca prin experienta sinuciderii si sa implineasca “sentinta” lui Occam.Astfel, “Kagemusha” apare ca fiind chiar acea Necesitate, dincolo de care, restul nu mai inseamna nimic…

Deci, Occam are dreptate.

Care ar putea fi atunci experienta mea, briciul meu ?

***

AMERICA – E-MAIL:

Dragul nostru Toma,

How are you my friend ? Am primit e-mailul tau, l-am citit cu mare atentie si nu m-ai pacalit cu umor tau negru.Ti-am spus si inainte de a te intoarce in Romania, iti repet apasat si acum, da, esti oricind binevenit in casa noastra. Nu doar ca un prieten, ci ca frate al meu. O.K.? Vrei sa te stabilesti aici, in New York sau oriunde in America, tu doar vino, de rest ma ocup eu. Cu masteratul tau in business, MBA-ul de la “Cornell” University , nu-mi va fi deloc greu sa-ti gasesc un job mai bine platit decit cel pe care ti l-am oferit deja la firma mea, comod, dar bani nu prea multi. Deci, vei avea un job de clasa si restul, green-cardul si asa mai departe nu va mai fi o problema. Apoi inteleg ca ai si tu ceva dolari pusi de o parte, ceea ce aici in State inseamna foarte, foarte mult cind incepi o noua viata. Un sfat util, desi sint convins ca stii si tu prea bine: pastreaza cit mai mult cash.E clar ca nu ma poti minti. Imi scrii ca si cum ai ajuns deja in mlastina dincolo de mijlocul tau si simti ca imbratisarea milului iti poate fi fatala. Nu-i asa ? Inca nu te-ai lamurit cit de adevarat e bine-cunoscutul : “ubi bene, ibi patria” ? De acord, acest “bene” inseamna foarte multe. Evident insa, in nici un caz numai money. Toma, cit despre cum mai arata America la patru ani dupa intoarcerea ta acasa? Uite asa: intr-o zi am vazut pe o alee pentru biciclisti, un tip care mergea, evident pe o bicicleta. Ce-i cu asta?! Pai tipul asta statea pe sa si pedala de zor… , dar saua, ghidonul, lantul si rotile dintate, toate acestea erau dispuse perpendicular pe corpul bicicletei, adica perpendicular pe rotile si pe cadrul ei. In concluzie, tipul asta pedala de zor ca si cum ar fi stat asezat la fereastra unui tren in miscare, trenul fiind corpul bicicletei. Si admira privelistea. Banuiesc ca isi mesterise astfel bicicleta incit sa se deplaseze in stinga si in dreapta sa, adica inainte si inapoi, fara sa mai intoarca bicicleta. Crede-ma Toma ca in cei 21 de ani de cind traiesc aici, am vazut tare multe… Oh, my God, dar cite n-am vazut ! Insa de data asta, mai ca am fost speechless. Pentru rusi a fost pesemne incredibil cind Stalin l-a interzis pe Dostoievski. Pentru americani, chiar si cei rusi, nu va fi deloc incredibil daca Dostoievski va fi declarat cindva autor american. Acum te las, stii si tu, time is money, macar atit cit sa mai pot citi o carte buna. Sa te aiba in grija Dumnezeu.

Al tau, Jumindo.

P.S. Asculta la miez de noapte, singur si grizat, Miles Davis: “Kind of Blue”. Oh my God, Toma… Si asta e tot America.

***

L I FE :

In 1935, inventatorul englez Robert Watson-Watt creaza radarul. De atunci incepind, a devenit posibila localizarea obiectelor si fiintelor in spatiu, aflarea directiei deplasarii lor si navigatia cu ajutorul undelor radio de inalta frecventa.

TOMA – COMENTARIU:

radarul a fost inventat de englezi cu 6 ani inainte de Pearl Harbor si totusi Pearl Harbor-ul nu a fost salvat. Hirosima si Nagasaki trebuiau justificate credibil. Pesemne, oricit de bine vedem si auzim, tot orbi si surzi am fost mereu si etern vom fi asa. Cit despre aflarea directiei deplasarii… Si ce daca nu exista directie ?

***

STIRI :

Diverse stiri din presa cotidiana nationala – septembrie 2000

In clasamentul partidelor politice, PDSR conduce in ierarhia optiunilor de vot cu 46%, fiind urmat de CDR 2000 cu 14%, PRM cu 10%, ApR si PD cu 8%, PNL cu 6%. La alegerile parlamentare 9% nu s-ar prezenta la vot, iar 22% sunt nehotarati. Un alt set de intrebari puse de INSOMAR urmareste conturarea unei imagini asupra modului in care romanii isi apreciaza veniturile gospodariei. Concluzia cercetatorilor este ca aproximativ 64% dintre concetateni sunt de parere ca in ultimul an venitul familiei lor a scazut foarte mult comparativ cu nivelul preturilor. Alti 21% afirma ca acest venit a scazut putin fata de preturi, in timp ce pentru 4% cresterea veniturilor a depasit cresterea preturilor. In prezent, 39% dintre romani afirma ca traiesc sub pragul saraciei, iar pentru anul viitor 75% se asteapta ca situatia sa se inrautateasca.“

***

TOMA – COMENTARIU : nimic nou sub soare, poate doar romanul tot mai imun la orice insolatie.

***

Electoratul francez a fost chemat, ieri, la urne, pentru a se pronunta, prin referendum, asupra reducerii mandatului prezidential de la sapte, la cinci ani. In Franta, „septenatul” (mandatul de sapte ani) este in vigoare de 127 de ani. Partidul Socialist (aflat la Putere), dar si dreapta traditionala neo-gaulista, precum si gruparea de centru-dreapta UDF le-au cerut alegatorilor sa accepte reducerea mandatului. Partidul RPF, al fostului ministru de Interne Charles Pasqua, si extrema-dreapta au recomandat respingerea propunerii, in vreme ce Partidul Comunist a indemnat la boicotarea referendumului. Inca inaintea inceperii scrutinului se contura perspectiva unui absenteism fara precedent la o consultare populara. Campania, in cea mai mare parte anosta, a fost revigorata doar spre final, de un scandal financiar din anii ’70-’80, in care ar fi fost implicat si actualul presedinte Jacques Chirac.

***

TOMA – COMENTARIU: francofonia la romani nu e simplu moft, e o stare de spirit majora .

***

Un membru al echipei candidatului democrat la presedintia Statelor Unite, Al Gore, a fost suspendat pentru ca s-a laudat ca are cunostinta despre existenta unei „cartite” plasate de partidul sau in tabara republicanilor, a relatat, duminica, cotidianul Washington Post. Michael Doyne (28 de ani) a fost „sanctionat si trimis in concendiu administrativ, astfel incat echipa insarcinata cu desfasurarea campaniei sa poata analiza actiunile sale si explicatiile din urma cu doua zile”, a declarat Mark Fabiani, directorul de comunicare al lui al lui Al Gore. Zvonurile privind existenta unei asemenea „cartite” au circulat in ultimele zile la Washington, dupa ce o persoana neidentificata a trimis responsabililor campaniei democrate o inregistrare video turnata in mod clandestin, care il infatiseaza pe candidatul republican George W. Bush repetand in vederea dezbaterilor televizate. Nu exista un astfel de „spion” democrat in randul republicanilor, au declarat, pentru Washington Post, persoanele care se ocupa de campania democrata.”

***

TOMA – COMENTARIU: ah, America, America, ah ce tara minunata… oare ?

***

Toamna de vis la Albert in Neptun. Vreti sa petreceti o seara de vis la malul marii?Nimic mai simplu.Hotelul Albert din Neptun, in afara faptului ca va poate fi o gazda excelenta, va ofera in aceasta toamna si posibilitatea de a va relaxa intr-un mod aparte.Septembrie ne duce cu gindul, vrind-nevrind, la tulburel, la un berbec la protap, o pastrama delicioasa stinsa de mustul ce tocmai s-a limpezit.Poenita rustica de la Albert s-a imbracat in straie de toamna, cu stuf si dovlecei, papura si proverbialii ciorchini de struguri.Protapul – protapit in mijlocul poienitei – plin cu carbuni incinsi, pirleste la foc molcom un berbec abia jupuit si uns cu tot felul de mirodenii, care mai de care mai apetisante.Mititeii stau pe gratar si asteapta sa-i stropesti cu tulburel, iar pastrama de oaie sfiriie in ceaun o data cu mamaliguta.Nu ezitati sa-i faceti o vizita lui Albert pentru ca el a promis ca nu veti uita intilnirile la un pahar de vorba si de tulburel cu el.Preturile? Va soptim ca Albert a promis in vara ce a trecut, ca toamna asta face cinste. Asa ca, hai cu noi in Poienita lui Albert sa chefuim si sa petrecem alaturi de cei dragi si de prieteni.Hotelul Albert din Neptun a pregatit o oferta speciala pentru tinerii casatoriti in perioada septembrie-decembrie 2000, care cuprinde atit cazarea, cit si pensiunea completa.Albert nu i-a uitat nici pe cei care vin la malul marii pentru tratamentul balnear, cura balneara urmind a fi facuta in Policlinica Doina.Tineri casatoriti. Pachet de servicii pentru 10 zileCazare 6.500.000 leiMasa pensiune completaTratament balnear1. Cazare camera dubla 450.000 lei. Masa (loc/zi) pensiune completa 150.000 lei .

***

TOMA – COMENTARIU : tineri casatoriti, in toamna asta la Policlinica “Doina”se face cinste.

***

Articolul 200 din Codul Penal aprinde un butoi cu pulbere Biserica Ortodoxa, acuzata ca se opune intereselor Romaniei Acuzatorul Gabriel Andreescu spune ca nu e homosexual si nici credincios practicantRomania ar putea ajunge sa fie guvernata de Biserica Ortodoxa riscind sa devina un al doilea Iran, a spus ieri Gabriel Andreescu in cadrul conferintei de presa desfasurate la Grupul pentru Dialog Social (GDS). Andreescu protesteaza fata de opozitia BOR referitoare la abrogarea faimosului articol 200 cu privire la reglementarea drepturilor homosexualilor in Romania.”Fac acest demers”, spune Andreescu, „nu ca reprezentant al Asociatiei pentru Apararea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki, sau al GDS, ci ca simplu cetatean”. „In spatele opiniei BOR se ascund interese oculte”Gabriel Andreescu declara ca BOR ar fi fost indreptatita sa adopte o masura de ordin strict moral, si nu penal. „In spatele opiniei exprimate de BOR se ascund interese oculte, in primul rind economice. Actionind asupra Senatului Romaniei, BOR releva o imixtiune in statul roman. In fond nu este vorba despre o legalizare a homosexualitatii, ci despre eliminarea unei discriminari. Aici este vorba de dreptul persoanei la viata privata si nimic altceva. Iar miza este chiar viitorul societatii romanesti, care prin acest articol nu face decit sa adere la valorile moderne, democratice, necesare intrarii in Uniunea Europeana. Situindu-se pe aceasta pozitie, Biserica Ortodoxa Romana se pune impotriva intereselor globale ale Romaniei. Nu cred ca liderii BOR care au fost gata sa plece in misiuni internationale pe vremea comunismului sint acum atit de habotnici incit sint gata sa se opuna principiilor internationale”. In replica, Patriarhia Romana a emis un comunicat de presa. „Consideram actiunea d-lui Gabriel Andreescu ca un act inadmisibil de santaj si intimidare a conducerii bisericii pentru pozitia ferma exprimata in mod constant impotriva abrogarii articolului 200 din Codul Penal.”In finalul conferintei de presa, Andreescu a declarat ca nu este homosexual si ca este botezat in religia ortodoxa crestina la care nu are nici cea mai mica intentie sa renunte, chiar daca nu este un credincios practicant.”

***

TOMA – COMENTARIU: articolul 200 din Codul Penal, iata o piatra unghiulara a Romaniei. Doar una dintre ele – cele multe si multilateral fatetate.

***

In primul semestru, evazionistii au fraierit statul cu 1.500 de miliarde de lei. Bilantul activitatii Garzii Financiare pe primul semestru arata ca au fost incheiate 66.360 acte de control, iar volumul total al evaziunii fiscale constatate si calculate s-a cifrat la 1.570,3 miliarde lei. In perioada analizata, GF a trimis la Parchet si politie, pentru continuarea cercetarilor, 745 dosare, din care 739 sint in curs de cercetare si 6 in curs de judecare. In controalele efectuate la principalii producatori de produse petroliere finite si la agentii economici care comercializeaza aceste produse, GF a constatat existenta a cel putin doua metode de sustragere de la obligatiile bugetare de plata.”

***

TOMA – COMENTARIU : orice evaziune fiscala intareste statul, ca femeia tinara barbatul.

***

Asasinarea liderului sindical de la TEPRO SA Iasi, Virgil Sahleanu, a declansat cea mai ampla ancheta care s-a efectuat vreodata in capitala Moldovei. Politia si Parchetul de pe linga Curtea de Apel Iasi lucreaza la acest caz zi si noapte. Pe de alta parte, reprezentantii tuturor centralelor sindicale din oras au organizat ieri, incepind cu ora 15.00, „Marsul Tacerii” pentru comemorarea colegului disparut in conditii tragice. la inmormintarea care va avea loc duminica, la Cimitirul Eternitatea din Iasi, si-au anuntat prezenta personalitati marcante. Cercul suspectilor s-a restrins . Dimineata, cercul suspectilor s-a micsorat la trei, pentru ca spre prinz doar doi suspecti sa ramina in arestul politiei. Surse din Parchetul iesean ne-au confirmat faptul ca ei sint basarabeni, dar toata lumea se fereste sa dea in vileag acest lucru. Tot ieri, dupa mai bine de cinci ore de munca sustinuta, autopsia cadavrului a fost finalizata si corpul neinsufletit al lui Virgil Sahleanu a fost depus la capela Cimitirului Eternitatea. Moartea liderului sindical iesean a survenit in urma multiplelor plagi injunghiate care au intersectat organele interne, socul hemoragic provocind decesul. Vadim si PDSR isi fac campanie pe spatele mortului.

***

TOMA – COMENTARIU : pe neasteptate, Occidentul ne-a zimbit levantin in cap-itala Moldovei.

***

Campania electorala demareaza pe data de 10 octombrie Guvernul a modificat joi seara, prin ordonanta de urgenta, Legea alegerilor parlamentare (Legea nr.68/1992), reducind perioada campaniei electorale de la 60 la 45 de zile. Potrivit noilor reglementari, guvernul trebuie sa stabileasca si sa aduca la cunostinta publica data alegerilor pentru Senat si Camera Deputatilor cu cel putin 45 de zile inainte de ziua votarii. Potrivit ordonantei, campania electorala incepe la data anuntarii publice a datei alegerilor si se incheie cu doua zile inainte de ziua votarii. Conform intelegerilor din coalitie, data alegerilor a fost stabilita in principiu pentru 26 noiembrie, campania electorala urmind sa demareze pe 10 octombrie.”

***

TOMA – COMENTARIU : cui ii pasa ?! / vin sarbatorile de iarna /va ninge peste caloriferele nostre / ah, ferestre cu flori de gheata…/

***

Presedintele acuza fosta putere ca, in 1990, s-a atacat pe ea insasi. Aflat la New York, Presedintele Romaniei a apreciat ca o componenta esentiala a procesului de democratizare a tarii o constituie schimbarea mentalitatii si eliminarea violentei in viata publica. In acest sens, Presedintele a facut referiri la „conflictele singeroase de la Tirgu-Mures, din 1990”, si la „invazia violenta a minerilor din iunie 1990”. Dupa cum a spus presedintele „aceste violente erau inspirate, acceptate si organizate de puterile statului”. Seful statului a adaugat insa imediat: „Astazi, stim foarte bine ca scopul violentelor era refacerea sistemului de servicii secrete. Era nevoie de un eveniment care sa justifice infiintarea unui sistem legat de vechea securitate si care, din pacate, a cuprins multi fosti membri ai Securitatii”. In concluzie, Presedintele a afirmat ca „statul s-a atacat pe el insusi in contextul unei rafuieli cu societatea civila, care era atunci pe cale de formare!”

TOMA – COMENTARIU : si, Presedintele beneficiaza chiar de acesta noua Securitate, o, tu divina masturbatie prezidentiala.

***

Ieri, la Hanovra, a fost ziua Romaniei. Cred ca este prima data cind tara noastra nu prezinta la o expozitie mondiala un pavilion traditionalist. Conceptul de cladire e chiar ultramodern (peretii din schele metalice sint imbracati in iedera) si apartine unui arhitect din Elvetia – Doru Comsa. Ambianta e de natura armonioasa (cu muzica adecvata, plus ciripit de pasari si sunet de valuri). Statuile din lemn facute de artisti romani, mai ales cele ale lui Aurel Vlad, atrag prin expresivitate si invita la meditatie. Spectacolele muzicale aduna si ele public, imaginile si obiectele din Sibiu trezesc nostalgia nemtilor (mai ales a sasilor), teatrul Masca si tarafurile fac deliciul zonei expozitionale, iar diversitatea evenimentelor aduna lume cu duiumul. Pavilionul romanesc e modern, e tonic, e chiar mult prea destept in raport cu necazurile si confuzia de acasa. Obisnuiti sa ne facem de bacanie, sa ne dam in stamba pentru a avea apoi de ce ne plinge soarta in stil mioritic, acum sintem in situatia de a spune, uite o bucatica dintr-o Romanie utopica.Chiar daca, pe alocuri, prin program s-au strecurat unele neintelegeri, Pavilionul Romaniei la Expozitia de la Hanovra e o contributie la marele spectacol al gindirii sfirsitului de mileniu.( Cornel Nistorescu/ Evenimentul zilei / Septembrie 2000).

***

TOMA – COMENTARIU : ei, taci soro, ca mi-au dat lacrimile !

***

Din nou dezamagit Presedintele Romaniei e suparat pe intelectuali. Supararea a fost exprimata in fata studentilor (intelectuali in devenire) de la Columbia University din SUA. Necazul prezidential vine din faptul ca intelectualii nu au inteles un lucru esential, ca presedintele nu conduce si justitia. Presedintele a numit acest comportament al intelectualilor drept „o reactie ciudata”, precizind: „Ei au luptat sapte ani pentru a alege un presedinte care sa rezolve problemele tarii. Apoi, distinsii scriitori sau artisti au fost nemultumiti ca nu rezolvam problema caselor nationalizate, ca nu anulam hotariri judecatoresti date in aceste cazuri”. Socul cel mai puternic pentru presedinte a venit dinspre membrii diasporei romanesti din patria democratiei, SUA. Conform relatarilor presedintelui, reprezentantii romanilor americani i-au cerut, nici mai mult nici mai putin, sa anuleze toate hotaririle judecatoresti care nu le recunosteau dreptul de a intra in posesia caselor, sa dea legi care sa le restituie casele si sa ordone Ministerului de Interne sa ii evacueze din case pe cei care locuiau in acel moment acolo. Retoric desigur, Presedintele i-a intrebat pe petenti daca i-ar cere presedintelui SUA sa anuleze hotariri judecatoresti definitive si sa anuleze legi.

***

TOMA – COMENTARIU : intelectualii in devenire si necazul prezidential sau, to be or not to be… cu mustar sau fara mustar?

***

SA NU MOARA SI CAPRA VECINULUI …( sau, Mane, Tekel, Fares ?! )

O carte a lui Constantin Noica din 1944 a fost reeditatã la Humanitas (si încã de douã ori: 1992 si 2000), dupã aproape jumãtate de secol: Pagini despre sufletul românesc. Solicitatã initial de o editurã germanã, care voia o istorie a filosofiei românesti, cartea este, în forma datã de autor, o culegere de conferinte si studii de la începutul anilor ’40. Tînãrul abia trecut de 30 de ani îsi punea cîteva din întrebãrile care aveau sã-l urmãreascã toatã viata. Chiar dacã rãspunsurile vor fi altele în Rostirea filosoficã româneascã sau în Sentimentul românesc al fiintei, scrise cu decenii bune mai tîrziu, se pot întrevedea de pe acum anumite constante ale gîndirii filosofului si chiar ale stilisticii sale atît de personale. Una dintre ele este absenta de „vocatie filosoficã” a „cugetului românesc”. „Poate pentru cã nu avem o problematicã a devenirii„, explicã Noica. Explicatia ne îndrumã spre o a doua constantã si anume absenta „vocatiei istorice” la un popor care a trãit dintotdeauna sub semnul eternitãtii. ………………………………………………………………………………………………………

Culturile minore sînt „naturale” si „eterne”, au nostalgia neschimbãrii si a anonimatului, boicotînd istoria, evolutia, individualismul, dizarmoniile si excesele. Asa ar fi cultura românã. Culturile majore sînt nefiresti, istorice, utopiste, progresiste, individualiste, tensionate si excesive. Dupã pãrerea lui Noica problema aceasta (fie în termenii sãi, fie în aceia ai lui Blaga) e sortitã a rãmîne nesolutionatã si deschisã. Oricît ar pãrea de curios, cãci chiar faptul de a o constientiza reprezintã un pas mare pe drumul unei solutii, dupã o jumãtate de secol, lucrurile par a sta la fel. Sufletul românesc pare a fi trecut prin încercãrile bine stiute ca gîsca prin apã. Istoria l-a cãlcat cu senilele si el nu s-a clãtinat din eternitatea lui fireascã. “ ( Romania literara , septembrie 2000, Nicolae Manolescu – Sufletul romanesc )

***

TOMA – COMENTARIU : deci, se presupune ca Noica stia el ce spune, iar Nicolae Manolescu este si domnia sa perfect constient de propria-i concluzie. Totusi, in adevar, problema ramine deschisa: asadar, cine este gisca ?

***

Infractori notorii au devenit modele comportamentale urmate orbeste de o populatie ce n-a excelat niciodatã la capitolul moralitate. Gãinarii de ultimã spetã s-au metamorfozat în vedete nationale de televiziune, iar femeiustile specializate în naveta nãdusitã între paturi acapareazã primele pagini ale ziarelor. Oricãrui prostãnac lovit cu leuca i se face loc în puzderia de „talk-show”-uri, de unde împãrtãseste vulgului ambetat marile sale descoperiri stiintifice. Muieri despletite, în privirea cãrora citesti nebunia, sunt proclamate „vizionare mistice”, iar în jurul lor cohorta de „paranormalisti” se înghesuie adorator mai ceva decât la statuia Sfintei Bernardette. ………………………………………………………………………………………………………
Asistãm, din acest motiv, la ivirea unui noi „algoritm”: algoritmul vulgaritãtii si al nesimtirii. Pentru a se face auziti de o populatie ce nu reactioneazã decât la clipocituri lubrice si la lumina farurilor de Mercedes, politicienii se transformã – atunci când nu sunt asa ceva din nastere – în veritabile paiate scelerate. Debusolati ei însisi, nu le pasã decât de votul din vârful bãtului mãgãriei nationale. Guresi nevoie mare, nici nu le mai observi, din cauza calamitãtilor scoase pe gurã, pelticia moralã si imoralitatea batjocoritoare. “( Romania literara, septembrie 2000 – Mircea Mihaies : Autoritarismul de bodegã )

***

TOMA – COMENTARIU : acestea izvorite din M.Mihaies pot fi un comentariu util d-lui N. Manolescu, daca intr-adevar autorul lor e bintuit de lehamite si nu doar de cuvinte. Insa imi doresc mult sa ma insel. Altfel, jos palaria – pentru satira sa fermecatoare si necrutatoare. M.Mihaes are un geniu aparte in privinta literaturii si politicului.

***

In o “Romanie literara” din septembrie 2000, am aflat cele de mai jos:

Prin aprilie 1969, Emil Cioran scria:

„E sigur că sîntem marcaţi de spaţiul „cultural” din care venim. Transilvania păstrează o puternică amprentă ungurească, „asiatică”. Sînt transilvănean, prin urmare… Cu cît îmbătrînesc, cu atît îmi dau seama că aparţin, nu numai prin originile mele, dar şi prin temperament, Europei Centrale. Treizeci de ani trăiţi la Paris nu vor şterge faptul că m-am născut la periferia imperiului austro-ungar”.

Şi tot cam pe atunci:

„Ce-ar spune taică-meu, care în timpul primului război mondial a fost deportat la Sopron, dacă m-ar vedea ascultînd la Paris, ceasuri întregi, muzică ţigănească maghiară? Însă, la drept vorbind, această muzică aparţine atît de organic lumii Europei Centrale din care vin, încît orice formă de reacţie şovină faţă de ea ar fi deplasată. În sufletul meu mă simt român şi ungur, poate mai mult ungur decît român”.

In decembrie 1971:

„În vreme ce muzica populară românească, cu excepţia doinei, mă lasă rece, mă oripilează chiar, cel mai banal refren maghiar mă răscoleşte cum nimic nu mă poate răscoli. În mod normal dacă „România” n-ar fi existat, mi-aş fi făcut studiile la Budapesta şi la Viena; sînt un om al Europei Centrale şi am în sînge tot fatalismul acestui popor fără noroc, dar în acelaşi timp sînt austro-ungar, aparţin vechii monarhii.”

În 28 februarie 1971:

„Mi se reproşează anumite pagini din Schimbarea la faţă carte scrisă în urmă cu treizeci şi cinci de ani! Aveam douăzeci şi trei de ani şi eram mai nebun ca oricine. Am răsfoit ieri această carte; mi s-a părut că am scris-o într-o viaţă anterioară, oricum eul meu actual nu se mai recunoaşte drept autor. Ce încurcată e problema responsabilităţii! Cîte lucruri am putut să cred în tinereţea mea!”.

Şi dupa citeva zile:

„Am vorbit îndelung la telefon cu Eugen Ionescu despre Garda de Fier; spunîndu-i că simt un fel de ruşine intelectuală că m-am lăsat sedus de ea, el îmi răspunde nimerit că am „marşat” pentru că mişcarea era „complet nebună”.

Iar în aprilie, acelaşi an: „Ce-i datorez Gărzii de Fier. Consecinţele pe care a trebuit să le îndur pentru o simplă înfierbîntare de tinereţe au fost şi sînt atît de disproporţionate, că după ea mi-a fost cu neputinţă să mai îmbrăţişez vreo cauză, chiar şi inofensivă, nobilă sau Dumnezeu mai ştie cum. E bine să plăteşti scump o rătăcire de tinereţe; vei fi cruţat, mai tîrziu, de o mulţime de decepţii”.

In septembrie acelaşi an: „Garda de Fier? Demonii de dreapta, adepţi ai ortodoxiei aflaţi ideologic la antipodul celor pe care i-a denunţat Dostoievski, dar psihologic foarte asemănători. Fenomen neromânesc. Aşa se face că şeful G. de F. era slav. Un fel de Hatman.” ( Emil Cioran – Caiete )

***

TOMA – COMENTARIU : chiar daca e absoult sincer, de fapt Cioran incerca sisific sa fie mereu tinar si ratacit, cu speranta firava ca va fi mai tirziu crutat de deceptii… Cind, mai tirziu? Cine este Cioran? Un mare roman ? Un genial cugetator? Nu stiu. Mai degraba doar atit: un erudit de exceptie complet nefericit, trist si cenusiu si meschin nu o data. Nu s-a iubit decit pe

el-insusi. Aduce oarecum cu Nietzsche. Tragedia lui N. insa a fost cumplita, fiindca si-a otravit mortal inima, inca din clipa cind L-a declarat pe Dumnezeu mort, fara sa-si asume clar consecintele si responsabilitatea acestei sentinte. Si apoi a continuat totusi sa traiasca doar pentru a innebuni incet si fara speranta, ca un autentic supraom. Imi aminteste de personajul lui Jack London: Lup Larsen. Jalnic. Cazul Cioran e pentru mine mai degraba o melodrama. In consecinta si in ciuda lui Cioran insusi, un caz mult mai uman. Si mai valoros omului.

***

Din “Cartea Sihastrului” :

DIAVOLUL / IN / COTIDIAN

Fireste, trebuie sa admitem ca Diavolul este parte integranta a existentei noastre mundane. Stau marturie, cel putin traditiile folclorice, mitologiile si religiile acestei lumi. Vorbesc si marturisesc elocvent despre asta mai ales artele si in special literatura, povestile si basmele lumii, sau operele unor mari scriitori, dintre care ii amintesc doar pe Goethe, Gogol, E.T.A. Hoffmann, M.Bulgakov, Isaac B. Singer.

Si face parte Diavolul din existenta noastra zilnica in practic cvasi-infinite “aparitii” si ipostaze.

Toata aceasta desfasurare, aparent haotica ( totdeauna exista o tinta bine determinata) a Diavolului in existenta fiecaruia dintre noi, este definita perfect prin trei “repere” fundamentale. Le gasim in Evanghelia dupa Luca, in capitolul 4(patru): “Ispitirea Lui Iisus Christos”. Ele sint cele trei replici decisive ale Domnului Iisus Christos date Diavolului ce-L ispitea in pustie:

  1. Omul nu va trai numai cu piine, ci cu orice cuvint al Lui Dumnezeu.”
  2. Sa te inchini numai Domnului Dumnezeului tau si numai Lui sa-I slujesti.”
  3. Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau! ”

Privite in oglinda adevarului existentei noastre cotidiene, pe loc aceste trei porunci purificatoare, devin reperele fundamentale ce il definesc si intre care Diavolul se desfasoara in viata noastra, dupa cum am spus, in cvasi-infinite “aparitii” si ipostaze. “Cvasi-infinite” fiindca viata noastra paminteana este, evident, finita.

Cvasi-infinite” fiindca , evident, doar Dumnezeu este infinit.

Cvasi-infinite” fiindca, evident, doar Dumnezeu Unul este bun. Iar in acest sens avem chiar marturia Lui Iisus Christos, care in Luca 18/19 si Marcu 10/18 ( precum, dar altfel formulat si in Matei 19/17 ) afirma raspicat:

Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decit Unul singur: Dumnezeu.”, raspunzind astfel celui care-L intreaba: “ Bunule Invatator , ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica ? “

In acest context Diavolul face parte din acesta lume si practic o domina, dupa cum avem iarasi marturii destule, intre care chiar si acelea ale lui Iisus Christos Insusi( o citez doar pe aceasta) :

Nu voi mai vorbi mult cu voi, caci vine Printul lumii acesteia si el n-are nimic in Mine.” ( Ioan 14/30).

In mod explicit deci, Diavolul NU este si Dumnezeu.

Implicit NU EXISTA IAD IN INTERIORUL LUI DUMNEZEU. “ LOCUL LUI DUMNEZEU ESTE LUMEA, DAR LUMEA NU ESTE LOCUL LUI DUMNEZEU “ cuvinta splendid un aforism rabinic.

Astfel, cel mai strasnic mod de a-l ispiti pe Satan sa vina asupra ta si sa te locuiasca, este acela de a-ti spune: “ Raul nu este decit ce-mi pot imagina eu despre rau. Iar omul isi poate imagina orice ! ”

Fiindca acest “cvasi-infinit ” care defineste diversitatea existentei lui Satan ca fiind totusi limitata, s-ar putea( insa nu e deloc sigur! ) sa defineasca doar istoric capacitatea omenirii de a imagina raul, dar in nici un caz, subliniez, in nici un caz nu defineste corect puterea /capacitatea individuala de a imagina raul.

Intotdeauna mintea unui singur om a imaginat raul ( sub mai toate formele accesibile imaginatiei lui, chiar si forma de “bine” a raului) pina la limita acelui rau indreptat impotriva sa insusi si impotriva celor care constituie obiectul dragostei sale.

Dincolo de aceasta limita, intotdeauna L-a cautat disperat pe Dumnezeu.

Unii L-au gasit, pina la urma.

Altii, nu.

Asadar, intotdeauna devine inimaginabil de rau, acel rau pe care-l consideram perfect imaginabil. Si orice rau perfect imaginabil contine in el – cu certitudine – saminta “ispitirii lui Satan”.

Astfel, Diavolul imi apare ca fiind un spatiu si timp cvasi-infinit al portilor-incercari prin care trebuie sa treaca fiinta umana in calea ei spre re-cistigarea conditiei sale initiale, adica, a conditei sale divine de om intru Dumnezeu.

Finalmente, Diavolul /in/ cotidian este Omul insusi implacabil si cotidian supus liberului-arbitru daruit de Dumnezeu.

Caci, nu exista bine sau rau, nici frumos ori urit, exista doar… cit de aproape sau cit de departe ne aflam de Dumnezeu.

Dar, imi aduc aminte totusi si ce obisnuia sa-mi spuna sfintul meu Nicolae Steinhardt, citind o inteleapta ruga a ortodoxului roman:

Doamne, milueste-ma Doamne, caci nepricepindu-ma la nici un raspuns, aceasta este ruga mea.

***

E P I T A F

1981 – 1988: Pentru realizarea noului centru administrativ – Casa Poporului – se demoleaza mai mult de 40.0000 de constructii, locuinte, edificii administrative, monumente de arta si cultura, manastiri si biserici, care reprezentau valori inestimabile. Suprafata demolata este egala cu cea a Venetiei.

***

(din presa cotidiana nationala – septembrie 2000):

GIGI L-A IMPUSCAT PE CORNEL IN CAP

La intersectia de la piata Romana, deseori traficul devine infernal, din pricina proastei gestiuni, multe evenimente au avut loc, printre care si aceasta iesire violenta a cunoscutului mafiot Gigi Marga.

***

TOMA – COMENTARIU :

GIGI L-A IMPUSCAT PE CORNEL IN CAP.

***

The END… si de la capat…

***

(c) Copyright 2011, Leonard Oprea

All rights reserved.

No part of this text may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise,

without written permission from the author.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: