Publicat de: leonard oprea | 12 Ianuarie 2011

leonard oprea INGERUL DIN PADUREA IMPIETRITA


 

leonard oprea
INGERUL DIN PADUREA IMPIETRITA
( dedicat singurei Doamne a inimii noastre – un inger… )
***
Copyright © 2008 by Leonard Oprea./All rights reserved./No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author. /This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents either are the product of the author’s imagination or are used fictitiously, and any resemblance to any actual persons, living or dead, events, or locales is entirely coincidental.
***
Motto: “… cel care nu si-a pierdut viata – pentru a trai viata, cel care traieste in Padurea Impietrita a vietii fiind doar o viata – acela nu poate fi mintuit, caci s-a nascut strain de Domnul si de Iubire…”  (Theophil Magus)
***
Devenise un fel de spectru.
Ne bintuia existenta asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vietii pierdute-visate odata…
***
Usoarã ca o naframa roasã, strãvezie si exact asa, zilele trecute apãruse cînd, întinzîndu-i mîna, un licean o ajutase sã urce în autobuz.
Fantasmã avînd o anume mîndrie a stranietãtii si ororii pe care le împrãstia în jur: ceatã destrãmatã, moale si caldã, cadavericã doar prin inefabilul continutului ei — amestec de renuntare si tristete tragic, crud si totusi, neasteptat de blînd.
Ochii? nu stiu…, ne mãrturisea chiar ea… ori de cîte ori se întreba în oglindã, asa ne cuvinta.
Ochii… douã picãturi de chihlimbar smulse din mãtãniile unei suferinte ascunsã si mîngîiatã numai de pustnicul ei suflet. Si imobilizate în mierea întunecatã, lucind ciudat în soare: pupilele îi erau întotdeauna dilatate — felinã care vede perfect în noaptea unei vieti refuzatã celorlalti întru cunoatere. Un fel de spectru…
Fãptura aceasta — copil… nu, o adolescentã la cincisprezece-saisprezece ani astfel mumificatã încît sã ne sfideze permanent, sã înfrunte timpul gîrbovit si încrîncenat; împietritã odatã cu dorinta sã sfîrseascã grabnic, cît mai grabnic chinul — lupta cu viul condamnatã a se petrece doar în transee. Dezgust fremãtau buzele-i, ale unei zeite sãtulã de idolatri, de nemurire. Însã fruntea îi rãmãsese neschimbatã si la fel de tulburãtoare ca si înainte de schimbare… Fruntea, înaltã, totdeauna netedã si strãlucitoare de parcã demonul ce-o tortura nu reusise deloc sã-i nãmoleascã izvorul gîndurilor.
***
Bãtrîna apãruse în cartierul nostru acum vreo trei ani si în mai putin de o lunã fiecare dintre noi se simtise obligat sã priveascã îndelung în urma ei si nu numai atît: sã-i pãstreze pret de minute-n sir imaginea, viziune bruscã despre altã lume.
Locuieste — desi nimeni nu mai e sigur de asta — într-o garsonierã din blocul de deasupra cofetãriei. Noi, cei din cartier, nu i-am cãlcat vreodatã pragul. N-au fost invitati nici mãcar vecinii de pe acelasi palier cu ea. Si în anumite discutii oamenii si-au exprimat clar, revoltati pe bunã dreptate, aceastã frustare de relatii normale într-un bloc de garsoniere.
Cîteva persoane de vîrste diferite o vizitaserã totusi. În cei aproape trei ani, de vreo patru ori. Un frate, o sorã poate? Cei doi copii ai ei si nepotii, poate? Poate, poate… doar fantasme ale imaginatiei de vecin curios, a fiecaruia dintre noi – nu-i asa?
Vizita lor dura în jur de o orã, maximum o orã jumãtate.
De fiecare datã au pãrãsit-o încruntati, manifestînd o vizibilã enervare. Tineau sub brat sau în mînã pungi albe de plastic. Pline. Poate asta îi iritase, cadourile primite… Sau cine stie?… În orice caz cei doi tînci care o vizitasera anul trecut, plecaserã cu lacrimi în ochi … poate fiindcã li se furase dreptul sã mai guste o bucãticã din sufletul de turtã dulce al bunicii… Dar, iarasi – poate…
De la bun început ne-a frapat eleganta decentã cu care se îmbrãca. Nu, nu erau haine gãsite în magazine, fãcute la croitor sau primite de peste hotare. Ni se înfãtisa fãrã ostentatie garderoba unei Penelope care nu-si va mai revedea vreodatã sotul iubit si pierdut aiurea…. Recuzita actritei blestematã sã joace la nesfîrsit rolul condamnatei la moarte – pe neasteptate gratiatã împotriva vointei sale. De la babe ciriitoare si pînã la adolescente, toate femeile crosetau fel si fel de pãreri pe tema vestimentatiei ei, dar, paradoxal – niciodatã cu rãutate. De fapt, nici nu puteau altfel. O admirau fatis si, in anume fel, inefabil, le inspaimnta… ca un fel de oglinda a stafiei ascunsa de fiecare femeie, cit mai tainic, cit mai in adinc… Pe de altã parte insa, da, se simteau ignorate. Teroarea subtilã a nobletei.
***
Piata si-o fãcea dimineata la opt ori la zece, iar dupã-masa la patru ori la sapte. Cerea pîinea, untul sau salamul, ori brinza, sau altele, legume, fruncte, in fine, orice … cu glas stins, dar limpede si rãspicat, ca si cum dreptul ei de a-si cumpãra acel aliment nu putea sã-i fie contestat de nici o instantã lumeascã si, astfel toti vînzãtorii o serveau prompt, mereu fãrã comentarii inutile, tipice lor – o serveau ca si cum ar fi fost onorati de prezenta ei.
Mereu reusea sa creeze in jurul ei, impresia bizarã… de mecanism programat sã gãseascã fie în sãrãcie fie în abundentã exact hrana ce-i trebuie sã supravietuiascã de pe o zi pe alta, cãci de fiecare datã cosul ei cu alimente nu continea decît strictul necesar. La obisnuitul rind din dreptul casei de plata, era o aparitie hieraticã prin fizionomie, tinutã si mai ales prin tãcere .
Si – ca-ntr-o sublima ironie – nu putea fi vãzutã decît atunci cînd se întîmpla ca momentul de manifestare al crampelor stomacului colectiv sã coincidã cu ora ei de aprovizionare. Dar nu stãtea la rînd niciodatã mai mult de citeva minute. Minute parca atemporale. Dacã asteptarea urma sã dureze dincolo de acest vid-in-timp, iesea dintre oamenii decisi sã rabde si se îndepãrta cu pasi mãrunti, egali, plutind parcã.
O petreceam cu privirea si pãlãvrãgeala caracteristicã acestor asteptari înceta brusc.
Stiu bine cã toti aveam sentimentul micimii noastre.
Însã nu stiu cîti o uram, cîti o invidiam, cîti o admiram, cîti o întelegeam.
De indata ce disparea – dupã clipele de tãcere stînjenitoare, bineînteles, urmau: vorbe si vorbe si vorbe… Un murmur de valuri stinse de tarm…
***
Pe usa garsonierei nu are nici o plãcutã cu numele ei si un an intreg nu a avut numele inregistrat nici pe lista locatarilor din bloc. Lãsase pe lista numele fostului proprietar al garsonierei. Cînd, în sfîrsit, a binevoit sã se afle pe listã, stiind cum o cheamã, ne-am decis in mod tacit, s-o salutãm. Rosteam: sãrut-mîinile Doamna…, ce mai faceti? adugam aceastã întrebare ezitînd, fãrã sã ne lãmurim de ce, stingheriti – iar ea, Doamna, doar: bunã-ziua…, bine, bine…. Glasul ei vibra ca o rugã în aer si ne cuprindea sentimentul închinãrii cu sfiosenie în fata… în fata…, n-am crezut si nu cred cã vom întelege vreodatã, în fata – cui?… A ei?
Si atunci strãluceau stins, dar luminind sferic înlãuntrul nostru ochii aceia…
Într-un tîrziu, unii, am cutezat — prea ne sfredelea straniu mingiind privirea-i —  ochii…? Bãtrîna respira scurt, un fel de oftat aspru: …ochii?… si eu o întreb ades pe cea din oglindã…
Dupã care pleca precum o frunza adusa-dusa, iar bãrbia si-o lãsa delicat pe pieptul uscat. Ne trezeam soptindu-ne cu mare, mare vina: cu ce i-am gresit, Doamne?!…
***
Nimeni nu stie cînd am început s-o numim Doamna.
Doar atit: DOAMNA.
Si femeile si bãrbatii si copiii.
A primit firesc noul nume, atît de firesc încît nici unul nu s-a îndoit vreo clipã de legitimitatea botezului nostru. Dimpotrivã, aveam mîndria sãvîrsirii unei fapte crestinesti.
***
Întîlnind-o de cîteva ori la Clinica medicala a cartierului, femeile au reusit sã afle cã era si ea, chiar si ea, Doamna, bolnavã ca mai toate bãtrînele. Si trãgînd cu urechea la discutiile din timpul consultatiei au publicat în gazeta nescrisã a strãzii cã, ea, Doamna isi ignora maladiile cu semetie nebunã. Auzi dragã, auzi?!! si ta, ta, taa… timp de cîteva sãptãmîni la dejun, la prînz, si la cinã. Bietele si cumsecadele neveste, logodnice, soacre, mame erau revoltate, voiau s-o ajute cu orice pret. Îsi doreau cumplit s-o transforme în egalul lor. Si dintr-o datã bãrbatii s-au simtit solidari si, parca anume obligati, sa devina confesori ai Doamnei. Drept care au început asaltul. Fiecare pe cont propriu. Strategiile lor atît de diverse în angajarea dialogului — gesturi diferite, intonatii diferite, zîmbete si zîmbete, invitatii care mai de care mai decente, mai respectuoase, fie la cofetãrie, fie la o cafea, unii mai îndrãzneti, la restaurant sau la teatru, la opera chiar; altii îsi ofereau serviciile pentru diverse treburi domestice, daca era ceva de reparat in casa, ceva de cumparat in afara cartierului si asa mai departe.  Toti – noi barbatii – o abordam în locurile în care Doamna poposea cu rãbdare si, avind pe chip, in privire o  veselie de clovn în seara premierei… Asadar, toti ne incercam sansa de a fi impreuna cu Doamna, cind ea se afla în librãrii, în magazinele de jucãrii si, îndeosebi, în parc. Si inevitabil si in mod identic, fiecare începea prin a o asigura cã vine spre ea ca un prieten adevãrat, de nãdejde, sau cei mai tineri… m-da,ca fiul spre mamã. Dar toti, fara deosebire – paream a fi doar ploi tîrzii asupra florii uscate.
Mi-amintesc: soare de sfîrsit de august, înmuiat în purpurã si rostogolit printre suvite de vatã, deschizînd albii sîngerii în senin, aleile parcului, lumina aruncatã pe pietrisul cenusiu, printre aleile parcului, lumina aruncatã pe pietrisul cenusiu, printre si pe verdele deja pãtat de presimtirea toamnei, iar pe o bancã – lemn ros si ponosit, Doamna împreunã cu un bãrbat între douã vîrste, figurã cunoscutã mie din cartier, m-am asezat alãturi, el de-abia începuse, putin stingherit zîmbea afectuos, dar sincer, capul masiv înclinat într-o parte în semn de supunere si respect, umerii lati strînsi si înãltati a neputintã voitã, cu ochii mari, albastri, privind din spatele lentilelor piezis în jos din cînd în cînd înspre fiinta minusculã de lîngã el:
sãrut-mîinile Doamnã, nu mã cunoasteþi, sînt vecin de bloc cu dumneavoastrã, mã numesc…, iertati-mã, vã deranjez?
nu, nicidecum domnule, dimpotrivã, spuneti…, cu ce vã pot ajuta? glasul ei intr-o camerã de cristal cu tot mobilierul din cristal,
ei, Doamnã… eu vã cunosc… vã urmãresc de cînd ati venit aici în cartier si nu stiu… si mie îmi place în parc, iubesc natura… e atîta liniste, copiii, porumbeii, darr…, omul s-a foit cu o anume neliniste, si-a aprins o tigarã, a rãscolit pietrisul cu vîrful pantofului, a aruncat o privire mînioasã Doamnei, bãtrîna si-a deschis geanta, a luat pachetul de Marlboro Light, fumez si eu o tigarã cu dumneavoastrã, îmi dati un foc? brusc bãrbatul respira liniste si pace, fericit îi aprindea tigara,
ei? soptea Doamna nici tristã nici veselã, dar totusi interesatã,o asceta întelegãtoare, rãbdãtoare, iar bãrbatul, precum toti ceilalti, întreba, voia sã afle cine este, ce necazuri are, cum poate s-o ajute….
Doamna l-a mintit, ca pe fiecare dintre noi atît cît a fost necesar sã-l convingã cã s-ar putea odatã si o datã sã aibã nevoie de ajutorul lui. Pentru fiecare avea aceeasi si totusi altã biografie. Astfel încît si eu si el si celãlalt si oricine ar fi fost sa fie alaturi de ea fie pe acea banca ponosita, fie pe pamint sau in ceruri, fiecare sã trãim povestea vietii ei asa cum ne-o imaginasem, cum ne-o dorisem.
Si, pe neasteptate, ne simteam posesorii unei comori nebãnuitã – valoare umanã.
Apoi, fãrã sã ne dãm seama, rãsturna situatia si, tînãr sau bãtrîn, abia dupã ce o pãrãseam ne trezeam cum ca… ne-am marturist  pãcatele si cerusem cu umilinta – izbãvirea.
În acele clipe de luciditate chipul bãtrînei plutea în noi si deasupra noastrã:
Doamna care ne putea iubi sau nu  – lãsîndu-ne în viatã. Si din aceastã cauzã unii dintre bãrbati au început s-o urascã. Ori  sa o ocoleascã. Cîini vagabonzi temãtori si de umbra lor. Pe care însã, Doamna continua sã-i mîngîie si sã-i înteleagã. Cel putin cu privirea, dacã îi era refuzat cuvîntul.
*** 
În schimb copiii — fascinati de aceastã femeie fascinatã de copilarie…
Intilnirile Doamnei cu tîncii, chiar si cu copiii abia pãsind pe pragul adolescentei devenea mereu si mereu un joc divin, infinit variat, neasteptat structurat, întotdeauna.
Erau în momentele acelea clipe în care pãrintii îsi redescopereau copiii: … aerul, florile, iarba, copacii, cîinii si pisicile, blocurile si casele, pãmîntul si cerul, chiar si asfaltul, totul parea a fi… nu, chiar era strãbãtut de o undã de bunãtate si întelegere – toti si toate apareau a fi eliberate de orice prejudecatã, restrictie, de orice incatusare…
Lãuntrul fiecãrui pãrinte cãpãta claritatea unei vieti de om cristalizata superb în secunda dinaintea mortii: binele si raul deveneau iluzii stupide…
***
Si a sosit vremea cînd:
Doamna noastrã devenise un fel de spectru.
Ne bintuia existenta asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vietii pierdute-visate odata…
Un spectru avînd totusii o anume mîndrie a stranietãtii si ororii caline pe care începuse sã le împrãstie în jur.
Nu-si mai respecta programul de cumpãrãturi. Introdusese ore suplimentare. Cu chip de gheatã se aproviziona de parcã ar fi urmat o iarnã grea, desi ne aflam abia la sfîrsitul lunii cuptor, iulie.  Tot mai rar o întîlneam în librãrii, magazinele de jucãrii, in parc. Si acolo, mai ales in parcul ei atit de iubit – zãbovind doar cîteva minute. Avea chipul  unei Doamne de gheatã, sumbru luminat de umbra sovãielnicã a unei tristeti cununate cu o necuvintata si abisala spaimã. Abia dacã ne mai rãspundea la salut. Sfîrsitã Doamna… de-o obosealã de om sculat aiurea din morti. Sãrut-mîinile Doamnã…, incercam toti, femei, barbati, copii – dar buzele i se miscau, livide fãpturi fãrã vlagã, rareori  mai auzeam, … bunã-ziua, iar privirea ei… prin noi, dincolo de noi. Ca-n filmele de groazã. Sau cele cu întelepti uitati. De oameni. De timp. Nici nu mai putea fi vorba de asaltul bãrbatilor solidari si, auto-obligati sa devina sclavii-de-bunã voie ai Doamnei. Doamna abrogase orice sclavie. Nu prea existaserã nici pînã atunci pentru ea femeile. Dar acum nu mai aveau nici un fel de materialitate. Iar ele o miroseau ca pe un mort. Aproape in putrefactie. O disecau cu febrilitate…  Si erau cu ochii în patru. Cerberitele Infernului brusc întrezãrit.
Bãtrîna Doamnã rãmãsese insa neschimbatã fatã de copii. Desi, acestia fuseserã povãtuiti sã ocoleascã primejdia cu chip  de femeie si bãtrînã si Doamnã.
Nu chiar neschimbatã, din aceastã cauzã.
***
Doamnã rãtãcea uneori printre noi toti –  cu chihlimbarul dintre pleoape scurs în lacrimi mari, mari, rotunde… Urme de lãuntric tras pe roatã.
***
Nu mai primise nici o vizitã. Le refuzase sau…?
La un moment dat un camion s-a oprit în fata scãrii blocului ei. Hamalii l-au încãrcat cu douã noptiere, un dulap, o masã, trei scaune, un fotoliu, douã cutii cu sticlãrie, veselã, trei saci cu haine, un televizor, un aparat de radio, o masinã de spãlat rufe, un radiator.
Apoi masina a plecat.
Fãrã bãtrîna Doamnã.
Desi s-a aflat cã erau lucrurile ei.
Cînd s-a încãrcat camionul, vecinii de pe palier n-o vazusera iesind din garsonierã.
Au auzit-o doar dînd indicatii celor doi hamali, plãtindu-i la sfîrsit si multumindu-le.
Unul dintre vecini si citeva dintre vecine, aflati sau nu întîmplãtor în dreptul usii deschise, afirmau cã avea: „…o voce de robot dereglat“.
***
Dupã aceastã întîmplare, mai fusese vãzutã intrînd de cîteva ori la fotograful de lîngã magazinul universal. Sub brat tinea o mapã maro din vinilin. Iar cînd iesise, ducea, tot sub brat, plicuri albastre de mãrimea unei coli de cerere, pline cu nu se stie cu ce.
Unii si mai ales unele au încercat sã le afle continutul mapei, al plicurilor. Dar fotograful, un tip morocãnos de felul lui si pesemne plãtit sã-si tinã gura, rãspundea mereu monosilabic: … poze, pe un asemenea ton cã reteza avîntul oricãrui si oricarei persoane roasa de curiozitate…
***
Si, mai fusese zãritã ducînd trandafiri galbeni si movii în Cimitirul municipal.
***
Ultima întîlnire cu Doamna s-a produs pe o alee dintre blocuri.
Se plimba agale. Cu pasi mãrunti. Egali. Fãrã sã pluteascã însã.
Se spune cã rîdea încet, parcã aducîndu-si aminte de o întîmplare nostimã.
Cei care au întîlnit-o s-au ferit instinctiv s-o salute.
Asa au mãrturisit.
Oricum, Doamna a trecut pe lîngã ei fãrã sã-i vadã.
Asa simteam, ne cutremuram visceral si ni se infrigura inima:
Doamna noastrã devenise un fel de spectru.
Ne bintuia existenta asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vietii pierdute-visate odata…
Si… a dispãrut.
***
Trecuse vara.
Am îndurat noi cît am îndurat. Si, am început sã ne întrebãm.
Mai întîi cu falsã nepãsare, dupã care, din zi în zi, tot mai pãtimas, unii erau chiar agresivi, aproape cã îi acuzau pe ceilalti de disparitia Doamnei: unde e? un-de e?! ce s-a întîmplat? cum e posibil, domnule?! stãm asa, cu mîinile în sîn, extraordinar!… bãtrîna Doamnã!… atîta indiferentã, of, of…, sã facem ceva, nu?! Cartierul ni se pãrea dintr-o datã pustiu.
Dintr-o datã pustiit.
Erau clipe în care aveam vedenii: o zãream dînd coltul vreunui bloc, sau intrînd în alimentarã, ne grãbeam sã verificãm, dar… nimeni.
NIMENI.
Femeile s-au dat peste cap si au izbutit sã ajungã la rudele ei.
Cele mai îndrãznete le-au fãcut vizite. Toti… mai putin indurerati, dar in mod evident jigniti si revoltati. Doamna le trimisese un scurt mesaj: …nimic nu-mi apartine, nimic nu vã apartine, vã iubesc… dar mi-e dor, mi-e atit de dor…  Si, nimeni nu putea intelege ce voise a le marturisi… Si, toti erau in mod evident jigniti si revoltati…
Femeile mai povesteau cã nepotii auzind numele bunicii începuserã sã sarã în jurul pãrintilor exasperîndu-i si enervîndu-i pe acestia cu rugãmintea tipatã: cînd mergem la bunica? vreau la bunica!!! Hai, hai la bunica!!! O fetitã se pornise pe plîns si i-a arãtat vizitatoarei, vecina noastra, medalionul primit de la Doamna noastra. Dar tatãl , în scopuri curative, pe data i-a administrat o pereche de palme. Unul dintre pãrinti a încercat totusi o explicatie, oftînd resemnat: … a dispãrut asa, fãrã urme, saraca, nu poti sti niciodata ce-ti aduce batrinetea… Apoi, a zimbit usor ironic, dar cu intelepciune:…poate s-a dus la bãi, la vîrsta ei avea tot dreptul… sau poate cã s-a retras sã moarã într-un loc ascuns ca elefantii, are vreun cimitir al ei…
***
Nu dupã multã vreme de la vizitele fãcute rudelor, ne-am linistit si noi.
Nu complet.
Doamna mai pîlpîia uneori în amintirea noastrã.
Fiecare are viata lui.
În cartierul nostru fusese o Doamnã.
Trei ani ne apãruse, ni se infatisase femeia aceea, DOAMNA.
***
Ianuarie.
Si mai blîndã, si mai asprã, iarna.
Acelasi cartier.
Cu amintiri — moarte sau vii.
Cu viatã — monotonã sau vie.
***
Cîteva zile dupã Anul Nou.
Vacantã pentru copii. Sãnii. Bulgãri.
În case se epuizeazã vinul si bunataturile agonisite cu transpiratie în vederea revelionului. Poate unii, cînd au înãltat paharul la miez de noapte au avut un gînd mic si firav: unde o fi oare Doamna noastra?
Oricum, nu cred… cã i s-a rostit numele.
***
Sclipeste zãpada. Lumina neoanelor. Filigranul nefiresc de negru si de clar al crengilor. Înãltimea noptii invadatã de zori. Stele — lucind ochi de mort. Fumez. Mã gîndesc aiurea. Apar imagini, dispar imagini. Flux, reflux. Aud pasi moi. Întorc capul: bunã dimineata, Doamnã…, ce mai faceti? bine, bine si trece. Mai departe, tot mai departe. Închid ochii – si îi redeschid. Nimeni.  Blocul ei, acolo, la colt de strada… Un taxi galben si sforaind incet, trece fantomatic…
***
Privesc înspre fereastra ei. Lumina. Gãlbuie. Oscilantã. Lumina…
Nu, înfrigurarea mea nu lasã urme în zãpadã.
Îmi spun: n-ar fi drept, n-ar fi drept, de ce abia acum, Doamnã? Cu ce ti-am gresit noi?
***
În fata usii. Sun: tîrrr… Tãcere. Bat cu pumnul. Degeaba. Cu umãrul. Izbesc. Apoi cu piciorul. Cît pot de tare. Usa se loveste de perete. Întuneric. Aprind lumina din hol. Palmele îmi sînt umede. Îmi tin respiratia. Nici un zgomot.
Usa bucãtãriei. Întredeschisã. O dau la o parte. Apãs pe comutator. Mã opresc pentru o clipã. De ce nu intru în camerã? Mi s-au uscat buzele. Inspectez rapid bucãtãria. Curãtenie de spital. Pe aragaz un ibric si o tigaie. Goale. Spãlate. Deschid frigiderul. Gol. Si scos din prizã. Cãmara. Într-o lãditã, o ceapã. În rest o cratitã. Ca si nouã. Si un cos pentru pîine. Înauntru, cîteva firimituri.
Trebuie sã intru în camerã.
Dar mã asez pe scaun. Si spaima… calcãt de copitele noianelor ei.
Camera. Închid lumina pe hol si în bucãtãrie. Nici o razã nu rãzbate de sub usã si nici prin gaura cheii. 
Dintr-o datã dorinta sã fug. Sa fug cit mai repede. De ce-am intrat? Politia, violare de domiciliu… În ce m-am bãgat, în ce m-am bãgat…
Închid ochii. Si întind mîna. Tremur. Deschid usa camerei. Întuneric. Tãcere.
Rãsuflarea mea. În prag de sufocare.
Aprind lumina.
Doamna… pe canapea. Acoperitã cu o pãturã. În chihilimbarul ochilor pupile dilatate. 
Felina agonizind în noapte … Mã doare pe dinlãuntru. Tare mã mai doare. Doamna, Doamna ce durere…
I se miscã buzele. Încearcã sã-mi zîmbeascã.
Abia desfãsurat evantaiul degetelor ei. Descãrnate.
Totusi… E vie.
Mi se înmoaie genunchii. Mã asez încet în fotoliul de lîngã mine. Privesc în jur.
Doar biblioteca, doar citeva carti… fotoliul pe care stau, canapeaua si pick-up-ul invechit… si discurile prafuite…
Si încremenesc: tavanul, peretii, podeaua pe lîngã covor…
Fotografii. Fotografii cu doar trei personaje: Doamna, un copil si un barbat… Atit. Un univers impietrit in fotografii. Fotografii alb-negru sau sepia… Un univers impietrit in fotografii… 
Aud rîsul. Curat si atît de stins. Se vãlureste încet tãcerea.
Îmi spune Doamna, pierdut in catifea aud glasul ei:
…lasã, lasã, e bine, acum te rog frumos sã iesi sã uiti… m-ai tulburat, tare m-ai mai tulburat… mi-ai tulburat dorul, mi-ai inspaimintat visul… hai, multumesc, iesi, du-te, te rog…
… de ce Doamnã? mi se sugruma vocea,  de ce? de ce Doamna?!
… îti multumesc cã ai venit, noi doi, noi ne-am mai întîlnit, nu-i asa? acum, e prea tirziu, e mult prea tirziu…, hai,  pleacã te rog, ei, hai, du-te odatã…
Nu stiu ce sa fac… Imi vine sa tip, sa urlu, sa pling… nu stiu ce sa fac…
Da! trebuie sa o iau de aici pe Doamna mea, Doamna noastra.
Da, trebuie sa o iau de aici din universul asta impietrit…
Da, trebuie… din universul asta impietrit…
Ma apropii de ea, de Doamna noastra si…
Si, o sarut incet, incet… pe frunte, pe ochi, pe buze…
Încearcã sã mi se împotriveascã. Ca si cum m-ar mîngîia.
O înfãsor in patura moale, moale…
O iau în brate.  Pe Doamna mea. Doamna noastra.
Nu mai are greutate lumeascã.
O voi salva.
Da, trebuie… din universul asta impietrit…
***
Ninge domol.
Oamenii se uitã la mine. Ca la un nebun.
Cãci eu rîd si nu reusesc sã le spun nimic…
Dar in bratele mele DOAMNA zimbeste fulgilor si oamenilor…
Totul s-a despietrit…
***
(Fragment din romanul “BOLERO pentru ANNA-MARIA sau Amintiri dintr-o Puscarie Americana”/ Copyright © 2008 by Leonard Oprea./ All rights reserved.
No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author.
This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents either are the product of the author’s imagination or are used fictitiously, and any resemblance to any actual persons, living or dead, events, or locales is entirely coincidental.)

 

Anunțuri

Responses

  1. […] leonard oprea INGERUL DIN PADUREA IMPIETRITA ( dedicat singurei Doamne a inimii noastre – un inger… ) *** Copyright © 2008 by Leonard Oprea./All rights reserved./No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author. /This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents either are the product of the author’s imagination or are used fictitiously, and any resemblance to any actual persons, living or dead, events, or locales is entirely coincidental. *** Motto: “… cel care nu si-a pierdut viata – pentru a trai viata, cel care traieste in Padurea Impietrita a vietii fiind doar o viata – acela nu poate fi mintuit, caci s-a nascut strain de Domnul si de Iubire…”  (Theophil Magus) *** Devenise un fel de spectru. Ne bintuia existenta asemeni unui spectru. Ne obseda – precum un spectru al vietii pierdute-visate odata… *** Usoarã ca o naframa roasã, strãvezie si exact asa, zilele trecute apãruse cînd, întinzîndu-i mîna, un licean o ajutase sã urce în autobuz. Fantasmã avînd o anume mîndrie a stranietãtii si ororii pe care le împrãstia în jur: ceatã destrãmatã, moale si caldã, cadavericã doar prin inefabilul continutului ei — amestec de renuntare si tristete tragic, crud si totusi, neasteptat de blînd. Ochii? nu stiu…, ne mãrturisea chiar ea… ori de cîte ori se întreba în oglindã, asa ne cuvinta. Ochii… douã picãturi de chihlimbar smulse din mãtãniile unei suferinte ascunsã si mîngîiatã numai de pustnicul ei suflet. Si imobilizate în mierea întunecatã, lucind ciudat în soare: pupilele îi erau întotdeauna dilatate — felinã care vede perfect în noaptea unei vieti refuzatã celorlalti întru cunoatere. Un fel de spectru… Cititi intreaga proza urmind acest link https://magultheophil.wordpress.com/2011/01/12/leonard-oprea-ingerul-din-padurea-impietrita/ […]

    Apreciază

  2. […] leonard oprea INGERUL DIN PADUREA IMPIETRITA (magultheophil.wordpress.com) […]

    Apreciază

  3. […] leonard oprea INGERUL DIN PADUREA IMPIETRITA (magultheophil.wordpress.com) […]

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: