Publicat de: leonard oprea | 27 Decembrie 2010

leonard oprea 2 ‘RESPIRATII’ despre MIZERIA UMANA – IISUS CHRISTOS si NIETZSCHE


  

leonard oprea

2 ‘RESPIRATII’ despre MIZERIA UMANA – IISUS CHRISTOS si NIETZSCHE

(dedicate agnosticului Valeriu Gherghel)

***

Motto:

… tot ceea ce ne face diferiti unii fata de ceilalti este faptul irecuzabil ca Dumnezeu este Unul si Acelasi, ieri, astazi si miine – un continuu prezent, asadar: fara trecut si viitor; desigur, Ne-uman, deci dincolo de intelegerea noastra, fara nici o asemanare cu nici unul dintre noi si… totusi:

Iisus Christos… si, astfel, Credinta in Miracolul Divin… Miracolul Crestin…”

(Theophil Magus)

***

Copyright © 2010 by Leonard Oprea.

All rights reserved. No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval

system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying,

recording, or otherwise, without written permission from the author.

***

UBERMENSCH: „CEZAR CHRISTOS“

sau Nietzsche şi Iisus Christos

 

Nietzsche îşi definea supra-omul (Ubermensch) ca fiind: „un Cezar roman cu suflet de Christos“ (Voinţa de Putere, secţiunea 983).

Splendidă metaforă, reflectînd din imaginea nietzscheană despre Iisus Christos, admirat de Nietzsche ca un exemplar candidat la condiţia de supra-om (în „Anti-Christ“, unde, de altfel, Nietzsche produce acerba, supra-romantica sa critică la adresa Creştinismului).

Trebuie însă a ne aminti şi spusa lui Iisus Christos: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.“ (Marcu, 12/ 17).

Dincolo de povestea propriu-zisă, adică dincolo de încer­carea la care L-au supus fariseii şi irodianii, în fapt, prin aceste cuvinte Iisus definea simplu şi profund echilibrul uman ideal al coexistenţei vieţii lumeşti cu cea spirituală.

Ori, un astfel de echilibru este declarat şi de Nietzsche ca fiind cel al supra-omului său: „un Cezar roman cu suflet de Christos“.

Aşadar, două definiţii ale supra-omului:

Prima – cea dată de Iisus Christos (singurul om, Fiul Omului care a trăit întru toate cele şi în mod absolut paradigmatic, adică supra-omeneşte, aceasta definiţie căci, în fond, El era Epifania, singura epifanie a lui Dumnezeu, iar asta recunoaşte şi Nietzsche scriind: „…cu suflet de Christos“ altfel, ar fi scris: „…cu suflet de Iisus“).

Iar a doua definiţie este încercarea dramatică a lui Nietzsche de a crea un „Cezar Christos“ (adică o incredibilă şi, practic, imposibilă sinteză a două modele pe care el însuşi le considerase mai întîi de ne-unit, după cum a observat şi Karl Jaspers).

În opinia mea de scriitor, în mod evident, prin interpretarea sa dată cuvintelor lui Iisus Christos (Marcu, 12/ 17) şi prin argumentele ce au constituit „cetatea inexpugnabilă“ a acestei interpretări, Nietzsche a încercat dramatic/ romantic să impună lumii propriul său portret al lui Iisus Christos.

O lume alienată de super-starurile omenirii Secolului XIX – Ştiinţa şi Tehnica, a căror ţintă supremă era – şi încă mai este – desacralizarea oricărei culturi, secularizarea oricărei religii etc., pe scurt, des-divinizarea omului.

Altfel, cum am subliniat într-un eseu publicat mai demult (vol. III al „Trilogiei lui Theophil Magus“), Nietzsche a scris în oglindă.

Deci, de fapt, Nietzsche striga imperios:

Regăsiţi-L pe Dumnezeu!“

Lui Nietzsche i se potriveşte perfect:

Tu nu M-ai fi căutat, dacă nu M-ai fi găsit deja!“, formulare (ce nu-mi aparţine!) care notează simplu, coerent şi imparabil, a omului nevoie imemorială de Dumnezeu.

***

Un Cezar roman cu suflet de Christos“ este viziunea nietzscheană, germanică şi post-romantică despre Iisus Christos.

Este, repet şi subliniez, încercarea dramatică a lui Nietzsche de a imagina un „Cezar Christos“.

***

Friedrich Wilhelm Nietzsche a fost şi va rămîne un mare poet german. Inconfundabil, de neuitat. Un genial profet post-romantic.

 Fără Iisus Christos însă, Friedrich Wilhelm Nietzsche ar fi fost lipsit de subiect şi predicat filosofic.

… ninsoarea – alb, alb…/

… moartea alba, alba… alb…/

Christos zimbeste…”

***

NIETZSCHE – sau… IST GOTT TOT?

Motto:

Omul începe să existe prin Credinţă.“

( Soren Kierkegaard )

Dragă cititorule,

Nu uita, te rog mult: rugăciunea ţine lumea.

Nu uita, Nietzsche a scris în oglindă.

***

Voltaire scria: „Si Dieu n’existait pas, il faudrait L’inventer!“

Nu am pretenţia de a mă considera, repet, decît ceea ce şi cine sunt – un om, un creştin, un scriitor care îşi asumă conştient riscul de a privi şi a asculta atent, de a simţi sincer şi a înţelege cît de cît obiectiv lumea în care trăieşte, pentru ca, pînă la urmă, să-şi asume în mod responsabil celălalt risc: acela de a împărtăşi cugetările (concluziile) sale unei lumi aflate în prag de nou mileniu, Mileniul III, al cărui orizont uman, vrem nu vrem, nu e prea senin …

Şi privind la cer a suspinat şi a zis lui: Eph’phatha, ceea ce înseamnă Deschide-te! Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea desluşit.“ (Marcu, 7/ 34)

Pe scurt, cam acesta e rostul acestui eseu.

Şi îmi doresc cu inima curată să fie şi rostul lecturii tale, cititorule.

***

Dumnezeu este Cel care este (Vechiul Testament, Exodul, 3/ 14) – dar pentru om El a fost, este şi va rămîne pururea dorinţa/ necesitatea unică şi continuă şi nesfîrşită şi absolută de (a fi întru) Dumnezeu.

***

Am scris toate acestea de mai jos, ca un scriitor care l-a citit totuşi pe Friedrich Nietzsche, dar nu complet şi nu pentru a-şi adînci sau întregi lecturile filosofice.

Le-am scris mai ales pentru a atrage atenţia unui discipol nietzschean că nu tot ce zboară se mănîncă şi că nu întotdeauna poezia este filosofie şi morală.

Aceste rînduri nu sunt decît simple şi, cred eu, de bun simţ păreri asupra unor scrieri, teorii şi uneori chiar convingeri ale celui care identificîndu-se cu Zarathustra a fost supranumit, practic simultan, „filosoful filosofilor“ şi, „filosoful nefilosofilor“.

Dacă am greşit, îmi asum răspunderea.

Dar nu-mi schimb Credinţa.

***

Iată cele şapte înţelegeri ale mele despre un mare poet şi un mare romantic al veacului trecut:

***

Prima înţelegere:

Îmbrăţişîndu-l pe Nietzsche, poţi striga şi tu, discipol al lui Nietzsche, cu toată convingerea ta, „Gott ist tot!“?

Aşadar, Nietzsche strigă răspicat: „Gott ist tot!“

Eu îndrăznesc astfel:

Nietzsche a fost martorul morţii lui Dumnezeu.

Deci Nietzsche L-a cunoscut pe Dumnezeu.

Deci Nietzsche a trebuit să accepte lumea ca fiind a lui Dumnezeu, ca fiind Dumnezeu.

Deci Nietzsche nu putea fi martorul morţii lui Dumnezeu.

Nietzsche Îl respinge pe Dumnezeu considerîndu-L intan­gibil, invizibil, inexplicabil etc. – finalmente inexistent!

Nietzsche consideră lumea ca Univers de sine stătător, auto-creat şi posibil de cunoscut, dar în acelaşi timp, totuşi, imposibil de explicat prin logica umană şi („voinţa de putere“, spune el, împlineşte mai degrabă aspiraţiile inimii, decît dictatele raţiunii), practic imposibil de definit (pînă aici recunoaştem însă chiar „imaginea biblică“ a lui Dumnezeu, nu?) şi, în sfîrşit, repetabilă în sine la infinit.

Aşadar, o lume „dintotdeauna“ fără Dumnezeu…

Deci, Nietzsche îşi neagă tacit şi implicit: „Gott ist tot!“ fiindcă, în germană şi nu numai, aceasta este o constatare care ţine de prezentul imediat şi…, atenţie, în eterna reîntoarcere într-o lume „continuu“ şi „infinit“ fără Dumnezeu, nu mai poţi face această constatare – căci n-ai ştiut nimic despre Dumnezeu.

Nietzsche a fost şi se consideră înainte de orice altă caracte­rizare un poet-profet. Nietzsche a scris poemul Aşa grăit-a Zarathustra (care în varianta creştină este Cartea lui Iov din Vechiul Testament).

Nietzsche a folosit metafora total iconoclastă „Gott ist tot!“ (pînă la urmă un simplu oximoron) – fără „fasoane“ spus – fiindcă altfel nu putea să-şi definească sieşi acea condiţie umană specifică secolului XIX, contemporan lui, secolul descoperirilor ştiinţifice, secolul scientismului în carne şi oase, condiţie care alimentează perfect „voinţa de putere“.

Deci Nietzsche a scris în oglindă.

Deci Nietzsche strigă: Regăsiţi-L pe Dumnezeu!

Pot afirma, în concluzie, că lui Nietzsche i se potriveşte perfect: „Tu nu M-ai fi căutat, dacă nu M-ai fi găsit deja!“, formu­lare ce notează simplu, coerent şi imparabil, nevoia imemorială de Dumnezeu a omului.

Mitul „morţii“ şi „reînvierii“ lui Dumnezeu este milenar şi veşnic. Nu este nici descoperirea lui Nietzsche şi cu atît mai puţin a lumii moderne.

(Iar Mircea Eliade remarcă în mod exemplar acest adevăr.)

***

A doua înţelegere:

De ce crezi tu că doar lui Nietzsche îi aparţine Adevărul? De ce crezi tu că dintre toţi oamenii care pot oricînd sta alături de el, egali cu el întru valoarea creaţiei lor – şi ca poeţi/ scriitori, şi ca moralişti, şi ca filosofi (alege tu cîteva nume chiar contemporane cu Nietzsche), doar el este „profetul“?

Fiecare creator adevărat a avut şi va avea (nu neapărat public sau vizibil în opera sa) dialogul său cu Dumnezeu. Iar dacă acest dialog nu va cuprinde şi revolta şi îndoiala şi chinul de a fi om, şi iubirea şi ura şi iertarea şi dorinţa şi bucuria de fi întru Dumnezeu una cu Domnul, atunci nu mai există dialog (drept condiţie sine qua non de fiinţare reală a spiritului). Iar autenticitatea şi valoarea universală a creatorului respectiv nu este, ori, dacă a fost cumva, dispare sau se transformă cu totul într-o jalnică laudă, ori o jalnică lamentaţie, ori pur şi simplu în… nimic-prin-cuvinte.

Aşadar, Nietzsche nu este decît unul dintre aceşti creatori autentici, una dintre valorile universale ale omenirii. În mod logic, Dumnezeu nu este negat.

Consecinţa logică elementară este Nietzsche nu este posesorul unic al Adevărului.

El însuşi scrie: „Viaţa nu este un argument. Printre condiţiile vieţii s-ar putea să se enumere şi eroarea.“ Şi tot Nietzsche: „Cum trebuie să înţelegem o teorie cînd ea pune în discuţie însăşi structura înţelegerii noastre? Iar cînd am izbutit s-o înţelegem, în proprii noştri termeni, ar urma în mod automat că am înţeles-o greşit, de vreme ce proprii noştri termeni sunt greşiţi.“

Moise a fost tare curios să ştie cine sau ce este Dumnezeu. Şi L-a întrebat direct. Dumnezeu i-a răspuns simplu: „Eu sunt Cel ce sunt.“ (Vechiul Testament, Exodul, 3/ 14)

Există vreo eroare sau vreo teorie în acest răspuns?

***

A treia înţelegere:

Tu, discipolule, dacă ar fi să fii sincer cît poţi tu de mult cu tine însuţi, consideri că îl poţi înţelege şi alege pe Nietzsche maestrul tău, dacă tu însuţi nu ai citit nici măcar o dată, eliberat de orice prejudecată, Vechiul Testament (măcar Pentateuh-ul) şi, desigur, cele 4 Evanghelii?

(Nietzsche a învăţat / studiat la „Schulpforta“, celebra şcoală înfiinţată în vremea Reformei şi funcţionînd într-o veche mănăstire a Ordinului Cistercian… Într-un anume fel, cazul său este destul de mult asemănător cu acela al lui James Joyce.)

Fiindcă e de domeniul evidenţei cu majuscule că nimic altceva nu constituie subiectul şi nucleul speculaţiilor şi teoriilor nietzscheene, decît Biblia şi dogma creştină, în special dogma creştină, fie ea ortodoxă, catolică sau reformată.

***

A patra înţelegere:

Tu, discipolule, poţi confunda conceptul de mişcare cu automobilul sau avionul sau mersul pe jos?

În acelaşi fel cred că NU trebuie făcuta confuzia (regretabilă) dintre creştinătate şi creştinism, dintre instituţia bisericească şi idee/ concept/ principiu divin creator unic, deci, Logosul Întrupat întru Iisus Christos.

Prin şi întru unica Epifanie, deci Iisus Christos, realitatea christică a născut creştinismul.

Realitatea umană, adică omul şi înţelegerea sa, a „manu­facturat“ creştinătatea.

Creştinătatea se defineşte prin Biserică. Iar Biserica are trei trepte: cea mai de jos – instituţia bisericească, a doua – Biserica este Templul, a treia, cea mai înaltă – Biserica este Comuniunea cu Iisus Christos întru Tatăl-Dumnezeul Unul, întru şi prin Sfîntul Duh.

Iniţial, imediat după Iisus Christos, Biserica a fost definită doar ca „ekklesia“ (din grecescul „adunare“, a celor chemaţi din afară, când cetăţenii se strângeau într-un anumit loc să discute treburile statului) sau Adunarea lui Dumnezeu.

Ulterior s-a produs etajarea/ separaţia amintită mai sus, în mod clar şi definitiv după Marea Schismă din 1054. Se pare că, momentan, tendinţa creştinătăţii este de a se reduce doar la prima treaptă a Bisericii. În acest punct Nietzsche a fost într-adevăr profet. Deci Nietzsche atacă şi respinge doar creştinătatea. Dar nici pe aceasta în totalitatea ei, ci numai acea formă (a ei) instituţionalizată care validează perfect homo homini lupus.

Spun asta doar în cîteva cuvinte simple, deoarece nu-l „cunosc“ în amănunt pe Nietzsche, dar nici nu pot să accept că radicalismul/ iconoclasmul său era/ este de tip fascist/ nazist.

În momentul în care tu, discipolule, susţii contrariul, înseamnă că Nietzsche neagă valorile imense şi ca număr şi ca însemnătate ale creştinătăţii întru christicul homo res sacra homini. Şi se neagă pe sine însuşi, fiind el însuşi un produs de cea mai nobilă calitate al civilizaţiei şi culturii creştine.

***

A cincea înţelegere:

Dacă Evangheliile au produs mentalitate şi reacţii sociale de „sclavi“, de turmă (prin promovarea constantă a principiului – fals – egalitarismului, „cotat“ de filosof ca genuin creştin) precum spui tu că argumentează Nietzsche, vin şi te întreb simplu:

Ce fel de mentalitate au produs civilizaţiile anterioare creştinismului care au avut destule revolte ale sclavilor „egalita­rişti“ şi amintesc doar pe aceea binecunoscută, a scalvului-gladiator Spartacus?

Sau surghiunirea şi masacrarea şi crucificarea publică a primelor sute şi mii de creştini, cu acordul entuziast al turmei „egalitariste“ romane care umplea pînă la refuz circurile… ce fel de mentalitate au produs?

Poţi cerceta însă şi istoria celorlalte imperii pre-romane şi vei cunoaşte…

Dar, mai bine, uite – „cazurile“ de după Iisus Christos, acele ideologii (şi societăţi) profund anti-creştine: fascismul italian şi nazismul lui Hitler. Apoi, Marx, Lenin, Stalin, Mao, Castro, Ceauşescu, khmerii roşii, dictaturile sud-americane, dictaturile islamice şi terorismul Islamic actual – toate aceste monstruozităţi ce fel de mentalitate reprezintă oare – cumva una superioară celei creştine, fiind o mentalitate a crimei, a holocaustului, a genocidului?

Ce crezi, toate aceste orori au produs cumva acea mentalitate „salvatoare“, ne/anti/-egalitaristă încarnată, machiată, costuma­tă în macho-ul elitist pe care foarte uşor şi înşelător, extrem de păgubitor eşti tentat să-l citeşti/ vezi/ imaginezi imediat citind pătimaş opera lui Nietzsche?

Atenţie mare: aşa s-a ajuns ca der Übermensch (supraomul) nietzschean să devină (aiurea?) simbol nazist.

Atenţie, te rog, căci, totuşi, Nietzsche a fost, în definitiv, altceva decît o îmbîrligată şi oribilă zvastică hitleriană.

Suntem egali în faţa lui Dumnezeu, doar astfel:

toţi suntem oameni – creaţia Lui;

toţi suntem copiii Lui;

toţi suntem supuşi greşelii;

toţi avem dreptul la prezumţia de nevinovăţie.

Atît! Nimic altcumva şi nimic mai mult!

Iar maestrul tău ştia acest lucru prea bine. Citeşte cu inima frumoasa şi adînca lui confesiune: „Nietzsche contra Wagner“.

Desigur, nimeni nu neagă monstruozităţile „avortate vii“ de creştinătatea instituţionalizată, în numele lui Iisus Christos – cruciadele, Conchistadura, prea multe, destule pogromuri împotriva evreilor… şi altele, multe. Dar oare, numai creştinii sunt autorii acestora? Chiar aşa să fie?!

Dar chiar şi aşa, au fost aceste istorii însîngerate şi anti-creştine rezultatul „genuinului“ principiu evanghelic al egalităţii şi supunerii necondiţionate… cum spui tu, comentat/ acuzat de Nietzsche?! Însă de ce am vedea paiul din ochiul celuilalt, cînd bîrna din ochiul nostru…. Nu e bine să te grăbeşti să arunci piatra, primul… (bine ne mai povăţuieşte Domnul în ambele cazuri, nu?)

***

A şasea înţelegere:

Te întreb:

Când a eliberat India prin non-violenţă (satyagraha) Mahatma Gandhi a fost:

1) ideatic un adept al lui Iisus Christos (Domnul a refuzat să se alăture zeloţilor, iar Iuda Iscariotul se pare că a fost adept al zeloţilor… terorişti prin excelenţă)?

2 ) a aplicat în mod „inconştient“ şi sui generis conceptul nietzschean al „voinţei de putere“?

3) sau pur şi simplu a manipulat inteligent şi ne-egalitarist imensa „turmă“ a Indiei?

Mă întreb cum ar fi reacţionat Nietzsche în faţa acestui exem­plu paradigmatic, Mahatma Gandhi, aflat în opoziţie dia­me­trală şi ireconciliabilă cu teoriile sale despre om, lume, creş­ti­nism şi Dumnezeu, aşa cum tu le-ai înţeles şi al căror iubitor eşti?

***

A şaptea înţelegere:

De câte ori în viaţa ta ai rostit „Tatăl Nostru“ încercînd să conştientizezi pînă în amănuntul ultim fiecare cuvînt şi semni­ficaţia pe părţi a rugăciunii unice (e singura pe care Domnul nostru Iisus Christos consideră că trebuie rostită către Dumnezeu! şi în singurătate deplină!), pentru a cuprinde cu mintea şi inima întregul ei – revelaţia ce o conţine?

Şi a înţelege ce înseamnă de fapt veşnica reîntoarcere.

Te asigur că Nietzsche a rostit-o aşa pe patul de moarte (verifică şi vei vedea…).

Nu uita, te rog mult: rugăciunea ţine lumea.

Nu uita, Nietzsche a scris în oglindă.

Aşadar, încă o dată:

Nu am pretenţia de a mă considera, repet, decît ceea ce şi cine sunt – un om, un creştin, un scriitor care îşi asumă conştient riscul de a privi şi a asculta atent, de a simţi sincer şi a înţelege cît de cît obiectiv lumea în care trăieşte, pentru ca, pînă la urmă, să-şi asume în mod responsabil celălalt risc: acela de a împărtăşi cugetările (concluziile) sale unei lumi aflată în prag de nou mileniu, Mileniul III, al cărui orizont uman, vrem nu vrem, nu e prea senin…

Şi privind la cer a suspinat şi a zis lui: Eph’phatha, ceea ce înseamnă Deschide-te!. Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat şi vorbea desluşit.“ (Marcu, 7/34)

Pe scurt, cam acesta e rostul acestui eseu.

Şi îmi doresc cu inima curată să fie şi rostul lecturii tale, cititorule.

… norii grei de nea…/

…soare palid si abur…/

…ajun de Craciun…”

***

(Theophil Magus – living in America/Leonard Oprea created the Breathing, an original type of essay in Romanian and world literature.The Breathing is a short, simple yet profound meditation on human condition, a meditation ended by a haiku. But – this haiku does not finish the meditation. In fact, it re-opens this reflection to new questions and responses on human destiny. There are 100 Breathings in Leonard Oprea’s work „Theophil Magus – Confessions 2004 – 2006”, ed. „Universal Dalsi”, 2007, Romania)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: