Publicat de: leonard oprea | 24 Decembrie 2010

leonard oprea THE ROSE OF OUR HAPPINESS or THE AMERICAN DREAM / TRANDAFIRUL FERICIRII NOASTRE sau VISUL AMERICAN


 

leonard oprea

THE ROSE OF OUR HAPPINESS or THE AMERICAN DREAM

(A comic-absurd Breathing about the American family, dedicated to my family)

TRANDAFIRUL FERICIRII NOASTRE sau VISUL AMERICAN

(O Respiratie comic-absurda despre familia americana, dedicata familei mele)

***

Motto:

… if exist somebody who believes in the American Dream, that one will be NEVER – I…”

… daca exista cineva care crede in Visul American, acela NU voi fi NICIODATA – eu…”

(Theophil Magus)

***

THE ROSE OF OUR HAPPINESS or THE AMERICAN DREAM

Our American was born like all babies are born. His father saw him a few days later and exclaimed: ‘Ah!’.

Then he slapped his hips lightly and said: ‘Ah’.

Our American grew up with full maternal, paternal, and social attention. A normal child, then.

And welcomed. Benefiting from a sufficient amount of determination, like a child whose education had been serious and un-exaggerated, Our American’s life ran un-abruptly, unswerving, and uneventful, on an almost ideal slanted plane, through all forms of education from the primary school to the college for productive engineers, so that by the end of his childhood-adolescence-youth, he had become an indispensable member of society. A normal citizen, then. And all who knew him closely or remotely could only say: ‘O, how wonderful!’

On their death bed, his parents whispered in agony and with tenderness, the perfumed air vibrating with their parental satisfaction: ‘Our American…’ Their daughter-in-law caressed her be loved Our American with her bland, slightly opaque look at each of their demises. And she kissed him, wept as expected, then moderately blew her nose.

Quidam, that was the name of Our American, was thirty-eight when his first child was born, whom, quite naturally, he named Quidam. A child who could only be good, and deserving of his parents’ adoration, Quidam was. But the child was slightly different from the other children, for it was a boy-girl. Nevertheless, despite his father’s moderate meditation, the conclusion was: we, his parents, know that this is nobody’s fault, and even if we are to suffer all our lives, our sufferance should be without futile exaggerations, as expected. Quidam junior was raised like a normal boy-girl. And having earned a degree in economy, he-she became an excellent accountant. But before that:

Once, in the midst of Quidam junior’s puberty, after Quidam and his wife had had the expected amount of wine, they agreed that they are among the few citizens to have a boy and a girl at the same time. All night they repeated those fine words and from then on, their peace of mind was indestructible. And Quidam had another child, a girl-boy. Although his peace of mind was indestructible, Quidam shed a tear. But nature decreed that Quidam shed more tears, containing his normal feelings of normal happiness, for this child only lived ten months. The parents incinerated the small body. They placed the small amount of ashes in an aluminum urn, which they set in their window case, quite naturally, between a China ballerina and a China dog.

Quidam and his family lived in a modern social environment, a productive city. The wealth resulted from the industriousness of the inhabitants meant ideal conditions for a long normal life. Quidam’s townsmen lived an absolutely balanced life. They were friendly within the bounds of common sense. They always greeted one another in the street. They only loved animals that yielded fur, feathers, food, fertilizers, soap. They mixed business with pleasure. They never engaged in futile conversation or action. And they always greeted one another in the street.

One day, happily returned from work, as he always did, having finished his lunch and satisfied as always by his wife’s wisdom in designing the menu, Quidam entered Quidam junior’s room. And he felt just like a balloon ready to blow up. He looked around in amazement. Then he gently stroked Quidam junior’s head, who was peacefully asleep. Again he looked around in amazement. And he felt just like a balloon ready to blow up. ‘Well’, he whispered careful not to disturb his offspring. Then he went for a walk. In the city park where he again felt abnormally attacked, that is, just like a balloon ready to blow up. That night, sleeping in his bed, he tossed slightly.

Years passed. Quidam had long forgotten all about it. But one day, as he came into his room, he felt just like a balloon ready to blow up. He immediately summoned his wife and told her what he was experiencing. She pondered for a couple of seconds and replied firmly: ‘You’re bloated.’ And he went: ‘Oh, I must be constipated’. Quidam junior who was in the room added: ‘Let’s find an adequate tea’. For three days Quidam only drank tea and ate toast. He lost weight, true, but he declared he felt excellent. ‘It’s only normal, dear’, his wife said.

Five more years passed since the horrible sensation in Quidam’s moderately built torso. Time and a normal life pour concrete over unusual sensations. Quidam had once again forgotten all about it.

One perfectly normal day (meanwhile Quidam junior had married, as was to be expected of any normal boy-girl), while visiting the young couple and discussing the necessity of normal life all over the world, Quidam realized with abnormal surprise that his fingers were clenched on the arm of his armchair. His cheeks were all flushed, and he felt his ears slightly flutter. He stammered faintly, then all of a sudden he said: ‘…ba-balloon ready to-to blow up’.

Quidam junior didn’t quite understand, but he nodded and confirmed: ‘Yes, yes, an obsolete world’.

Quidam looked around.

The following day, at work, Quidam looked around. The third day, in the park, Quidam looked around. Out in the street, Quidam had started to look around. In his dreams, Quidam was looking around.

Then, one perfectly normal day someone asked him:

Why are you looking so afraid around you?’

Do you think so’, Quidam replied. ‘My eyes may be inflamed.’

The flu?’

I don’t really know’, Quidam mumbled, ‘but I’ll make sure it won’t happen again and I’ll be on the look-out for the flu.’

And the following days he started to look normal again.

Seven years later, one perfectly normal day, Quidam, like any other citizens, was dying. Quidam junior could barely hear his father wheeze: ‘a ba-balloon just a-bout…’, and the rest he couldn’t make out. Then there was silence.

Our American had exploded.

… the Christmas Eve now…/

sunny day, emptiness, death…/

oh, Christ, you…were born?…”

***

TRANDAFIRUL FERICIRII NOASTRE sau VISUL AMERICAN

Americanul nostru s a născut aşa cum se nasc toţi copiii. Cînd l a văzut, la cîteva zile după naştere, tatăl a exclamat: ‘Ah!’ Pe urmă şi a bătut uşor coapsele cu palma şi a spus:‘Ah’. Americanul nostru a crescut bucurîndu se de atenţia maternă, paternă şi socială absolut necesară. Deci, normală. Astfel, a avut şansa reală de a se dezvolta ca un copil normal. Aşadar, binevenit. Avînd cantitatea suficientă de voinţă a copilului educat cu seriozitate şi fără exagerări, Americanul nostru a parcurs ca pe un drum nesinuos, neabrupt şi nebolovănos, plan înclinat aproape ideal, toate formele de învăţămînt începînd cu şcoala primară şi sfîrşind cu facultatea de ingineri productivi, devenind la încheierea copi­lăriei­ adolescenţei tinereţii lui un om indispensabil societăţii. Deci, un cetăţean normal. Şi cine îl cunoş­tea fie superficial, fie mai îndeaproape, nu reuşea să spună decît: ‘ei, da!’

Înainte de a închide ochii pe vecie, părinţii lui, agonizînd, au şoptit cu tandreţe făcînd să vibreze aerul parfumat cu mulţumirea lor părintească: ‘Americanul nostru…’ Iar nora lor, la fiecare stingere, şi a soacrei mamă şi a tatălui socru, îl mîngîia cu privi­rea i blajină, puţin opacă, pe iubitul ei, Americanul nostru. Căci, atît se puteau mişca buzele livide în clipele de pieire normală, tot numele cumsecadelui cetăţean şi soţ fusese pronunţat. Atunci ea l a sărutat, a plîns cuviincios, apoi şi a suflat moderat nasul.

Quidam, asa se numea Americanul nostru, împlinise treizeci şi opt de ani cînd i s a născut primul copil pe care, cît se poate de firesc, l a botezat tot Quidam. Un copil care nu avea cum să fie altfel decît bun, merita cu prisosinţă să fie alintat, Quidam. Copilul era totuşi deosebit faţă de ceilalţi fiind băiat fată. Cu toate acestea, în urma meditaţiilor moderate ale tatălui său, s a ivit con­cluzia: noi, părinţii lui, ştim că vinovat nu e nimeni şi chiar dacă vom suferi întreaga viaţă, vom suferi fără exagerări inutile, aşa cum se cade. Quidam junior a fost crescut ca un băiat fată normal. Şi, în urma absolvirii unei facultăţi cu profil economic, a devenit un excelent contabil. Dar, pînă atunci:

Odată, Quidam junior era în plină pubertate, cînd Quidam şi soţia lui, după ce băuseră puţin vin, atît cît trebuia, au convenit că sînt printre rarii cetăţeni care au un băiat şi o fată deodată. Toată seara aceea au repetat aceste vorbe şi începînd din acel moment liniştea lor sufletească a fost indestructibilă. Şi Quidam a mai avut un copil, o fată băiat. Deşi liniştea sufle­tească îi era indestructibilă, Quidam a vărsat o mică lacrimă. Dar natura a dispus: Quidam a vărsat mai multe lacrimi mici înăbuşindu şi normal totuşi feri­cirea normală, căci acest copil n a trăit decît zece luni. Părinţii au incinerat măruntul trup. Au pus grămăjoara de scrum într o cupă de aluminiu pe care au aşezat o în vitrină, în mod firesc, între o balerină şi un căţel din porţelan.

Quidam şi familia sa vieţuiau într un ansamblu social modern, un oraş productiv. Îmbelşugarea născută din hărnicia în muncă a locuitorilor oferea condiţii ideale pentru o lungă viaţă normală. Concetăţenii lui Quidam ştiau să trăiască într o cumpătare absolută. Erau prietenoşi, dar în limitele bunului simţ. Întot­deauna se salutau pe stradă. Iubeau numai animalele donatoare de blană, pene, hrană, îngrăşăminte, săpun. Îmbinau utilul cu plăcutul. Niciodată nu vorbeau sau acţionau inutil. Şi întotdeauna se salutau pe stradă.

Într o bună zi, reîntors vesel de la muncă, mereu aşa se întorcea acasă, după ce şi a terminat prînzul, satisfăcut de înţelepciunea cu care soţia îi alcătuia mereu meniul, Quidam a intrat în camera lui Quidam junior. Şi s a simţit ca un balon gata să explodeze. S a uitat mirat în jurul lui. Apoi a mîngîiat creştetul lui Quidam junior, care dormea liniştit. Iar s a uitat mirat în jur. Şi s a simţit ca un balon gata să explo­deze. Ei, a şoptit el, atent să nu şi trezească proge­nitura. Pe urmă a plecat să se plimbe. În parcul oraşului, unde s a simţit din nou a normal atacat, adică un balon gata să explodeze. Noaptea, în pat, în timpul somnului, s a zbuciumat puţin.

Au trecut ani de la această întîmplare. Quidam o uitase de mult. Dar, într o bună zi, păşind în camera lui, a avut impresia că e un balon gata să explodeze. Şi a chemat repede soţia şi i a explicat ce se întîmplă cu el. Ea s a gîndit preţ de două secunde şi i a spus răspicat: eşti balonat. Iar el: aha, cred că m am constipat. Quidam junior, care se afla în cameră, a întregit: să căutăm un ceai adecvat. Timp de trei zile, Quidam a băut numai ceaiuri laxative şi a mîncat doar pîine prăjită. A slăbit, într adevăr, dar a declarat că se simte excelent. E normal, dragă, a rostit soţia.

S au mai scurs cinci ani de la apariţia oribilei senzaţii produse înăuntrul torsului moderat clădit al lui Quidam. Timpul şi viaţa normale asfaltează sen­za­ţiile neobişnuite. Quidam uitase din nou.

Într o zi ca oricare alta (între timp Quidam junior se căsătorise, cum era normal cu o fată băiat), fiind în vizită la tînăra pereche, în timp ce se discuta despre necesitatea existenţei unei vieţi normale în întreaga lume, Quidam a realizat cu stupoare a nor­mală că şi încleştase degetele de marginea foto­liului. Tot sîngele i s a urcat în obraji, iar urechile şi le a simţit fîlfîind uşor. S a bîlbîit puţin, apoi brusc, a zis: …ba balon gata să să explodeze. Quidam junior nu prea a înţeles, dar a dat din cap: da, da, o lume învechită.

Quidam s a uitat în jur.

A doua zi, la serviciu, Quidam s a uitat în jur. În parc, a treia zi, Quidam s a uitat în jur. Pe stradă, Quidam începuse să se uite în jur. În vis, Quidam se uita în jur.

Apoi, într o zi normală, cineva i a spus: „…ce te uiţi aşa de speriat în jurul tău!?”. Quidam a întrebat: „…crezi?Poate că am ochii injectaţi”. „Gripă?” celălalt. „Ştiu eu?” a mormăit Quidam, „însă o să am grijă să nu se mai întîmple. Mă voi feri de gripă”. Şi în zilele următoare reîncepu să privească normal.

Peste şapte ani de la discuţia despre cum privea, într o bună zi, normală, Quidam, ca oricare alt cetăţean, trăgea să moară. Quidam junior l a auzit cu greu pe tatăl său bolborosind: …un ba balon gata… ga… ta…, iar restul a fost ceva imposibil de descifrat. S a aşternut tăcerea.

Americanul nostru explodase.

… ajun de Craciun…/

…soare , pustiu, moarte si …/

…Christos te nasti?!…”

***

(from „Theophil Magus – Living in America” // Copyright © 2010 by Leonard Oprea. All rights reserved. Leonard Oprea created the Breathing, an original type of essay in Romanian and world literature.The Breathing is a short, simple yet profound meditation on human condition, a meditation ended by a haiku. But – this haiku does not finish the meditation. In fact, it re-opens this reflection to new questions and responses on human destiny. There are 100 Breathings in Leonard Oprea’s work „Theophil Magus – Confessions 2004 – 2006”, ed. „Universal Dalsi”, 2007, Romania)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: