Publicat de: leonard oprea | 5 Decembrie 2010

leonard oprea – IN MEMORIAM – SAINT NICHOLAS and VLADIMIR COLIN


 

leonard oprea

A TALE about SAINT NICHOLAS of CHILDREN

O POVESTE despre SFINTUL NICOLAE al COPIILOR

(In memoriam of one of the Great Creators of the Modern Fairy-Tales, the Master Vladimir Colin / May 1, 1921 – December 6, 1991)

(In memoriam unuia dintre Marii Creatorii ai Basmului Modern, Maestrul Vladimir Colin / Mai 1, 1921 – Decembrie 6, 1991)

***

the fairy-tales of Master Vladimir Colin are priceless diamonds of the Man Tale’s crown – now and forever …

… basmele Maestrului Vladimir Colin sunt sunt diamante de nepretuit ale coroanei Basmului Omului – acum si intru eternitate…

(Theophil Magus)

***

A TALE about SAINT NICHOLAS of CHILDREN

Ever since he gave his wealth over to the poor, ever since he had become a monk early in his life and up until his last day as a bishop in Myra, Lycia, Saint Nicholas had been a kind and simple man.

One night, after having roamed the harbor of Myra and lent a strong helping hand to the fishermen and sailors, oblivious of his aging white beard; after having comforted the pains of the needy; after having offered food and fairy tales to the children who flocked around him calling him ‘Father Nicholas’, the old monk was resting on a rock besieged by the waves. He had fixed his eyes on the starlit tapestry of the night and was breathing in the salty breeze of the sea.

Beside him sat his downy-bearded disciple, who had followed the old man for a year now in all his pilgrimages. He was looking at the Holy Writ that Nicholas would never part from and that his thin hands with bony fingers now pressed against his pointed knees.

***

Father Nicholas felt his inner struggle and gently urged:

Tell me. Go on, tell me what’s burdening your soul.’

The disciple fidgeted awkwardly and finally braced up:

Father Nicholas, I’ve not been able to find the answer to a question that has been troubling me for a while now. Here I am, learning and learning from you, from your books, from the other elders, from the people… And you can’t say I haven’t been giving it my best shot… But…’

Well, go on…’

Well, you know, the Lord said unto Thomas, ‘I am the way, the truth, and the life: no man cometh unto the Father, but by me…’

So?’

So, I still can’t find my way!’

Father Nicholas laughed gently:

My child, this is the written Word of God, but it is not meant to be read in its letter. You have to read it such that you may live it with your heart and your spirit. Then you will find the way… and all the rest. But you have to be very patient.’

The disciple fell silent. Then he picked a pebble and threw it far away, as if meaning to break the wave that was drawing close to the rock.

But, Father’, he burst out, ‘you have told me this so many times… Sometimes it feels like I am getting a sense of it, but many times I believe it’s not very clear in your mind either… Forgive me, Father.’

Father Nicholas put his arm around his shoulders and started a story:

Listen, my child. All my life I have been fond of children.

Now, in my old age, I am praying every day that God may grant me the gift of being able to bring a smile on each child’s face. I toil day and night to do just that, and I await His sign.’

The disciple turned and looked at his tall forehead, his bright and meek eyes. He found there a quaint mixture of mirth and sadness, which made him quickly ask:

Father, is it true that you, who are a saint for us, have not yet received a sign?’

Father Nicholas tapped him lightly on the shoulders and reassured him:

No, I haven’t. But I will.’

When?’

I don’t know… when I’ll be a child again.’

… the silver snow over/

the Christmas trees… children’ voices…/

all angels’ blessings…”

***

O POVESTE despre SFINTUL NICOLAE al COPIILOR

De cînd îşi împărţise averea săracilor, de cînd foarte tînăr fiind devenise călugăr şi pînă la sfîrşitul zilelor sale de înalt ierarh al Mirei Lichiei, sfîntul Nicolae a fost un om simplu şi bun ca pîinea caldă.

Într o seară, după ce toată ziua străbătuse portul Mirei în lung şi n lat dînd voiniceşte cîte o mînă de ajutor pescarilor şi corăbierilor, în ciuda poverii anilor care i albiseră cu totul pletele şi barba bogată; după ce încercase aşa cum avea şi cum putea să aline durerile nevoiaşilor; după ce împărţise hrană şi poveşti copiilor care se ţineau roi în urma lui strigîndu l cu drag „Moş Nicolae”, bătrînul călugăr se odihnea pe o stîncă bătută de valuri. Aţintea cu privirea în noaptea brodată cu puzderii de stele şi îşi umplea pieptul cu adierea sărată a vîntului mării.

***

Alături de el şedea învăţăcelul, abia îi dăduseră tuleiele, care l petrecea pe bătrîn, de aproape un an, peste tot în peregrinările sale.

Se uita gînditor la Cartea Sfîntă de care Nicolae nu se despărţea niciodată şi pe care acum, cu mîinile sale subţiri, cu degetele sale noduroase o ţinea aprijinită de genunchii ascuţiţi.

Moş Nicolae îi simţi zbaterea lăuntrică şi îl îndemnă blînd:

Spune. Hai, spune ce ai pe suflet.

Învăţăcelul se foi stînjenit, apoi îndrăzni:

Părinte Nicolae, de o bună bucată de vreme mă tot frămînt şi răspuns nu găsesc. Uite, tot învăţ de la tine, din cărţi, de la ceilalţi părinţi, de la oameni… Şi nu poţi să zici că nu mi dau silinţa… Dar…

Ei hai, spune.

Adică, ştii dumneata, Domnul i a spus lui Toma, „Eu sînt Calea şi Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine…”.

Şi?!

Şi uite că eu nu mi găsesc calea!

Moş Nicolae rîse uşor:

Copile, acesta e Cuvîntul Domnului cel scris, dar nu pentru a fi literă citită. Tu trebuie să L citeşti doar pentru a L trăi în inima ta şi în duhul tău. Afli apoi şi calea… şi restul. Trebuie însă multă, multă răbdare.

Învăţăcelul tăcu. Pe urmă luă o pietricică şi o aruncă departe, vrînd parcă să spargă valul ce se apropia de stîncă.

Părinte, în sfîrşit izbucni el, asta mi ai mai spus o de atîtea ori… Uneori parcă pricep ceva, dar deseori cred că nici dumneata nu prea eşti lămurit… Iartă mă, părinte.

Moş Nicolae îi cuprinse cu braţul umerii firavi şi îi povesti:

Copile, ascultă. Toată viaţa mea am îndrăgit nespus de mult copiii. Mai ales acum, la bătrîneţe, de cîţiva ani buni, mă rog zilnic Domnului să mi dea harul de a dărui fiecărui copil zîmbet, bucurie, fericire. Zi şi noapte trudesc pentru asta şi aştept semn de la El.

Învăţăcelul se întorsese şi îi privi fruntea înaltă, ochii strălucitori şi sfioşi; desluşi în lumina lor împletire nemaivăzută de vesel şi trist care l făcu să întrebe repede:

Părinte, tu care pentru noi eşti ca un sfînt, nu i aşa că n ai primit semn?

Moş Nicolae îl bătu liniştitor cu palma pe umeri:

Nu. Încă n am primit. Dar voi primi.

Cînd?

    Nu ştiu… cînd voi fi iarăşi copil.

    “… fulgi de argint/

    pe brazi … glas de tzinci…/

    ingerii cinta…”

    ***

    (from „Theophil Magus – Living in America” // Copyright © 2010 by Leonard Oprea. All rights reserved. Leonard Oprea created the Breathing, an original type of essay in Romanian and world literature.The Breathing is a short, simple yet profound meditation on human condition, a meditation ended by a haiku. But – this haiku does not finish the meditation. In fact, it re-opens this reflection to new questions and responses on human destiny. There are 100 Breathings in Leonard Oprea’s work „Theophil Magus – Confessions 2004 – 2006”, ed. „Universal Dalsi”, 2007, Romania)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: