Publicat de: leonard oprea | 2 Noiembrie 2010


leonard oprea





… that one who does not love and does not forgive, may the Lord do not punish him, or her, but give to him, or her, the eternal remembrance of forgiveness, of love… of the lost heaven… amen”

  “… cine nu iubeste si nu iarta, Dumnezeu sa nu-i dea pedeapsa, ci vesnica amintire drespre iertare, despre iubire… despre paradisul pierdut… amin”

(Theophil Magus)



Published by Xlibris Corporation 2008, USA

Copyright © 2008 by Leonard Oprea.

Library of Congress Control Number: 2008901520

ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6

Softcover 978-1-4363-2365-9

All rights reserved. No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval

system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying,

recording, or otherwise, without written permission from the author.

This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents either are the

product of the author’s imagination or are used fictitiously, and any resemblance to

any actual persons, living or dead, events, or locales is entirely coincidental.



She came into the room and sat in her armchair. She sighed softly and carefully straightened her dress over her knees. He heard her, put down his book on the nearby table, rose from his own armchair (they had tacitly agreed the one with the wood carved arms and blue velvet rest is his), lit a cigarette and went to her what’s the matter? And his dried-out fingers, the index and the middle finger stained by the yellow tobacco, rested with a quiver on her shoulder bones. Nothing, I’m thinking of cooking vine-leaf rolls, should I grind the meat or shall we eat kosher? What’s the matter, Brigitte? They looked each other in the eyes – the last sparkles inhabiting the desert, what are you reading, Nardi? A book about extinct animals – like ourselves… never mind, what is the matter? Well… I had a dream… Go ahead and tell me about it, Brigitte, And give me a cigarette too. Here, she lit one, the smoke coiling up from their pink-blue lips, O, Nardi, such a weird dream… I could smell my body, it was very hot and I was sweating, I could feel my armpits all wet… I was in our old flat, you were all out, the kids and all, I was thinking about you, but there was this great sadness, and my body somehow smelled like a corpse, I was wondering how we managed to survive all this time together, you, me, and the kids, and I kept seeing in front of me a dark rock covered with moss… I went for a shower and when I came back the room smelled fresh… but the bitter sadness was still haunting me and I looked at the sun and it made me blind… I was so scared in the dark, I knew someone was preparing to deal me a pitiless blow, the terror made me see again and there was this deep silence in the room… I felt like I was floating, I grabbed at the curtains suddenly, and squeezed that something which fluttered inside it, funny, I couldn’t tell what it was, all I could see were its beautiful transparent wings, and I felt I had to take revenge so I took that creature, clutching my fist, and went to the kitchen, I poured honey on a piece of paper, then dropped the creature in the honey – again I had no idea what it was – and let it toss about, and then I set it on fire, you know Nardi I was fascinated by the way the transparent wings were burning… then I found myself on the balcony holding a small heap of ashes in my open palm and wondering why it smelled like burning flesh, I dropped the ashes on the cement and was going back into the room when I heard a moan I turned on my heels and fell to my knees by the burnt woman, her lips, her breasts, her belly cracked by the flames, I threw up, the dying woman opened her eyes and tried to whisper something to me, I put my ear to her lips, I heard your name and it suddenly dawned on me I was the burnt, the dying woman, so I jumped from the balcony, except I did not fall but floated in midair watching myself… yes, this is what I dreamt, Nardi, o, and another thing, after I flung myself from the balcony and remained suspended, I remember wondering what will I do when you show and find me like that, burnt on the balcony and also suspended, watching myself in terror… Brigitte, these are just dreams, what can I tell you… just relax now but the old woman started weeping…

Nardi took away her cigarette and put it out. He stroked her head. Look at me, Brigitte, I ate like a pig last night and slept like a log, and you dreamt this thing… Brigitte! he shouted. The old woman wiped her eyes with her hand. Give me another cigarette, There, Okay, it happened, what do you want?

She lit her cigarette. Silent for a while. Vague thoughts. Broken memories. An occasional exhaling puff. And when their eyes met:

Brigitte: I’ll go make those rolls.

Nardi: Forget the damn rolls!

Brigitte: I have to cook, it’s almost ten; don’t worry, go ahead and read your book. Shall I make you some coffee? Why don’t you listen to a CD? How about Mozart?

Nardi: Forget the damn rolls, listen to this, there once were tiger whose fangs were as long as a dagger, that’s why they became extinct, they would get stuck in their prey…

Brigitte: What if the kids show up for supper?

Nardi: They won’t, we stopped calling them, they haven’t been here for a month now, they won’t be coming.

Brigitte: Maybe they called when we were out, maybe…

Nardi: You’re not going to start that again? Nobody calls any more, I’m tired of people calling, forget the damn rolls, take a book and sit by my side…

Brigitte: When I’m in the kitchen I forget…

Nardi: Nonsense, you remember…

Brigitte: Nardi…

Nardi: Get dressed, we won’t be coming back home before tonight.

Brigitte: What will we be doing out?

Nardi: We’ll be trying to forget differently, or remember differently. For a moment they stared at each other tensely. Then they smiled embarrassed.


They were walking slowly looking at the white roses at the edge of the sidewalk. Brigitte showed him a rose bud with mother-of-pearl petals. Nardi wanted to pluck it. She wouldn’t let him, there are people, there’s bound to be a moralist around. But we are old, this is our last wish, he laughed. No, it’s better this way, I don’t feel like dealing with intruders. Fine, whatever you say, and he put his arm around her shoulders. Some of the passers by would turn their heads. Nardi, a bit bald on top, close hair cut, his beard still black only in a couple of places, his Mongol eyes slightly fixed, tallish and chubby, wearing an off-white flax summer suit, Brigitte, flowing copper hair swinging on her frail shoulders, brown, bright, made-up eyes, restless and yet sad, slender in her elegant dark blue velvet overalls – both of them with an elastic, yet vaguely tired strut, their faces serene as if expecting an imminent redemption. Nardi, tell me something about the book you’re reading, What can I say, Brigitte, I think – well, we’re over sixty – I think we ought to learn the joy of going back to our childhood books, our childhood curiosity, this book is called On the Trail of Rare and Fabulous Animals… Nardi, I remember reading somewhere, actually I know exactly where, but that’s beside the point, something about the ambivalence of time, I’d rather call it duality, whatever… that duplicity of time where it… well, you know the Romanian proverb: ‘the hour runs and hits, time is forever’… Nardi laughed faintly, shook his head, we perish in eternity, right? But how do we perish? This book, true legends, honestly, Brigitte, we are neither rare nor fabulous – and I’m starving… the old lady snorted with amusement, then raised her arm and pointed at the terrace, now, Nardi, when was the last time we had sausages? And a beer? Yes, my darling.

They walked into the broad plaza and headed at leisure, past the stream of shoppers, to the sausage-and-beer terrace, back in a more withdrawn corner of the plaza, next to the dormitories of the flatland peasants come to sell their products up here in the mountains. Nardi went to the bar to order while Brigitte sat at a table. She lifted the tablecloth and shook off the crumbs. Then she replaced it and evened it out with the palm of her hand. From the bar Nardi watched her as she lit a cigarette and started to smoke. He felt goose bumps on his skin. He lit a cigarette himself. The rumor of the busy plaza. The smoke and sausage aroma. This world –, he thought, and shrugged. As if he had briskly shaken off an unseen burden.

What can I get you? came the bartender’s harsh, hurried voice. Ah, yes, Nardi came to, ten sausages, well done, if you don’t mind, four rolls, mustard, chilly and three beers. And a small vodka. Ice and lemon. How much is it? Sixty-five, sir. Thank you. Thank you, sir. Take a seat and the girl will be right with you. Brigitte clapped her hands in admiration seeing him come back with a broad grin. The girl turned up as soon as Nardi sat at the table.

Brigitte inspected the sausages, smelled them: o Nardi my mouth is all watery… Mine too, an excellent idea, by the way, when was the last time we… I really can’t remember, Neither can I, but I do remember when it first happened… O what does it matter when… Still, I will tell you, it already happened now, just as that first time, they laughed, Shakespeare, he said and placed his index on the tip of her nose, Longfellow, she replied, put out her index and put on a Laurel grin.

They chewed carefully each bite and occasionally sipped their beer. Each had something to say that made the other smile or lean back and laugh. They looked in each other’s eyes trying to open the window to the other’s inside. To be able to breathe deeply some fresh air. Gradually, they forgot about the rest of the world and became a little island floating quietly. It did not matter where.

They started. The speakers started bellowing a gypsy ballad. Nardi raised a hand and snapped his fingers in a flourish. Brigitte took her head in her hands and pretended she was crying desperately. Then they started laughing heartily.

The restaurant was invaded by a group of loud youngsters, outrageously dressed and made up. They cared nothing for those around them. Seized with a vague and painful nostalgia, Brigitte and Nardi stopped eating. They lit a cigarette and set off on a pilgrimage towards their long-ago selves, their long-ago children. Two girls noticed them. They said something to the others and the din and the fooling around stopped. The whole group turned and looked at the two old people. Questioning, irritated, contemptuous. No trace of curiosity or anything else… Brigitte forced herself to smile to them. She failed. Nardi seized her arm. They put off their cigarettes. They stood up. They left. Light, even, calm tread. An uneasy voice inside: old fart! The gypsy pain humming in the speakers: “O heart of mine…”


The sun about to bloody its body. The melting asphalt. The wind hardly breathing.

Nardi: I have to say I’m a bit tired.

Brigitte: You old fart!

Nardi: Do you remember the bit in the Jungle Book cartoon with the bald eagles?

Brigitte: The one where they perch on a branch and start asking one another “so what are we going to do now?” Yes, that was funny, Nardi…

Nardi: The stroke of a genius, Disney, he nailed us…

Brigitte: Watch out for that child!

Nardi: So what are we going to do now?

Brigitte: I don’t know; what do you want to do?

Nardi: Did you see the circus posters?

Brigitte: It’s so hot, I’m thirsty…

Nardi: We left an almost full beer bottle on the table…

Brigitte: Let’s go to the circus, maybe they have a polar bear or a lady that plays the trumpet…

Nardi: Very well, madam Fellini, let’s go to the circus.

Brigitte: Old man, did we use to get bored like this when we were twenty?

Nardi: Except we did not use to think about death.

Brigitte: We don’t now, we are dead.

Nardi: So what do you want to do now?

They stopped for a soda in front of a stand. They paid. Then they drank, eyes closed, still holding hands. An old couple slightly bent. With the heat. Or…


The sleepy afternoon floated above the park.

Two old people.

On a bench.

No one else.


Not a thing in sight.


The vegetal peace.


A hand.

Dried up fingers.

Endlessly caressing.

A shoulder.



The gesture.

And yet the vacuum.

In the numbness of nature, an almost imperceptible voice: Nardi, my dream… was… Just a dream, believe me, don’t be afraid… it’s just the two of us, believe me… Nardi raised his head.

As always he unwittingly wondered at the trees’ pentagram. Above the grass there floated a mist and a smell of agonizing summer. Brigitte, my old lady, the circus is in town, shall we give it a try? Yes, let’s, my old gentleman.


They managed to find good seats. It must have been that the booth lady liked their faces or sensed the tip that came promptly.

As the show went on, the old couple, shoulder to shoulder, arm in arm, hip to hip, knee to knee, shiver to shiver, became two mesmerized children.

Acrobats on a suspended wire, Icaruses at the trapeze, the horse-riders of Genghis-Khan, the laugh-weep clowns, the musician elephants, jugglers with bottles and balls and plates and knives and torches, jumpers through fire hoops, through terror, panthers, tigers, and lions, and the lips of the two old people tightly shut, or agape, their eyes shut or their pupils dilated, their nostrils sniffing at the danger or at their own fear – Brigitte and Nardi were in no way different from the kids around them, all having stepped together and identical into a fairy-tale.

The long rapping of drums. Then silence – and the hundreds of painfully held breaths. The circus manager in the arena. He greets the public with a short nod. The pause. Brigitte’s fingers sneaked into Nardi’s. Then clenched them.

Ladies and gentlemen, esteemed public, we take pride in presenting to you the world premiere of the latest and extraordinary number by the notorious magician Garuda!’

The drums. The manager gestured broadly with his right arm. A man in a green silk tuxedo walked into the arena, his head wrapped in a yellow turban. He greeted the public with a faint bow. His big black beard with bluish streaks in the spotlights. He took the microphone from the manager and spoke with a subtle, yet warm vibrato that spread a sense of confidence throughout the audience:

Ladies and gentlemen, good evening. Welcome. My number is not extraordinary and is not even a world premiere.’ Laughter, the manager himself smiled. ‘This magic trick, my own creation, is unique in the world and I have presented it in many performances around the globe. It is simple, fascinating, and not at all dangerous. Many of my magician colleagues envy me for this success. This unique magical number is called “The Vanishing”. For the best results, I perform this number on three subjects: the audience and two volunteers from the audience. Each of the two volunteers will vanish to each other, though none of them will actually vanish. You, the audience, are the witness. Shall I repeat? Very well. Who, then, will kindly volunteer?

Nardi whispered to Brigitte, hypnosis, mere hypnosis, double hypnosis, she added, it’s not that simple, how is he going to simultaneously induce the vanishing, the same target, in two different directions, he gestured, he’s got experience after all these shows… it’ll be fun anyway, Brigitte smiled, why don’t we try it ourselves? Nardi turned to her surprised, saw the thrill on her face and went stiff, oh come on now, it’s okay to let ourselves go for once in our lives, Brigitte giggled like a spoiled brat.


Brigitte and Nardi asked Garuda’s permission to hold hands. The magician accepted. He did not smile. He just bowed to his audience and respectfully acknowledged his volunteers. He spoke out: ‘The Vanishing’. He did not raise his voice. Yet, he was heard by each and every person under the huge circus tent.

Then “the vanishing” followed.

Nardi realized he no longer felt Brigitte’s fingers. He blinked confused. It was just him, Garuda, and the audience!

Brigitte realized she no longer felt Nardi’s fingers. She blinked confused. It was just her, Garuda, and the audience!

Nardi looked around, then searched among the witness-spectators.

Brigitte looked around, then searched among the witness-spectators.

The silence of the witnesses. The hundreds of eyes. The arena and its fabulous peacock tail. Garuda – they both remembered – the imperial bird, the destroyer of the demon serpents. The hundreds of looks converging on them, on Garuda. The immobility of the magus. Everyone was silent. And they all saw. Petrified.

This silence. This petrifying. This vanishing…

Nardi stood still and tried to understand.

Brigitte stood still and tried to understand.

Brigitte started to run around the arena.

Nardi fell to his knees and buried his face in his hands.

The immobility of the magus.

The hundreds of eyes.

Nardi and Brigitte: the hour runs and hits…

Brigitte and Nardi: the hour runs and hits…

Giant moments with the whole silence in the world gathered under a circus tent.

Nardi sitting on the edge of the arena and mechanically repeating: Brigitte, Brigitte…

Brigitte slapping Garuda and shrieking: give him back!

The giant roar of laughter swelling the walls of the giant tent.

Nardi felt his salty tears as he saw Brigitte struggle in Garuda’s arms. The magus laughs. The children laugh and clap and stomp.

The two old people desperately feel like running towards each other. Embracing.

They meet again, though, with the dignity of the knight and princess separated by the crusade.

The two old people leave the arena. Cheered. Tightly holding hands. As if facing death.


At home, in the evening, relishing the vine-leaf rolls, drenched in fresh cream, with spicy Arab sausages and peasant bread, draining it all in a rough Merlot, ruby sparkles in the crystal glasses, listening to Queen, treating their souls to Made in Heaven, alone, yet not at all lonely, the old couple looked like they had forgotten all about the circus and the vanishing. They smiled to one another secretly and occasionally cast a look at the TV to see if their beloved Seinfeld was already on.

At one point, Brigitte told Nardi:

The hour runs and hits… time is forever.’

It was just like a fairy-tale…’ Nardi whispered.

And suddenly they saw themselves in a tense embrace by the side of the arena. The audience on one side, and on the other the magician, the circus manager, the tamers holding their dogs and leopards on leash, the torch jugglers, the wire walkers and trapeze acrobats, the horse-riders walking their steeds, the clowns on single-wheel cycles, in the inside arena circle and in the circle outside it, all looking for them everywhere, talking feverishly, gesticulating.

And the two playful old people holding one another on the edge of the arena, between the two worlds, the inner one and the outer one, perhaps one and the same life, really, it all depends on how you choose to look at it, but the old couple, Nardi and Brigitte had stuck their roots deep in the edge of that circle, the only magical circle, where any vanishing is possible, and they were looking playfully, curiously, and knowingly at the funny madness of the world, thinking that life is an endless and extraordinary tale of tales which they would be telling to their children, their grandchildren, and not just them, thinking to bring on their island and into their house on the edge of the circle a small and cheerful puppy, a loud fox-terrier, named Ara, such that their own tale should always start like this:

Once upon a time there were an old man and an old woman who had a zany puppy called Ara …”




Intră în cameră şi se aşeză în fotoliu. Oftă încet, îşi netezi cu grijă rochia pe genunchi. Auzind o, lăsă cartea din mînă pe măsuţa de lîngă el, se ridică din fotoliul lui – se stabilise tacit, cel cu braţe sculptate şi spătar acoperit cu pluş albastru e al lui –, aprinse o ţigară şi se apropie de ea: ce s a întîmplat? în timp ce degetele i uscate, arătătorul şi mijlociul, îngălbenite de tutun, se aşezară, tremurînd, pe oasele umărului ei. Nimic, mă gîndesc să ţi fac sărmăluţe în foi de viţă, dau prin maşină carnea sau să le fac de post? ce s a întîmplat Brigitte? se priviră în ochi – sclipiri de deşert populat încă, Nardi, ce citeşti? o carte despre animale dispărute, ca noi…, lasă asta, ce s a întîmplat? ehh, am avut un vis…, spune Brigitte, dă mi şi mie o ţigară, poftim, i o aprinse, dintre buzele lor vineţii roz, fumul încolă­cindu i, Nardi… ciudat vis… îmi miroseam trupul, era tare cald şi transpirasem, îmi simţeam subsuorile năclăite…, mă aflam în vechiul nostru apartament de bloc, eraţi plecaţi cu toţii şi tu şi copiii, mă gîndeam la voi aşa, aiurea, dar eu, mare tristeţe, parcă trupul îmi mirosea a cadavru, mă întrebam cum de am reuşit să supravieţuim împreună, eu, tu, copiii şi tot vedeam în faţa ochilor o stîncă cenuşie acoperită de muşchi…, m am dus şi am făcut un duş, cînd m am întors în cameră mirosea a proaspăt, parcă şi lumina mirosea a proaspăt… tristeţea amară însă nu mă părăsea şi am început să mă uit în soare pînă am orbit… în întuneric mi era o frică îngrozi­toare, ştiam, cineva se pregătea să mă lovească fără milă, de spaimă am reuşit să văd din nou şi în cameră liniştea era atît de adîncă… aveam impresia că plutesc în ea, am întins fulgerător mîna, am prins perdeaua între degete, în faldul ei se zbătea ceva, nu ştiu, curios, n am reuşit să mi dau seama ce, i am văzut doar aripile străvezii, tare frumoase, dintr o dată am simţit că trebuie să mă răzbun şi am luat fiinţa aceea, am strîns o în pumn, după care m am dus la bucătărie, am turnat, numai cu o mînă, miere pe un petic de hîrtie, am lăsat fiinţa – dar îţi repet nu ştiu ce era – să cadă în miere, să se zbată acolo şi apoi, apoi, i am dat foc, ştii Nardi, eram fascinată de cum ardeau aripile străvezii…, pe urmă m am trezit pe balcon, da, ţineam pe palma întinsă o grămăjoară de cenuşă şi mă întrebam de ce mirosea a carne arsă, am aruncat cenuşa pe ciment şi m am întors să intru în cameră cînd am auzit un geamăt, m am răsucit pe călcîie, am ţipat şi am căzut în genunchi lîngă femeia arsă, buzele, sînii, pîntecul coapte de flăcări, plesnite, am vomat, muri­bunda a deschis ochii şi s a chinuit să mi şoptească ceva, mi am apropiat urechea de buzele ei, am auzit numele tău şi brusc am priceput că eu eram cea arsă, pe moarte, şi m am aruncat de pe balcon, dar n am căzut, ci am rămas în aer privindu mă…, da, ăsta a fost visul Nardi, a, am uitat ceva, după ce m am aruncat şi am rămas în aer, ţin minte că mă tot întrebam ce mă fac dacă vii tu şi mă găseşti aşa, arsă pe balcon şi în acelaşi timp suspendată, pri­vindu mă îngrozită…, Brigitte, vise, cine ştie… liniş­teşte te, hai, dar bătrîna începu să plîngă. Nardi îi luă ţigara dintre degete, i o stinse. O mîngîie pe creştet. Brigitte, eu am mîncat ca un haplea aseară şi am dormit neîntors, iar tu ai visat…, Brigitte! se răsti el. Bătrîna îşi şterse ochii cu podul palmei. Dă mi altă ţigară, gata, gata, mi s a întîmplat, ce vrei?

Îşi aprinse ţigara. O vreme, tăcere. Şi gînduri vagi. Şi amintiri frînte. Uneori fuu ul expiraţiei. Iar cînd privirile lor se întîlniră,

Brigitte: mă duc să gătesc sarmalele.

Nardi: dă le naibii!

Brigitte: trebuie să gătesc, e deja ora zece; tu citeşte liniştit, îţi fac o cafea? de ce nu asculţi un CD? Mozart, ce zici?

Nardi: dă le naibii de sarmale; uite, în cartea asta au existat tigrii cu colţii cît pumnalele, din cauza colţilor au dispărut, nu şi i puteau scoate din pradă…

Brigitte: dacă vin copiii la cină?

Nardi: nu vin; nu i am mai căutat; n au mai venit de o lună; sau nu, mai mult; nu vin.

Brigitte: poate că au dat telefon şi n am fost noi acasă; poate că, cine ştie…?

Nardi: iar începi?! nu ne mai caută nimeni, nu mai am chef să ne caute cineva; dă le naibii de sarmale, ia ţi o carte, vino lîngă mine…

Brigitte: la bucătărie uit…

Nardi: aiurea, îţi aminteşti…

Brigitte: Nardi…

Nardi: îmbracă te; pînă diseară nu ne mai întoar­cem acasă.

Brigitte: şi ce o să facem, afară?

Nardi: încercăm să uităm altfel sau să ne amin­tim altfel.

Preţ de o clipă se aţintiră încordaţi. Apoi îşi zîmbiră stingheriţi.


Mergeau agale privind trandafirii albi de pe marginea trotuarului. Brigitte îi arătă un boboc cu petale sidefii. Nardi vru să i l rupă. Nu l lăsă: e lume multă, imediat se găseşte vreun moralist. O, dar sîntem bătrîni, ultima noastră dorinţă, rîse el. Lasă, lasă, e mai bine aşa, n am chef de intruşi. Bine, dacă spui tu, şi îi cuprinse umerii cu braţul. Unii trecători întorceau capul după ei. Nardi, cam chel pe creştet, cu părul tuns perie, cu barba încă neagră doar pe alocuri, ochii mongoloizi avînd o anume fixitate a privirii, aproape înalt şi rotofei, îmbrăcat într un costum de vară, din in alb gălbui; Brigitte, legănînd pe umerii firavi părul cu reflexe de bronz fluid, ochii castanii, luminoşi, încondeiaţi, în veşnică mişcare şi totuşi trişti; subţire, dar suplă în salopeta elegantă, din catifea de un albastru întunecat, amîndoi păşind cu uşurinţă, însă părînd a fi cuprinşi de o istovire nelămurită, amîndoi cu chip anume înseninat ca şi cum în clipa următoare urma să se producă o anume izbăvire. Nardi, hai mai spune mi cîte ceva din cartea pe care o citeşti, ce să ţi spun Brigitte, cred…, uite, sîntem trecuţi de şaizeci de ani…, cred că e bine să ştim a reveni cu bucurie la cărţile copilăriei, curiozităţii copilăreşti, cartea se numeşte Pe urmele unor animale rare sau nemaiîntîlnite…, Nardi, am citit undeva, nu undeva, ştiu unde, dar n are nici o importanţă, se vorbea despre ambivalenţa timpului, eu i aş spune mai degrabă, dualitate, în sfîrşit… acea duplicitate a lui…, da, un proverb rom^nesc: „ceasul umblă, loveşte, dar vremea stă, vremuieşte”…, Nardi rîse uşor, clătină din cap, pierim în veşnicie, nu? dar cum pierim? cartea asta, legende adevărate, zău Brigitte, nu sîntem nici rari, nici nemaiîntîlniţi şi mi s a făcut o foame…, bătrîna pufni amuzată, apoi întinse braţul şi i arătă bodega, terasa, ia zi tu Nardi, de cînd n am mai mîncat noi mititei? bem şi o bere? bem dragul meu.

Intrară în piaţa largă şi se îndreptară fără grabă, evitînd şuvoiul de cumpărători, către bodega cu terasă cu bere şi mititei, aflată într un colţ mai retras al pieţei, lîngă dormitoarele ţăranilor de la cîmpie veniţi să vîndă aici, la munte. Nardi se duse să comande la bar, iar Brigitte se aşeză la o masă liberă. Luă faţa de masă şi o scutură de firimituri. După ce o aşternu la loc, o netezi cu palma. De la bar, Nardi o privi cum îşi aprinde ţigara şi începe să fumeze. Liniştită, absentă. I se înfioră pielea. Îşi aprinse şi el o ţigară. Zumzetul pieţei. Fumul şi mirosul mititeilor. Această lume, îşi zise, ridică din umeri. Ca şi cum ar fi scuturat brusc o povară nevăzută.

Ce doriţi? aspră, repezită, vocea barmanului. A, da, da, se dezmetici Nardi, zece mici, dar te rog frumos, bine rumeniţi, o să ţi fiu recunoscător, patru chifle, muştar, ardei iuţi şi trei beri. Şi o vodcă mică. Gheaţă, lămîie. Cît costă? Şaizeci şi cinci, domnule. Ia şaptezeci. Mulţumesc. Mulţumesc şi eu, domnule. Luaţi loc, vine fata imediat la masă. Brigitte bătu din palme admirativ văzîndu l cum vine, cu zîmbetul pînă la urechi. Aproape imediat după ce Nardi se aşeză, apăru şi chelneriţa cu comanda. Brigitte cercetă micii, îi mirosi: ahh, Nardi, îmi lasă gura apă…, şi mie, excelentă ideea ta, chiar, de cînd n am mai…, nu ştiu, zău nu ştiu, nici eu, dar îmi aduc aminte cînd s a întîmplat prima oară, cînd? n are importanţă… ba nu, am să ţi spun, acum s a întîmplat deja, ca şi atunci pentru prima oară, izbucniră în rîs, Shakespeare, zise el şi şi puse vîrful arătătorului pe nasul ei, Longfellow, îi răs­punse, apoi întinse degetul şi se strîmbă ca Stanley.

Mîncau mestecînd cu grijă fiecare îmbucătură. Din cînd în cînd sorbeau din bere. Fiecare avea de spus cîte ceva astfel încît celălalt să zîmbească sau chiar să rîdă, dînd capul pe spate. Fiecare căuta privirea celuilalt încercînd să deschidă fereastra în lăuntricul celuilalt. Să respire adînc aer proaspăt. Încet, încet, uitară de lume, deveniseră o mică insulă plutind liniştită. N avea nici o importanţă, unde.

Brusc, tresăriră speriaţi. Din difuzorul de sub acoperişul bodegii: „Lele, lele, draga mea…” începu cu foc şi jale taraful ţigănesc. Nardi înălţă braţul şi pocni din degete. Brigitte îşi prinse capul în palme şi mimă un plîns deznădăjduit. Pe urmă izbuc­niră în rîs. Din tot sufletul.

Bodega fu asaltată de un grup de tineri gălăgioşi, veseli, îmbrăcaţi care mai de care mai trăznit, coafaţi şi machiaţi şi împodobiţi după pofta inimii lor şi cît mai şocant cu putinţă. Nu le păsa de nimeni şi de nimic. Cuprinşi de un nu ştiu ce nostalgic şi dureros, Brigitte şi Nardi încetară să mănînce. Îşi aprinseră cîte o ţigară şi porniră a peregrina cu gîndul rătăcind înspre ei odată, înspre copiii lor odată. Două fete îi observară. Spuseră ceva celorlalţi şi vacarmul, şotiile încetară. Întreg grupul se întoarse spre cei doi bătrîni. Îi măsurară din cap pînă n picioare. Nedumerire, iritare, milă şi dispreţ. Nici urmă de curiozitate sau altceva… Brigitte încercă să le zîmbească. Nu reuşi. Nardi o luă de braţ. Îşi stinseră ţigările. Se ridicară de la masă. Plecară. Paşi egali, liniştiţi, uşori. Neliniştea strecurată prin ureche: boşorogilor! Durerea ţigă­nească lălăită în difuzor: „Of, of off, inima mea…”.

Soarele stînd gata să şi sîngereze trupul. Asfaltul înmuiat. Vîntul abia respirînd.

Nardi: trebuie să mărturisesc că am cam obosit.

Brigitte: boşorogule!

Nardi: ţii minte scena din Cartea junglei, scena cu vulturii pleşuvi?

Brigitte: cînd stau pe craca uscată deasupra mlaş­tinii pustii şi au în engleză jocul acela de cuvinte cu: „şi acum ce facem?”? bravo, bravo Nardi…

Nardi: genial Disney, ne a mirosit…

Brigitte: fii atent, era să dai peste copil!

Nardi: şi acum ce facem?!

Brigitte: Nardi, dă mi mîna! aşa…

Nardi: şi acum ce facem?!

Brigitte: facem; şi acum ce facem?!

Nardi: ai văzut afişul circului?

Brigitte: e atît de cald, mi e sete…

Nardi: am lăsat o sticlă de bere aproape plină…

Brigitte: hai la circ, poate au vreun Fram sau vreo cîntăreaţă la trompetă…

Nardi: bine madam Fellini, mergem la ţircus.

Brigitte: bătrîne, şi la douăzeci de ani la fel ne plictiseam, nu?

Nardi: dar nu ne gîndeam la moarte.

Brigitte: nici acum nu ne gîndim; sîntem morţi.

Nardi: şi ce vrei să facem?!

Se opriră în faţa unei tonete şi cerură vînzătoarei cîte un suc. Plătiră. Apoi băură închinzînd ochii. Şi fără să şi dea drumul la mînă. Bătrîni şi uşor gîr­boviţi. De căldură. Sau…

Peste parc plutea adormită amiaza.

Doi bătrîni.

Pe o bancă.


În jur.

Şi nimic altceva.

Ba nu.

Pacea vegetală.

Ba nu.

O mînă.

Cu degete uscate.

Mîngîind fără încetare.

Un umăr.


Ba nu.


Şi totuşi vid.

În amorţirea firii, atît de stins, aproape invizibil glasul: Nardi, visul meu… a fost… doar un vis, crede mă, nu te speria…, sîntem doar noi doi, doar noi doi, crede mă… Nardi îşi înălţă capul. Ca întot­deauna, fără să vrea, se minună de pentagrama copa­cilor. Deasupra ierbii puţin îngălbenite plutea abur şi miros de vară în agonie. Brigitte, bătrîna mea doamnă, în oraş a venit circul, încercăm? încercăm bătrînul meu domn.


Reuşiră să găsească bilete chiar la lojă. Pesemne casieriţei îi plăcuse chipul lor sau simţise că va primi bacşişul care, într adevăr i a fost dăruit.

Pe măsură ce spectacolul se defăşura, cei doi bătrîni, umăr lîngă umăr, braţ lîngă braţ, şold lîngă şold, genunchi lîngă genunchi, fior în fior, deveneau doi copii – vrăjiţi.

Acrobaţi pe un fir suspendat, un simplu fir; Icari la trapez, călăreţii lui Genghis Han, rîzînd plîngînd clovnii, elefanţii muzicanţi, jongleri cu sticle şi mingi şi farfurii şi cuţite şi făclii, prin cercuri de foc, prin spaimă, pantere, tigrii şi lei, iar buzele bătrînilor închise, întredeschise, ochii închişi sau pupilele dilatate, nările adulmecînd primejdia ori propria lor teamă – nimic nu i deosebea pe Brigitte şi Nardi de ţîncii din jurul lor, împreună şi la fel dintr o dată intraţi, proiectaţi în basm.

Îndelungat, răpăitul tobelor. Apoi tăcere – sutele de respiraţii cu greu strunite. Directorul circului, în arenă. Salutînd publicul cu o înclinare scurtă a capului. Aşteptarea. Brigitte îşi strecură degetele între dege­tele lui Nardi. Şi le încleştară.

Doamnelor şi domnilor, stimat public, în pre­mieră mondială, în această seară vă vom prezenta extraordinarul număr de iluzionism al vestitului magician Garuda!”

Tobele. Directorul făcu un gest larg cu braţul drept. În arenă intră un bărbat îmbrăcat în frac verde din mătase, avînd capul înfăşurat într un turban galben. Salută publicul aplecîndu se uşor. Barba mare, neagră, avea nuanţe albăstrui în lumina reflec­toarelor. Luă din mîna directorului microfonul şi, cu o voce puţin vibrată, dar caldă, răspîndind încredere:

Doamnelor şi domnilor, bună seara. Bine aţi venit. Numărul meu în primul rînd nu este extra­ordinar şi în al doilea rînd nu e în premieră mondială.” Se auziră rîsete, zîmbi şi directorul. „Acest număr de iluzionism, creaţia mea, e unic în lume şi l am prezentat în zeci de spectacole pe mapamond. E simplu, fascinant şi deloc periculos. Mulţi alţi colegi magicieni mă invidiază pentru acest succes. Acest număr de magie unic se numeşte „Dispariţia”. Simplu, „Dispariţia”. Pentru a avea efect maxim, execut acest număr cu trei subiecţi: publicul şi doi dintre componenţii săi. În ce constă: fiecare dintre cele două persoane, care vor accepta să se supună acestei magii, or să dispară; fiecare pentru celălalt; deşi nici una dintre ele nu va dispărea. Martorul obiectiv veţi fi dumneavoastră, publicul. Dacă e nevoie să repet în ce constă „Dispariţia” spuneţi, vă rog! Să repet? Nu? Foarte bine. Atunci, vă rog, cine se oferă?

Nardi îi şopti Brigittei, simplă hipnoză, simplă hipnoză, dublă hipnoză, îl completă ea, nu i chiar aşa de simplu, nu prea văd cum va sugestiona simultan în două direcţii diferite propunînd acelaşi scop, dispariţia, ei, dădu el din mînă, are expe­rienţă, după atîtea spectacole…, oricum e amuzant, surîse Brigitte, ce ar fi să încercăm? Nardi se răsuci spre ea şi o privi mirat; îi văzu încîntarea pe chip şi se îmbăţoşă, haide! haide, merită măcar o dată n viaţă să ne facem de cap, iar Brigitte chicoti ca o puştoaică răsfăţată.


Brigitte şi Nardi îi cerură lui Garuda să le dea voie să se ţină de mînă. Magicianul acceptase dorinţa lor. Şi nu schiţase nici un fel de zîmbet. Se înclinase doar către public şi se plecase cu respect în faţa lor. Rostise: „Dispariţia”. Fără să ridice glasul. Auzit însă de fiecare om de sub imensul cort al circului.

A urmat „Dispariţia”.

Nardi s a trezit că nu mai simte degetele Brigittei. A clipit nedumerit. Doar el, Garuda şi publicul?

Brigitte s a trezit că nu mai simte degetele lui Nardi. A clipit nedumerită. Doar ea, Garuda şi publicul?

Nardi a căutat în jurul lui, apoi a cercetat în spaţiul din afara arenei, printre spectatorii martori.

Brigitte a căutat în jurul ei, apoi a cercetat spaţiul din afara arenei, printre spectatorii martori.

Tăcerea martorilor. Sutele de ochi. Arena şi fan­tastica ei coadă de păun. Garuda – îşi amintiră amîndoi – pasărea împărat, distrugătoarea şerpilor demoni. Sutele de priviri adunate spre ei, spre Garuda. Imobilitatea magului. Toţi tac. Şi văd. Parcă împietriţi.

Această tăcere. Această împietrire. Această dispa­riţie… Nardi nemişcat şi încercînd să înţeleagă.

Brigitte nemişcată şi încercînd să înţeleagă.

Brigitte începînd să alerge în arenă.

Nardi căzînd în genunchi şi îngropîndu şi faţa în palme.

Imobilitatea magului.

Sutele de ochi.

Nardi şi Brigitte: ceasul umblă, loveşte…

Brigitte şi Nardi: ceasul umblă, loveşte…

În clipe uriaşe toată tăcerea lumii adunată sub un cort de circ.

Nardi aşezat pe marginea arenei şi repetînd mecanic: Brigitte, Brigitte…

Brigitte pălmuindu l pe Garuda şi ţipînd: dă mi l înapoi!

Uriaşul hohot de rîs umflînd pînza uriaşului cort.

Nardi simţindu şi lacrimile sărate, văzînd o pe Brigitte zbătîndu se în braţele lui Garuda. Magul rîde. Copiii rîd şi bat din palme, tropăie.

Cei doi bătrîni îşi doresc ca niciodată să alerge unul spre celălalt. Să se îmbrăţişeze.

Se regăsesc totuşi cu acea demnitate a castelanei şi castelanului despărţiţi de cruciadă.

Cei doi bătrîni părăsesc arena. Purtaţi de aplauze. Şi ţinîndu se strîns de mînă. Ca înainte de moarte.


Acasă, seara, savurînd sărmăluţele în foi de viţă, garnisite cu smîntînă proaspătă, însoţite de cîrnăciori arăbeşti condimentaţi şi pîine ţărănească; stropind cina cu un merlot aspru, cu luciri de rubin în paharele de cristal, ascultînd „Queen”, bucurîndu şi sufle­tul cu „Made în Heaven”, singuri, dar nicidecum însinguraţi cei doi bătrîni păreau să fi uitat de circ, de dispariţie. Îşi zîmbeau oarecum tainic şi din cînd în cînd aruncau cîte o privire şi înspre micul ecran aşteptînd să înceapă mult îndrăgitul lor serial, „Seinfeld”.

La un moment dat Brigitte îi spuse lui Nardi:

Ceasul umblă, loveşte… dar vremea stă, vre­muieşte.

A fost ca într o poveste…, şopti Nardi.

Şi dintr o dată se zăriră strîns îmbrăţişaţi, în picioare, pe marginea arenei. De o parte publicul, iar de cealaltă magicianul, directorul circului, dre­sorii ţinînd cîinii şi leoparzii în lesă, jonglerii cu făclii, acrobaţii pe sîrmă sau la trapez, călăreţii purtîndu şi armăsarii în trap mărunt, clovnii pe biciclete cu o singură roată – în cercul arenei şi în cercul din afara arenei, toţi, absolut toţi îi căutau agitîndu se în stînga, în dreapta, discutînd aprins, gesticulînd.

Iar ei, ca doi bătrîni şugubăţi, stăteau îmbrăţişaţi pe marginea cercului dintre cele două lumi, cea din lăuntrul lor, poate, şi cea din afara lor, poate, de fapt, una şi aceeaşi viaţă, aşa sau aşa, depinde de unde priveşti şi ce vrei, dar ei doi, bătrînii Nardi şi Brigitte, îşi înfipseseră adînc rădăcinile pe marginea acelui cerc – singurul magic – loc în care orice dispariţie este imposibilă, şi ca doi şugubăţi ce sînt, se uitau curioşi şi înţelegători la nebunia plină de haz a lumii şi îşi spuneau că viaţa e o poveste nesfîrşită şi nemaipomenită plină de poveşti pe care le vor spune nepoţilor, copiilor şi nu numai lor şi se mai gîndeau să aducă pe insula şi n casa lor de pe mar­ginea cercului şi un căţel mic şi vesel, poate un fox terrier scandalagiu, astfel ca întotdeauna poves­tea lor să înceapă astfel:

Au fost odată ca niciodată un moş şi o babă care aveau un căţel năzdrăvan…”.



Published by Xlibris Corporation 2008, USA

Copyright © 2008 by Leonard Oprea.

Library of Congress Control Number: 2008901520

ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6

Softcover 978-1-4363-2365-9

All rights reserved. No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval

system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying,

recording, or otherwise, without written permission from the author.

This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents either are the

product of the author’s imagination or are used fictitiously, and any resemblance to

any actual persons, living or dead, events, or locales is entirely coincidental.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:


Comentezi folosind contul tău Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )


Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: