Publicat de: leonard oprea | 25 Septembrie 2010

leonard oprea: 2 CRAZY TALES about LEONARD OPREA / 2 POVESTI TRAZNITE despre LEONARD OPREA


 

 

 

 

 

 

leonard oprea

2 CRAZY TALES about LEONARD OPREA

2 POVESTI TRAZNITE despre LEONARD OPREA

***

Copyright © 2008 by Leonard Oprea.

Library of Congress Control Number: 2008901520

***

“For a Christian , truthfully living into God means:

moderation – which is generosity

wisdom – which is meekness

power – which is sacrifice

humility – which is the art and science of leading

The order can be different. Who knows?

But can a man be like this?

Can a Christian be like this?

Can even a part of all these make a good Christian?

Being a Man, Jesus Christ was so much more.”

(Theophil Magus)

***

THE TALE OF THE DAUGHTER OF TIME

Time summoned Death, stroked her brow, and looking into her eyes said:

‘My child, you are immortal and you are everywhere. And this is the very reason for which you love oblivion more than anyone else. Yet, you, even you, must remember you are alive.’

‘Father… please…’ Death whispered.

‘Go!’ Time commanded.

***

On her way back from school, near the trunk of the blooming lilac, in the raw grass, the girl found a dead sparrow chick. She bent down and took the little bird in the scoop of her palms. She stroked her wings and her fluffy chest. Her eyes got misty. Careful not to unsettle the chick, she took it to the garden of her parents’ house. There, in the earth, she made a nest for it. She placed the chick inside, covered it with dust mixed with grass and chamomile flowers and prayed for a miracle to bring it back to life. She arranged the roof of dust, grass, and flowers such that the little sparrow might push it aside and fly away. When she was done, she smiled contented and went about her childish business.

***

At dawn the young sparrow flew away. It came to the blooming lilac. It landed in the grass around the tree trunk and died.

***

On her way back from school, the little girl found the dead sparrow. She bent down and took it in the scoop of her palms. Then with misty eyes she went on and did the same as the day before.

***

At dawn the young sparrow came back to life, then died as it had done the previous days. But the little girl no longer showed up. She had died.

***

Time summoned Death, stroked her brow, and looking into her eyes asked:

‘Have you performed your duty, my child?’

‘Yes, father,’ Death whispered. ‘I remembered I am immortal, I am everywhere, and – I am alive. But, again, each time I have to do it, I wish I could die.’

******

THE TALE OF THE POPE AND THE RABBI

Time is a present running endlessly ahead and behind, behind and ahead and only the One eternal all encompassing, omniscient and omnipotent Lord knows why people are the way they are and can hardly understand each other.

This tale tells of the time when people everywhere were looking towards reconciliation, which, as always, was almost impossible.

It was the year 2050.

The Apocalypse of mankind is one (naturally, there are now several Apocalypses, weighing as much as a tooth ache, or animal rights, or the eradication of cancer etc.), yes-yes, a single and tremendously important one: how to reconcile the Christians and the Jews – and do they have a single God, a single Redeemer? (For the Buddhists were mild and impartial, the Muslim quibbled eternally over the rights to Mohammed, and Allah was just another name for God anyway – as for the rest, they were but swarming particles turning aimlessly left, then right, oh, and yes, definitely, the Hindu, yes, nice people, no special demands, as are the Taoists, in fact … well, there you are… )

The year 2050, then.

And world tension had risen to an unbearable pitch.

The great world powers decide to have a summit meeting. Yes, of course, and who was to meet?

Well, the Pope and the Rabbi.

At hearing the news, the nations of the world became restless and frantic, verging on madness – internationally. Already as many as the sand of the seas, people thought:

‘There, the hour of the Apocalypse is come; it’s now or never! It must be now or there will be no standing stone left in the world!’

And all – absolutely all thought like that, for, you see, the Christians and the Jews held the knife and the bread…

Well, at last, they decided to have the meeting on Easter Island. Many were relieved, for, there you have it, they had chosen a common and somewhat neutral name and place. They both celebrated and made merry at Easter time.

The big planetary event was called ‘Anno Domini’, and why not? It had been so perfectly organized that everything was paid by donations and sponsorships, naturally with the expected modest advertising.

Well, the day came at last, with a capital, gigantic D.

A non-specific, neutral date in the calendar. They had carefully seen to that.

The whole world was overwhelmed with one indescribable passion, one single vibration, one fantastic tension.

So many people had gathered on the island, that the more nervous started worrying that the patch of land might sink into the ocean.

Every inhabitant of the Earth, nay, of the Universe, could watch it. It was broadcast across the planet. Platinum disks had been prepared to record the meeting in all known languages, a billion-copy bestseller.

Well, there they were:

The Pope and the Rabbi. Alone in front of the remote control cameras in a room like the cell of a desert hermit.

The Pope – as we’ve always known him to be. Venerable and wise.

The Rabbi – as we’ve always known him to be. Wise and venerable.

The Pope says something. The Rabbi also says something.

A stupefying moment. They speak different languages, of course. The Pope tries again. The Rabbi does, too. The same result. Suddenly, they start talking at the same time. Useless.

Silence falls and the entire planet gasps and awaits tremulously. Seismographs register the quaking. Low on the scale, fortunately.

Well, the two men finally smile. They both make the same gesture, at the exact same time: appeasing, mitigating, arms and palms wide open. O.K.: the primordial language, then, gesturing.

After inviting each other for a while, finally it is the Pope who starts, for reasons known by the two men alone.

The Pope raises three fingers of his right hand. The Rabbi immediately responds by raising his index. The Pope makes a wide gesture with his hands drawing a sphere. The Rabbi taps the table with his index. The Pope sighs, picks up a loaf of bread with one hand and a chalice of red wine with the other. The Rabbi smiles and holds out an apple in his open palm.

Silence again. You could hear a fly buzz across the whole planet.

Well, the Pope goes and shouts in Latin:

‘I have seen the light! Let there be peace among us! Peace be with you all! Peace be with the Earth!’

For a few moments everyone is dumb with amazement. Then start the cheers, and the laughing and the crying, and then the cheers again from the whole of mankind. It was as if an unknown electric current ran through the whole of mankind and, naturally, the broadcast is ended. After all, once this epoch-making message has been delivered, who is left to watch the screens, big or small, who cares about the Pope or the Rabbi?

And still…

And still, like mutant piranhas, that is, driven mad by the smell of blood not only in the water, but also in the air, on the ground, in the cosmic void, everywhere, literally everywhere, the journalists felt it… they felt it and flung themselves savagely at the subject once again…

The Pope is surrounded from all sides. The questions bite at him, the microphones stab him, the cameras suck his picture. The Rabbi fares no better, he cannot escape. And where is one to hide on that small island, crowded as it is and ready to sink under the weight of so many people?

Eventually, the Pope points his rod at the heavens and shouts with authority, though slightly hysterical:

‘Enough! Quiet !!!’

So there is finally silence. What happened, every mouth mutely inquires?

‘Well, I showed the Rabbi three fingers – the Holy Trinity, right? He showed me one finger – there is only one God. Fair enough. Then I gestured to him that God is everywhere in the Universe. He cut me short: God is here, with us, now. Fair enough. Then I presented to him the Holy Eucharist, the Mystery of Mysteries, communing of our Lord’s body and blood. The Rabbi was prompt to reply. He presented to us the symbol of the original sin and the lost Paradise. Fair enough. So, there you have it, my sons and daughters, there is Peace on Earth! Fair enough.’

At the core of another whirlpool of mutant piranhas, the Rabbi is speaking calmly, with a magic smile:

‘Oy, my children, what is there not to understand? The Pope’s first mime I answered simply: there aren’t three ways, how can there be three ways? There is only one way, just one. Then, to the second mime: why take all the time in the world to solve this problem? Let’s do it now, there’s plenty more to be done!

Then the third was really simple: he offered me his lunch, I offered him mine and before I could tell what happened, it all ended – well. There you have it, reconciliation, peace, everything is all right.’

Instantly, the journalists spread the words of the two venerable wise men in all four horizons of this world. And the Earth shines with joy. On the crowded island, they all embrace and rejoice in the ‘Carnival 2050’ which spontaneously infects the whole of mankind, later to be held every second year for who knows how long, maybe more than 2050 years!

In any case, starting with the year 2050, global peace is ensured for at least another 2050 years. At least, statistics would have it that way. Small apocalypses, like toothaches, the eradication of cancer, and animal rights will gradually and naturally find a solution.

By themselves.

******

POVESTEA FIICEI TIMPULUI

Timpul chemă Moartea, îi mîngîie fruntea şi privind‑o drept în ochi îi spuse:

– Fiica mea, eşti nemuritoare şi eşti pretutindeni. Şi tocmai din cauza asta iubeşti mai mult ca oricine uitarea. Însă tu, în primul rînd tu, trebuie să‑ţi aminteşti că eşti vie.

– Tată… te rog… susură Moartea.

– Du‑te! porunci Timpul.

***

Venind de la şcoală, lîngă trunchiul liliacului înflorit, în iarba crudă, fetiţa găsi un pui de vrabie mort. Se aplecă, luă în căuşul palmelor mica pasăre. O mîngîie pe aripi, pe puful de pe piept. Ochii i se aburiră. Avînd grijă să nu zdruncine puiul, îl duse pînă în grădina casei părinteşti. Acolo, în pămînt, îi făcu un cuib. Puse puiul înăuntru, îl acoperi cu ţărînă amestecată cu iarbă şi flori de muşeţel şi se rugă să se întîmple o minune care să‑l învie. Aranjă în aşa fel acoperişul din ţărînă, iarbă şi flori, încît vrăbiuţa să‑l poată da la o parte şi să zboare. Cînd termină totul, rîse împăcată şi plecă să‑şi vadă de copilăria ei.

***

În zori, puiul de vrabie îşi luă zborul. Ajunse lîngă liliacul înflorit. Se aşeză în iarba din jurul trunchiului şi muri.

***

Venind de la şcoală, fetiţa găsi vrăbiuţa moartă. Se aplecă şi o luă în căuşul palmelor. Apoi, cu ochii aburiţi, plecă şi făptui ca şi cu o zi în urmă.

***

În zori puiul învie, apoi muri ca şi în celelalte două zile. Dar fetiţa nu mai apăru. Murise.

***

Timpul chemă Moartea, îi mîngîie fruntea şi privind‑o drept în ochi o întrebă:

– Fiica mea, ţi‑ai împlinit datoria?

– Da tată, şopti Moartea. Mi‑am amintit că sînt nemuritoare, sînt pretutindeni şi… sînt vie. Dar, ca de fiecare dată cînd trebuie să fac asta, îmi doresc să mor.

******

POVESTE DESPRE PAPA SI RABBI

Timpul e un prezent petrecut la nesfîrşit înainte şi înapoi, înapoi şi înainte şi doar Dumnezeu Cel unic, etern, atotcuprinzător, atoateştiutor, atot­puternic ştie de ce oamenii sînt cum sînt şi de ce cu greu se înţeleg între ei.

Astfel, această poveste istoriseşte despre acele vremuri cînd oamenii de pretutindeni se află în faţa unei împăcări, ca întotdeauna de altfel, aproape imposibil de realizat.

Anul 2050.

Apocalipsa omenirii devine una singură (bine­înţeles, sînt mai multe Apocalipse, în acest moment, dar ele au doar valoarea unei dureri de măsele sau a eradicării cancerului sau a drepturilor animalelor şi aşa mai departe); da, una singură şi cutremurător de importantă:

Cum să împăcăm creştinii cu evreii, au ei un singur Dumnezeu, un singur Mîntuitor (căci budiştii erau paşnici şi imparţiali, musulmanii îşi disputau între ei dreptul de proprietate asupra lui Mahomed, iar Allah era un alt nume al Lui Dumnezeu, cît despre ceilalţi – roiuri de particule rotindu‑se aiurea cînd în stînga, cînd în dreapta, iar hinduşii oameni cumsecade, fără pretenţii deosebite, asemenea taoiştilor… şi uite aşa…)?

Aşadar, anul 2050.

Şi tensiunea mondială devenise practic insupor­tabilă.

Marile puteri, mondiale, decid organizarea unei întîlniri la vîrf. Bineînţeles, între cine?

Ei bine, între Papă şi Rabbi.

La auzul acestei veşti, popoarele lumii au fost cuprinse de o înfrigurare şi de o frenezie vecine cu nebunia, mondială. Ce mai încoace şi încolo:

Deja mulţi ca nisipurile mărilor, oamenii îşi spuneau că:

„Iată, se împlineşte ceasul Apocalipsei; acum ori niciodată! Acum, ori nu rămîne piatră pe piatră!”.

Şi îşi spuneau asta absolut, dar absolut toţi, căci, deh, pîinea şi cuţitul creştinii şi evreii le aveau.

Ei bine, pînă la urmă s‑a hotărît ca întîlnirea să aibă loc pe Insula Paştelui. Şi mulţi au răsuflat deja uşuraţi, căci, iată, se aleseseră un nume şi loc comun şi oarecum neutru. De Paşte petreceau şi serbau şi unii, şi alţii, nu? În sfîrşit, poate că serbau şi petreceau.

Marele eveniment planetar botezat „Anno Domini” – de ce nu? – era organizat atît de bine încît totul, dar absolut totul s‑a plătit numai şi numai din sponsorizări şi donaţii, fireşte, însoţite de reclama minim necesară.

Ei bine, a sosit şi ziua, cu „Z” mare, gigantic.

În calendar, o zi oarecare, neutră. S‑a avut mare grijă cu chestia asta.

O vibraţie unică, o tensiune fantastică, o stare de nedescris în cuvinte frigea omenirea.

Atîţia oameni se adunaseră pe insulă, încît unii, mai slabi de înger, se întrebau dacă peticul ăla de pămînt nu riscă o prăbuşire în apele oceanului.

Nu exista locuitor al Pămîntului sau din Univers care să n‑o poată urmări. Se transmitea pretutindeni. Se pregătiseră discuri de platină pentru înregistrarea întîlnirii în toate limbajele posibile, în ediţie best­‑seller de milioane şi milioane de exemplare.

Ei bine, se întîmplă:

Papa şi Rabbi. Doar ei şi camerele de luat vederi (acţionate din exterior) din afara încăperii ca o chilie de călugăr aflat singur, în pustie.

Papa – aşa cum îl ştim dintotdeauna. Venerabil şi înţelept. Rabbi – aşa cum îl ştim dintotdeauna. Înţelept şi venerabil. Papa spune ceva. Rabbi spune şi el ceva.

Stupoare. Vorbesc limbi diferite. Papa încearcă din nou. Rabbi nu se lasă mai prejos. Acelaşi rezultat. Brusc, vorbesc amîndoi – în acelaşi timp. Zadarnic.

Se lasă tăcerea şi planeta cu omenire cu tot tre­mură de încordare. Seismografele înregistrează acest cutremur. Din fericire, de mică amplitudine.

Ei bine, amîndoi zîmbesc. Amîndoi fac, simultan, acelaşi gest: de liniştire, de împăciuire cu braţele întinse şi palmele larg deschise. O.K. – limbajul primordial, cel al semnelor.

După ce o vreme se invită reciproc, pînă la urmă începe Papa, din raţiuni pe care numai cei doi le cunosc.

Papa ridică trei degete ale mîinii sale drepte. Rabbi îi răspunse imediat înălţînd arătătorul. Papa face un gest larg cu amîndouă mîinile imaginînd o sferă. Rabbi loveşte cu vîrful arătătorului tăblia mesei. Papa oftează şi ia într‑o mînă o pîine, iar în cealaltă o cupă cu vin roşu. Rabbi surîde şi îi arată mărul pe care îl ţine în palma întinsă.

Din nou tăcere. Pe întreaga planetă se aude bîzîi­tul muştei.

Ei bine, Papa strigă, în latină:

– Am văzut lumina! Să fie pace între noi! Pace vouă! Pace pe Pămînt!

Preţ de cîteva clipe nimeni nu înţelege nimic. Apoi uralele, rîsul şi plînsul, din nou uralele omenirii. Un fel de delir nemaiîntîlnit vreodată electrocutează omenirea şi, în mod firesc, transmisia se întrerupe. În fond, după acest mesaj epocal cine se mai uită pe micile sau marile ecrane, cui îi mai pasă de Papă sau de Rabbi?

Şi totuşi…

Şi totuşi, precum nişte piranha mutanţi, adică atacînd la mirosul sîngelui nu numai în apă, dar şi în aer, pe uscat, în vidul cosmic, oriunde, dar oriunde, ziariştii au simţit… Au simţit şi s‑au năpustit fără milă…

Papa e încolţit din toate părţile. Întrebările muşcă, microfoanele împung, camerele de luat vederi sug imagini. Rabbi e în aceeaşi situaţie, adică fără scăpare. Şi apoi, unde să te ascunzi pe insula plină ochi şi ameninţată să se scufunde de atîta povară de oameni?!

În sfîrşit, Papa ridică spre ceruri cîrja şi ţipă autoritar, deşi puţin cam isteric:

– Gata! Linişteee!!! Deci – se face în sfîrşit linişte – ce s‑a întîmplat?! Păi, eu i‑am arătat lui Rabbi trei degete: Sfînta Trinitate, nu? Iar el – un deget: Dumnezeu e Unul. Corect, nu? Pe urmă, i‑am arătat că Dumnezeu e pretutin­deni, în întreg Universul. Şi el mi‑a replicat scurt: nu, Dumnezeu e aici, acum, cu noi. Corect, nu?

Pe urmă i‑am arătat împărtăşania noastră din Trupul şi Sîngele Domnului Dumnezeu, euharistia, Taina Tainelor. Rabbi a fost prompt: ne‑a înfăţişat simbolul Paradisului pierdut. Corect, nu? Aşadar, oameni buni, e Pace pe Pămînt! Corect, nu?

În centrul vîrtejului format de alţi piranha mutanţi, Rabbi vorbeşte calm, zîmbind magic:

– Oi, oi, măi copii, ce e aşa greu de înţeles?! La prima mimă a Papei am răspuns simplu: nu sînt trei căi, cum să fie trei?! E una singură, doar una. Apoi, la a doua mimă: de ce ne trebuie nouă tot timpul din lume să rezolvăm asta?! Putem s‑o facem repede, acum, pe loc, că doar avem atîtea altele de făcut! A treia mimă a fost aşa de simplă: el mi‑a arătat cina lui, iar eu pe a mea. Şi înainte de a mai înţelege cineva ceva, totul s‑a terminat… cu bine. Uite aşa e împăcare, e pace, e tare bine.

Pe dată ziariştii împrăştie cuvintele celor doi venerabili înţelepţi. În toate cele patru zări ale lumii. Şi Pămîntul întreg scînteiază de bucurie. Pe insulă, aşa înghesuiţi cum sînt, aşa cum pot se prind unii de alţii, unii pe alţii în „Carnavalul 2050”, care spontan cuprinde întreaga omenire şi se va desfăşura din 2 în 2 ani, 2050 de ani sau, cine ştie?, de mai multe ori.

În orice caz, începînd din anul 2050 pacea e asigurată pe Pămînt cel puţin încă 2050 de ani. Aşa spun toate statisticile. Apocalipsele mărunte, cum ar fi durerea de măsele, eradicarea cancerului, drep­turile animalelor se vor rezolva treptat şi de la sine.

******

(from TRILOGY OF THEOPHIL MAGUS – THE TRUTH

X-LIBRIS Publishing House 2008

Copyright © 2008 by Leonard Oprea.

Library of Congress Control Number: 2008901520

ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6 Softcover 978-1-4363-2365-9

All rights reserved. No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, or otherwise, without written permission from the author.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: